ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Prin cererea înregistrată sub nr. 265/1285/2010 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC R.R. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC W.D.W. GMBH solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la executarea obligației de plată a comisionului de intermediere în cuantum de 24.020,80 euro, cuprins în factura nr. 2009102 din 3 septembrie 2009, la cursul practicat de BNR în ziua facturării, potrivit contractului de agenție intervenit între părți, obligarea pârâtele la plata dobânzii legale calculată asupra sumei de mai sus, începând cu data de 10 septembrie 2009 și până la data plății efective, în temeiul prevederilor art. 43 C. com., coroborate cu prevederile art. 4 din O.G.
nr. 9/2000, actualizat, obligarea pârâtei la plata indemnizației de încetare a raporturilor contractuale, în cuantum de 45.795,44 euro, în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 509/2002 și la dobânda legală calculată asupra indemnizației respective, da la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata unor daune interese în cuantum de 50.000 euro, ca urmare a prejudiciilor cauzate reclamantei prin denunțarea unilaterală și fără preaviz a raporturilor contractuale de agenție exclusivă, potrivit prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 509/2002 coroborate cu prevederile art. 1073, 1075 și art. 1083-1086 C. civ., precum și la dobânda legală calculată asupra acestei sume, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.
S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința comercială nr. 1043 din 24 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosarul nr. 265/1285/2010 s-a respins cererea formulata de reclamanta SC R.R. SRL împotriva pârâtei SC W.D.W. GMBH. A fost obligată reclamanta să achite pârâtei cheltuieli de judecata în cuantum de 5000 euro, respectiv echivalentul în lei, la cursul BNR, din ziua plății. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul specializat a reținut următoarele: Din modalitatea în care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, temeiurile de drept invocate și motivele de fapt prezentate în dovedirea pretențiilor, prima instanță a reținut faptul că interpretarea pe care reclamanta a conferit-o raporturilor contractuale derulate cu pârâta este cea specifică unui contract de agenție, încheiat pe perioadă nedeterminată, contract căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 509/2002.
În conformitate cu dispozițiile art. 18 din actul normativ invocat, contractul de agenție, indiferent dacă este încheiat pe perioadă determinată sau nedeterminată, ca de altfel și modificările ori adăugirile ulterioare datei la care s-a încheiat convenția inițială, poate fi probat numai prin înscris, această încheiere a contractului în formă scrisă fiind impusă de legiuitor indiferent de valoarea lui, forma scrisă fiind cerută ad probationem, atât în raporturile dintre părți, cât și față de terți. Din cuprinsul dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 509/2002 instanța a reținut faptul că legiuitorul a înțeles să impună, pentru dovedirea existenței contractului și, implicit, pentru dovedirea conținutului raporturilor contractuale pe care părțile și le-au asumat, a drepturilor și obligațiilor ce rezultă din convenția părților, necesitatea încheierii contractului, a convenției și, implicit, a acordului părților, în formă scrisă.
Singura modalitate în care părțile pot face dovada faptului că au încheiat un contract de agenție este prezentarea înscrisului în sens de „instrumentum", acest înscris fiind indispensabil și impus pentru a aduce părților securitatea contractuală necesară unor astfel de raporturi. Deși, ca regulă, în materia raporturilor juridice de tip comercial libertatea probelor este regula, obligațiile și drepturile comerciale putând fi dovedite cu aceleași mijloace ca și cele civile, existând o mai mare libertate de alegere și folosire a probelor, formalismul fiind mult mai atenuat decât în dreptul civil, în unele situații, cum este și cea care reglementează contractul de agenție, legiuitorul a înțeles să impună un anumit formalism care diminuează valoarea principiului libertății probelor.
În acest caz, în care există o dispoziție expresă a legii, proba cu martori, prezumția și orice alt mijloc de probă este exclusă. De vreme ce contractul nu poate fi probat decât prin înscris înseamnă că forma scrisă prevăzută de lege este cerută ad probationem și nu ad validitatem. Absența înscrisului nu afectează existența contractului (negotium juris), ci proba existenței sale în sens de instrumentum. Susținerile reclamantei conform cărora dovada înscrisului impus de lege și, implicit, a realizării acordului de voință dintre părți, s-a realizat prin înscrisuri tip e-mail, au fost înlăturate, deoarece nu s-a făcut dovada faptului că cele două părți litigante și-au exprimat acordul, la date și locuri diferite, ținând cont de distanța fizică dintre cele două persoane juridice, cu privire la încheierea unui contract de agenție.
