ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3370/2011

Ședința publică din 1 noiembrie 2011

Prin sentința civilă

nr. 4935 din 6 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost

respinsă excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă si s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta SC T.M.H.D. SRL (fostă B.T.I. România

SRL) împotriva pârâtei SC R.G.H.C. SRL Vișeu de Sus. În consecință, pârâta a

fost obligată la plata sumei de 51.326,26 lei debit, 51.326,26 lei penalități

de întârziere și 3.664, 05 lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea

reclamantei de amendare a pârâtei, precum și acțiunea reconvențională formulată

de pârâtă.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Pârâta a achiziționat

de la reclamantă patru stivuitoare Diesel BT Cargo și a încheiat cu aceasta

două contracte de service, pentru întreținerea și repararea ce rezulta din

uzura lor fizică, fără să achite contravaloarea prestațiilor, instanța acordând

contravaloarea facturilor însoțite de rapoarte de service însușite de

beneficiar prin semnătură și ștampilă, cu penalitățile de întârziere

contractuale aferente, al căror cuantum nu a depășit debitul principal.

Cu privire la cererea

reconvențională, având ca obiect obligarea reclamantei să execute pe cheltuiala

sa lucrările de reparații și punere în funcțiune a celor patru stivuitoare, s-a

reținut că, pe parcursul duratei de valabilitate a celor două convenții, reclamanta

și-a îndeplinit obligațiile de întreținere și reparații asumate, conform

facturilor emise până la data de 13 martie 2007. acceptate de pârâtă, fiind

respinsă proba cu expertizarea tehnică a utilajelor, dată fiind perioada

îndelungată scursă de la data expirării convențiilor de service.

Cât privește al

doilea capăt din acțiunea reconvențională, având ca obiect pretenții rezultate

dintr-un contract de închiriere a trei utilaje, încheiat de reclamantă cu o terță

persoană, s-a reținut că acestea nu îi pot fi imputate reclamantei, deoarece

închirierea a avut loc după expirarea perioadei în care reclamanta și-a asumat

obligația de întreținere și reparare, respectiv, după data de 1 aprilie 2007.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 75

din 4 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, în sensul schimbării în parte a acesteia și

admiterii acțiunii, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 92.241,90

lei contravaloare facturi, 92.241,90 lei penalități de întârziere și 7.966,88

lei cheltuieli de judecată în fond și apel. Au fost menținute restul dispozițiile

sentinței

În considerentele

deciziei, instanța de apel, în contextul în care arată că prin apel nu se

contestă temeinicia hotărârii, prin prisma unei rețineri eronate a stării de

fapt ce rezultă din probe, relevă existența altor probe, conform cărora

întregul debit a fost recunoscut de către societatea pârâtă.

Concret este vorba

despre procesul-verbal încheiat la data de 24 martie 2009 între mandatarul

reclamantei și reprezentantul legal al pârâtei, din conținutul căruia rezultă

că acesta din urmă a prezentat șase bilete la ordin, în valoare de 92.421,9 lei

reprezentând debit principal, emise în favoarea SC B.T.I. SRL, având anexate în

copie biletele la ordin, precum și despre procesul-verbal încheiat la data de

26 martie 2009, prin care se atestă predarea unor copii de pe aceleași bilete

la ordin, emise în beneficiul SC T.M.H.D. România SRL.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, pârâta SC R.G.H.C. SRL a declarat recurs, solicitând

modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului, cu obligarea intimatei la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

recursului se invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se

că cele două procese-verbale au fost greșit interpretate, prin schimbarea

naturii sau înțelesului vădit neîndoielnic al acestora.

Astfel sunt invocate

dispozițiile art. 1169 și art. 1073 C. civ. și se arată că reclamanta nu era

îndreptățită să solicite plata contravalorii unor servicii a căror prestare nu

a fost dovedită, iar obligația de a proba existența raportului juridic obligațional

revenea reclamantei, câtă vreme prin probele administrate s-a probat doar

faptul că pârâta, prin reprezentant legal s-a obligat la plata unei sume de

bani, obligație care este însă fără cauză, fiind fără efect, conform art. 966 C.

civ.

Recurenta contestă

forța probantă a celor două procese-verbale reținute în apel, care, în opinia

sa, pot fi, cel mult, un început de dovadă scrisă.

Cu privire la interpretarea

convențiilor, potrivit art. 977-985 C. civ., recurenta susține că soluția

instanței este nelegală, deoarece art. 978 C. civ. nu își găsește aplicarea.

Astfel, remiterea și redobândirea mai apoi a unui înscris original, nu

reprezintă un act, ci un fapt juridic.

De asemenea, instanța

se contrazice atunci când afirmă că doar o factură acceptată de destinatar face

dovada în contra beneficiarului, dar în același timp reține ca fondate pretențiile

întemeiate pe facturi nesemnate și neștampilate de beneficiar.

Se mai invocă și

dispozițiile art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al instanțelor în

legătură cu împrejurarea reținută prin decizie conform căreia pârâta nu a

formulat cerere reconvențională vizând dovedirea lipsei raportului obligațional

real, a lipsei contraprestației din partea reclamantei, care să justifice

obligarea pârâtei în tot la plata sumei solicitate.

