ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3370/2011

Ședința publică din 1 noiembrie 2011 Prin sentința civilă nr. 4935 din 6 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost respinsă excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă si s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC T.M.H.D. SRL (fostă B.T.I. România SRL) împotriva pârâtei SC R.G.H.C. SRL Vișeu de Sus. În consecință, pârâta a fost obligată la plata sumei de 51.326,26 lei debit, 51.326,26 lei penalități de întârziere și 3.664, 05 lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea reclamantei de amendare a pârâtei, precum și acțiunea reconvențională formulată de pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Pârâta a achiziționat de la reclamantă patru stivuitoare Diesel BT Cargo și a încheiat cu aceasta două contracte de service, pentru întreținerea și repararea ce rezulta din uzura lor fizică, fără să achite contravaloarea prestațiilor, instanța acordând contravaloarea facturilor însoțite de rapoarte de service însușite de beneficiar prin semnătură și ștampilă, cu penalitățile de întârziere contractuale aferente, al căror cuantum nu a depășit debitul principal.

Cu privire la cererea reconvențională, având ca obiect obligarea reclamantei să execute pe cheltuiala sa lucrările de reparații și punere în funcțiune a celor patru stivuitoare, s-a reținut că, pe parcursul duratei de valabilitate a celor două convenții, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile de întreținere și reparații asumate, conform facturilor emise până la data de 13 martie 2007. acceptate de pârâtă, fiind respinsă proba cu expertizarea tehnică a utilajelor, dată fiind perioada îndelungată scursă de la data expirării convențiilor de service.

Cât privește al doilea capăt din acțiunea reconvențională, având ca obiect pretenții rezultate dintr-un contract de închiriere a trei utilaje, încheiat de reclamantă cu o terță persoană, s-a reținut că acestea nu îi pot fi imputate reclamantei, deoarece închirierea a avut loc după expirarea perioadei în care reclamanta și-a asumat obligația de întreținere și reparare, respectiv, după data de 1 aprilie 2007. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 75 din 4 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, în sensul schimbării în parte a acesteia și admiterii acțiunii, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 92.241,90 lei contravaloare facturi, 92.241,90 lei penalități de întârziere și 7.966,88 lei cheltuieli de judecată în fond și apel.

Au fost menținute restul dispozițiile sentinței În considerentele deciziei, instanța de apel, în contextul în care arată că prin apel nu se contestă temeinicia hotărârii, prin prisma unei rețineri eronate a stării de fapt ce rezultă din probe, relevă existența altor probe, conform cărora întregul debit a fost recunoscut de către societatea pârâtă. Concret este vorba despre procesul-verbal încheiat la data de 24 martie 2009 între mandatarul reclamantei și reprezentantul legal al pârâtei, din conținutul căruia rezultă că acesta din urmă a prezentat șase bilete la ordin, în valoare de 92.421,9 lei reprezentând debit principal, emise în favoarea SC B.T.I. SRL, având anexate în copie biletele la ordin, precum și despre procesul-verbal încheiat la data de 26 martie 2009, prin care se atestă predarea unor copii de pe aceleași bilete la ordin, emise în beneficiul SC T.M.H.D.

România SRL. Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta SC R.G.H.C. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului se invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se că cele două procese-verbale au fost greșit interpretate, prin schimbarea naturii sau înțelesului vădit neîndoielnic al acestora. Astfel sunt invocate dispozițiile art. 1169 și art. 1073 C. civ. și se arată că reclamanta nu era îndreptățită să solicite plata contravalorii unor servicii a căror prestare nu a fost dovedită, iar obligația de a proba existența raportului juridic obligațional revenea reclamantei, câtă vreme prin probele administrate s-a probat doar faptul că pârâta, prin reprezentant legal s-a obligat la plata unei sume de bani, obligație care este însă fără cauză, fiind fără efect, conform art. 966 C. civ.