Aceasta cu atât mai mult cu cât contractul de acest fel este un contract cu un anume specific, având caracteristici proprii, chiar dacă acest tip de contract este în fapt un contract de intermediere. Contractul de agenție este instrumentul juridic ce reglementează operațiunile de intermediere desfășurate cu un anumit caracter de permanență de către un agent, în beneficiul comitentului, respectiv o relație în care o persoană este împuternicită să acționeze în sumele și/sau pe seama altei persoane. Legea nr. 509/2002 reglementează obligațiile ce revin părților prin contractul de agenție. Obligațiile agentului și comitentului fac obiectul art. 5 și 6 din actul normativ invocat. Având în vedere specificul contractului de agenție, normele care reglementează obligațiile părților au caracter imperativ.
în acest sens, art. 9 prevede că părțile nu pot deroga prin convenția contrară de la dispozițiile art. 5 și 6 din lege. În condițiile în care reclamanta a susținut că a încheiat cu pârâta un contract de agenție, avea obligația să facă dovada încheierii contractului și prezentării înscrisului din care să rezulte care erau prepușii săi, prin intermediul cărora urma să îndeplinească obligațiile ce decurgeau din împuternicirea ce se susține că îi era dată de comitent, precum și obligațiile concrete pe care le presupunea această intermediere, atâta timp cât legea reglementează modalitățile specifice de îndeplinire a obligațiilor ce decurg din împuternicirea dată de comitent.
Inexistența unui contract scris încheiat între cele două părți, în care să se stabilească perioada pentru care s-a încheiat contractul, durata determinată sau nedeterminată, drepturile și obligațiile părților și implicit condițiile colaborării, faptul dacă remunerația este fixă sau are și o cotă variabilă ori doar o cotă variabilă, momentul la care încetează colaborarea, motivele unei încetări unilaterale a pretinsei colaborări, aspecte care țin, în mod neîndoielnic, de specificul contractului de agenție, au condus la concluzia că raporturilor dintre cele două părți nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 509/2002. În plus, agentului îi revenea obligația de a ține o evidență separată a operațiunilor comerciale efectuate în baza împuternicirii comitentului.
Aceste evidențe sunt deosebit de importante, deoarece reflectă activitatea agentului și constituie o bază pentru determinarea remunerației. În practică, părțile reglementează expres prin contractul de agenție aspectele referitoare la păstrarea și verificarea evidențelor, atât pentru agent, cât și pentru comitent, precum și modul de soluționare al eventualelor discrepanțe dintre asemenea înregistrări și prevalenta lor. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că a încheiat cu pârâta o astfel de înțelegere și nici dovada că a ținut evidențe separate ale operațiunilor comerciale pentru care a pretins că a fost împuternicită, nefiind probată încheierea în scris a unor clauze referitoare la aceste aspecte esențiale, specifice contractului de agenție, determinante pentru stabilirea remunerației și a unei indemnizații eventuale, datorate în baza art. 22 din Legea nr. 509/2002.
Prima instanță a considerat că necesitatea formei scrise, prevăzute de legiuitor, viza tocmai necesitatea ca părțile să reglementeze în contract modul în care urmau să se deruleze operațiunile contractuale dintre părți și că în lipsa înscrisului care dovedește încheierea contractului, raporturile dintre părți pot fi analizate din perspectiva contractului de mandat comercial, cu atât mai mult cu cât dispozițiile Legii nr. 509/2002 se completează, în măsura compatibilității lor, cu prevederile legale privind contractul de mandat comercial. Sumele de bani achitate reclamantei pot fi considerate, în lipsa dovedirii încheierii unui contract de agenție în formă scrisă, ca fiind corespunzătoare unei remunerații achitate de pârâtă pentru activitățile derulate de reclamantă în numele și pe seama mandantului.
Pretențiile reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei la plata comisionului de intermediere, în cuantum de 24.020,80 euro, corespunzător facturii nr. 2009102 din 3 septembrie 2009 nu au temei legal, contractul dintre părți, pretins a fi un contract de agenție, neavând caracteristicile unui contract de acest tip. Inexistența contractului de agenție nu o îndreptățește pe reclamantă nici la plata indemnizației de încetare a raporturilor contractuale, conform art. 22 din Legea nr. 509/2002 și nici la plata daunelor interese prevăzute de alineatul 3 al articolului menționat. În baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să-i achite pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 euro, cu titlu de onorariu avocațial, respectiv echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, fiind în culpă procesuală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC R.R. SA. Prin Decizia civilă nr. 260 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cererea formulată de reclamantă are ca obiect obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, cu titlu de comision de intermediere, datorat în baza Legii nr. 509/2002, conform facturii nr. 2009102 din 3 septembrie 2009 și a dobânzii legale precum și la plata unei indemnizații de încetare a raporturilor contractuale prin raportare la art. 22 din Legea nr. 509/2002 și a unor daune interese datorate unor pretinse prejudicii cauzate reclamantei, în urma denunțării de către pârâtă, în mod unilateral și fără preaviz, a raporturilor contractuale specifice contractului de agenție.