Prin întâmpinarea

înregistrată la data de 4 august 2011 (fila 10-12), intimata a solicitat

respingerea recursului și menținerea deciziei din apel, arătând în apărare că

emiterea unor instrumente de plată în care se menționează expres facturile

fiscale care ar urma să se deducă prin încasarea acestora, de către

reprezentantul societății comerciale, reprezintă o acceptare a acestora la plată.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

În baza raporturilor

comerciale stabilite între părți, reclamanta SC T.M.H.D. România SRL (fostă SC B.T.I.

România SRL) i-a vândut pârâtei SC R.G.H.C. SRL patru utilaje tehnologice,

pentru întreținerea și repararea cărora, rezultată din procesul de uzură

fizică, s-au încheiat două contracte de service, respectiv Proiectul AIM nr. 72

din 1 martie 2004 și Proiectul AIM nr. 73 din 1 aprilie 2005, pe o durată de 2

ani fiecare, astfel că, la data de 1 aprilie 2007 a încetat calitatea reclamantei de debitoare a obligației de întreținere și reparație, față de

pârâtă.

Prima instanță a

admis în parte acțiunea reclamantei având ca obiect plata contravalorii

serviciilor prestate de către aceasta în baza celor două proiecte, reținând

apărările pârâtei care, contestând faptul că aceste servicii au fost efectiv

prestate, a solicitat depunerea în probațiune a rapoartelor de service care au

stat la baza emiterii facturilor în litigiu.

Drept urmare, au fost

depuse parțial aceste înscrisuri, iar raportat la această împrejurare, precum și

la faptul că, o parte a rapoartelor nu au fost însușite de către beneficiar, acțiunea

a fost admisă doar în parte.

În apel, urmare a

admiterii acestuia și schimbării în parte a sentinței, a fost admisă în

întregime acțiunea reclamantei, cu luarea în considerare a probelor care au

fost depuse în completare, conform cărora, instanța a ajuns la concluzia că

suma solicitată prin acțiune a fost recunoscută și se datorează reclamantei.

Criticile recurentei,

așa cum rezultă din dezvoltarea lor, în prima parte a recursului, încearcă să

repună în discuție considerentele care au stat la baza formulării cererii

reconvenționale și care, deși înlăturate prin hotărârea primei instanțe, nu au

făcut obiect al criticilor în calea de atac a apelului care ar fi putut fi

exercitată de către pârâtă și sub acest aspect.

Contrar celor susținute

de recurentă, la baza hotărârii criticate nu stau în exclusivitate mențiunile

din cele două procese-verbale care completează probatoriul în speță, apreciate

ca recunoașteri ale pretențiilor reclamantei, ci, așa cum corect a reținut și

instanța de judecată, aceste înscrisuri vin în completarea celor deja

existente, procedându-se la coroborarea lor, pentru ca, în final, să se ajungă

la concluzia temeiniciei pretențiilor reclamantei, în totalitate.

Asemenea chestiuni de

fapt, legate de modalitatea interpretării, a aprecierii probațiunii

administrate în fazele procesuale anterioare nu pot fi analizate în această

fază procesuală.

În ceea ce privește

regulile de interpretare ale actelor juridice, instanța a aplicat corect

prevederile legale cuprinse în art. 977-985 C. civ., întrucât, cele reținute cu

privire la interpretare, în sensul producerii de efecte juridice, vizează

facturile fiscale care au fost îndepărtate din economia cauzei de către prima

instanță și cărora li s-a dat eficiență în apel prin coroborarea lor cu noile

înscrisuri, facturi care reprezintă acte juridice, contracte comerciale în

formă simplificată, așa încât, cu privire la acest aspect, criticile din recurs

nu sunt fondate.

De asemenea, se va reține

că nu au fost încălcate în speță, prevederile art. 966 C. civ., în sensul că ar

fi lipsit de cauză temeiul obligației pârâtei la plată, pe considerentul, deja

reținut, că, la baza stabilirii obligației de plată a stat întreg ansamblul

probator administrat în cele două faze procesuale, iar nu doar cele două

procese-verbale menționate în apel.

În ceea ce privește

teoria asumării unei obligații de plată fără cauză, din eroare se va reține că,

invocarea neefectuării de către reclamantă a prestațiilor care să dea naștere

obligației corelative a pârâtei la achitarea acestora, a fost realizată prin

formularea unei cereri reconvenționale în primă instanță, care însă a fost

respinsă, astfel că, rolul activ al instanței, invocat de recurentă potrivit

art. 129 C. proc. civ., nu poate suplini lipsa de diligență a pârâtei

manifestată prin neexercitarea căii de atac a apelului în această privință,

după cum nici nu poate veni în contradicție cu principiul disponibilității care

guvernează procesul civil.

Pentru toate aceste

considerente, în lumina dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind

fondat, recursul declarat de pârâtă urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC R.G.H.C. SRL VIȘEU DE SUS împotriva deciziei civile nr.

75/2011 din 4 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2011.