Recurenta contestă forța probantă a celor două procese-verbale reținute în apel, care, în opinia sa, pot fi, cel mult, un început de dovadă scrisă. Cu privire la interpretarea convențiilor, potrivit art. 977-985 C. civ., recurenta susține că soluția instanței este nelegală, deoarece art. 978 C. civ. nu își găsește aplicarea. Astfel, remiterea și redobândirea mai apoi a unui înscris original, nu reprezintă un act, ci un fapt juridic. De asemenea, instanța se contrazice atunci când afirmă că doar o factură acceptată de destinatar face dovada în contra beneficiarului, dar în același timp reține ca fondate pretențiile întemeiate pe facturi nesemnate și neștampilate de beneficiar. Se mai invocă și dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. privind rolul activ al instanțelor în legătură cu împrejurarea reținută prin decizie conform căreia pârâta nu a formulat cerere reconvențională vizând dovedirea lipsei raportului obligațional real, a lipsei contraprestației din partea reclamantei, care să justifice obligarea pârâtei în tot la plata sumei solicitate. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 august 2011 (fila 10-12), intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei din apel, arătând în apărare că emiterea unor instrumente de plată în care se menționează expres facturile fiscale care ar urma să se deducă prin încasarea acestora, de către reprezentantul societății comerciale, reprezintă o acceptare a acestora la plată.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: În baza raporturilor comerciale stabilite între părți, reclamanta SC T.M.H.D. România SRL (fostă SC B.T.I. România SRL) i-a vândut pârâtei SC R.G.H.C. SRL patru utilaje tehnologice, pentru întreținerea și repararea cărora, rezultată din procesul de uzură fizică, s-au încheiat două contracte de service, respectiv Proiectul AIM nr. 72 din 1 martie 2004 și Proiectul AIM nr. 73 din 1 aprilie 2005, pe o durată de 2 ani fiecare, astfel că, la data de 1 aprilie 2007 a încetat calitatea reclamantei de debitoare a obligației de întreținere și reparație, față de pârâtă.

Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei având ca obiect plata contravalorii serviciilor prestate de către aceasta în baza celor două proiecte, reținând apărările pârâtei care, contestând faptul că aceste servicii au fost efectiv prestate, a solicitat depunerea în probațiune a rapoartelor de service care au stat la baza emiterii facturilor în litigiu. Drept urmare, au fost depuse parțial aceste înscrisuri, iar raportat la această împrejurare, precum și la faptul că, o parte a rapoartelor nu au fost însușite de către beneficiar, acțiunea a fost admisă doar în parte. În apel, urmare a admiterii acestuia și schimbării în parte a sentinței, a fost admisă în întregime acțiunea reclamantei, cu luarea în considerare a probelor care au fost depuse în completare, conform cărora, instanța a ajuns la concluzia că suma solicitată prin acțiune a fost recunoscută și se datorează reclamantei.

Criticile recurentei, așa cum rezultă din dezvoltarea lor, în prima parte a recursului, încearcă să repună în discuție considerentele care au stat la baza formulării cererii reconvenționale și care, deși înlăturate prin hotărârea primei instanțe, nu au făcut obiect al criticilor în calea de atac a apelului care ar fi putut fi exercitată de către pârâtă și sub acest aspect. Contrar celor susținute de recurentă, la baza hotărârii criticate nu stau în exclusivitate mențiunile din cele două procese-verbale care completează probatoriul în speță, apreciate ca recunoașteri ale pretențiilor reclamantei, ci, așa cum corect a reținut și instanța de judecată, aceste înscrisuri vin în completarea celor deja existente, procedându-se la coroborarea lor, pentru ca, în final, să se ajungă la concluzia temeiniciei pretențiilor reclamantei, în totalitate.

Asemenea chestiuni de fapt, legate de modalitatea interpretării, a aprecierii probațiunii administrate în fazele procesuale anterioare nu pot fi analizate în această fază procesuală. În ceea ce privește regulile de interpretare ale actelor juridice, instanța a aplicat corect prevederile legale cuprinse în art. 977-985 C. civ., întrucât, cele reținute cu privire la interpretare, în sensul producerii de efecte juridice, vizează facturile fiscale care au fost îndepărtate din economia cauzei de către prima instanță și cărora li s-a dat eficiență în apel prin coroborarea lor cu noile înscrisuri, facturi care reprezintă acte juridice, contracte comerciale în formă simplificată, așa încât, cu privire la acest aspect, criticile din recurs nu sunt fondate.

De asemenea, se va reține că nu au fost încălcate în speță, prevederile art. 966 C. civ., în sensul că ar fi lipsit de cauză temeiul obligației pârâtei la plată, pe considerentul, deja reținut, că, la baza stabilirii obligației de plată a stat întreg ansamblul probator administrat în cele două faze procesuale, iar nu doar cele două procese-verbale menționate în apel. În ceea ce privește teoria asumării unei obligații de plată fără cauză, din eroare se va reține că, invocarea neefectuării de către reclamantă a prestațiilor care să dea naștere obligației corelative a pârâtei la achitarea acestora, a fost realizată prin formularea unei cereri reconvenționale în primă instanță, care însă a fost respinsă, astfel că, rolul activ al instanței, invocat de recurentă potrivit art. 129 C. proc.

civ., nu poate suplini lipsa de diligență a pârâtei manifestată prin neexercitarea căii de atac a apelului în această privință, după cum nici nu poate veni în contradicție cu principiul disponibilității care guvernează procesul civil. Pentru toate aceste considerente, în lumina dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind fondat, recursul declarat de pârâtă urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.G.H.C. SRL VIȘEU DE SUS împotriva deciziei civile nr. 75/2011 din 4 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.