În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat faptul că între părți s-a derulat începând cu mai 2005 un contract de agenție potrivit căruia reclamanta avea calitatea de agent, iar intimata deținea calitatea de comitent. Obiectul contractului de agenție era intermedierea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor produse și/sau comercializate de W.D.W. GMBH, cu profil de echipamente și instalații pentru ferme și grajduri de porcine în România. Raportul contractual derulat între părți a încetat prin denunțarea unilaterală a convenției de către intimată. Cu toate că în prealabil părțile au negociat termenii și condițiile încetării de comun acord a contractului de agenție, intimata nu a mai respectat condițiile și termenii negociați, a cooptat salariatul reclamantei, pe dl. F.A., a înființat societatea comercială W.R.
SRL pe teritoriul României, societate prin intermediul căreia își continuă activitatea cu clienții reclamantei. Pretențiile expuse în cererea de chemare în judecată au fost formulate în temeiul prevederilor Legii nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți și în temeiul prevederilor contractuale care au guvernat raportul comercial derulat între părți. Din analiza probatoriului administrat atât în primă instanță, cât și în apel, instanța de apel a constatat că sunt reale apărările intimatei conform cărora nu există un contract de agenție în formă scrisă, astfel cum este prevăzut de art. 18 din Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți. Apelanta a susținut ca pretențiile sale sunt justificate prin faptul că între părți a intervenit un contract de agenție încheiat în scris prin corespondenta de tip e-mail.
Deși este real că aceasta a fost modalitatea prin care părțile au comunicat, pe parcursul derulării raporturilor lor contractuale, nu este mai puțin adevărat faptul că reclamanta nu a înțeles să indice, cu exactitate, care dintre acestea ar fi relevante, în sensul susținut în acțiune, iar instanța de apel a apreciat că nici din analiza lor coroborată, o astfel de concluzie nu se desprinde, ele neconținând nicio referire expresă la intenția vreuneia dintre părți de a încheia un contract de agenție. Deși reclamanta a făcut trimitere și la faptul că prima instanță nu ar fi analizat probațiunea administrată, ignorând-o în totalitate, s-a reținut că, prin răspunsul la interogatoriul luat pârâtei, la întrebările 1, 2 și 3, se arată că între cele două societăți (W.D.W.
și R.R. SRL) nu a fost încheiat niciodată un contract de agenție, nici în forma scrisă și nici care rezultă din comunicările de tip e-mail (f.123-125, voi. II, dosar prima instanță). În acest context, apar ca întemeiate susținerile intimatei conform cărora părțile nu și-au exprimat niciodată intenția ca raporturile dintre ele să îmbrace forma contractului de agenție, prin același răspuns la interogatoriu fiind explicată metoda prin care pârâta încearcă să-și extindă afacerile în alte țări, precum și modalitatea în care inițiază și continuă relațiile pe care le stabilește cu colaboratorii săi. Nu poate fi negată nici veridicitatea apărărilor legate de împrejurarea că, stabilirea unui comision pentru intermedierea tranzacțiilor, astfel cum a fost comunicat prin e-mailul din data de 8 iunie 2005, nu aduce automat raportul contractual în planul celui de agenție.
Conform art. 18 din Legea nr. 509/2002 - „Contractul de agenție încheiat pe perioada determinată sau nedeterminată, inclusiv modificările și adăugările ulterioare, poate fi probat numai prin înscris, indiferent de valoarea acestuia, atât în raporturile dintre părți, cât și față de terți". Cu privire la acest text legal, în doctrina citată în întâmpinare, s-a relevat că acest tip de contract poate fi probat numai prin înscris, forma ad probationem fiind obligatorie, iar nu facultativă. Nerespectarea ei determină imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă. în caz de litigiu, în absența înscrisului, imposibilitatea dovedirii contractului echivalează, practic, cu inexistența contractului, atât în raporturile dintre părți, cât și față de terți, opinie pe care instanța de apel a îmbrățișat-o, cu unele nuanțări, legate de incidența prevederilor art. 55 C. com.
Din această perspectivă, instanța de apel a ajuns la o soluție contrară celei adoptate de către prima instanță, fără însă ca această situație să fie de natură să ducă la schimbarea soluției pronunțate de prima instanță. Pentru a aprecia astfel, instanța de apel a validat argumentele apelantei cu privire la faptul că textul art. 18 din Legea nr. 509/2002 instituie prevederi derogatorii dreptului comun referitoare la libertatea probatoriului specific materiei comerciale, limitând-o în privința acestui gen de contract. întrucât nu este vorba despre o condiție ad validitatem, ci despre una instituită ad probationem, nu există nici un argument legal care ar face inaplicabile, în acest caz, prevederile art. 55 C. com., proba cu martori fiind admisibilă în condițiile în care ea este permisă și de Codul civil.
Or, conform art. 1197 vechiul C. civ., „regulile mai sus prescrise (textul art. 1191-1196 care limitează proba cu martori) nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă. Se numește început de dovadă scrisă orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiția, sau a celui ce el reprezintă și care scriptură face de a fi crezut faptul pretins". Deși intimata a sesizat în mod corect împrejurarea că este discutabilă, prin prisma celor mai sus expuse, existența unui început de dovadă scrisă în ceea ce privește, specific, existența și derularea între părți a unui contract de agenție, având în vedere probațiunea administrată la fond, instanța de apel a încuviințat proba cu martori, în temeiul prevăzut de art. 129 alin. (5) teza I C. proc.
civ., considerând că astfel se respectă dezideratul referitor la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului. Cu toate acestea, nici cele relatate de către cei doi martori, conform declarațiilor de la filele 124-129, nu au fost în măsură să ducă la o concluzie contrară celei la care a ajuns prima instanță. Aceasta întrucât niciuna dintre cele două persoane audiate nu au fost în măsură să ofere detalii pertinente cu privire la natura juridică a raporturilor comerciale dintre cele două părți, martorul Duma Vasile fiind unul dintre posibilii clienți ce au fost contactați de reclamantă, în vederea promovării produselor pârâtei, iar martorul F.A. fiind angajat de către societatea reclamantă ulterior inițierii colaborării dintre aceasta și pârâtă.
Deși acest din urmă martor este cel care administrează societatea W.R., înființată după încheierea raporturilor contractuale dintre cele două părți, în vederea promovării tehnologiei și produselor comercializate de către pârâtă, acesta relevând că atribuțiile pe care le are în prezent sunt aceleași pe care le îndeplinea anterior, pe perioada cât a fost angajatul reclamantei, aceasta împrejurare, în sine, nu poate fi de natură să contrazică soluția primei instanțe, din moment ce nu s-a reușit dovedirea împrejurării că părțile au urmărit încheierea unui contract de agenție și au avut reprezentarea consecințelor pe care acesta le produce, inclusiv în cazul denunțării unilaterale.
Aceste statuări sunt valabile și în ceea ce privește susținerile din apel, privind împrejurarea că natura și complexitatea activităților întreprinse de către reclamantă nu ar putea fi explicate prin obligațiile ce s-ar putea naște în sarcina sa în temeiul unui contract de mandat/comision, toată probațiunea administrată fiind de natură să valideze apărările legate de faptul că ea nu cuprinde nici o referire la intenția părților de a încheia un contract de agenție ci, cel mult, fac dovada existenței unor raporturi de colaborare dintre cele doua părți. Pe întreaga durată a colaborării celor doua societăți, nu există nici o referire la intenția vreuneia dintre ele de a considera raportul ca fiind unul de agenție, neputându-se impune în mod forțat unei părți și, mai mult, după încetarea raporturilor de colaborare, să se supună reglementarilor unei forme de contract pe care nu a avut-o în vedere pe întreaga durată a colaborării.
Astfel, intimata relevă cu temei că voința societății W.D.W., în sensul de a nu supune raportul de colaborare prevederilor contractului de agenție, rezultă explicit și implicit din următoarele: lipsa unui contract de agenție în forma scrisă și lipsa vreunei mențiuni despre acest raport și clauzele sale specifice în corespondența dintre părți; utilizarea raportului de agenție în cazul altor parteneri din Europa (ex. Ungaria) fapt care rezultă din răspunsul la interogatoriu al societății W.D.W. (întrebarea 22), aspect care denotă și faptul că W.D.W. cunoștea existența unei astfel de reglementări (care există și la nivel european prin Directiva 86/653/1986 a CE) dar nu a înțeles să o întrebuințeze în România; practica W.D.W.
de a nu încheia imediat un contract de agenție cu un colaborator nou impusă de necesitatea parcurgerii unei perioade de cunoaștere a celor două societăți pentru verificarea capacității de a lucra împreună (ex. Polonia - aceeași formă de colaborare ca în România); calitatea de reprezentant exclusiv al unei societăți pentru produsele W.D.W. nu imprimă automat calitatea de agent stabilită de Legea nr. 509/2002, rațiunile pentru care W.D.W. a atribuit această calitate societății R.R. SRL fiind evidențiate în răspunsul la interogatoriu al societății W.D.W. (întrebarea 3). Drept consecință, sunt corecte concluziile conform cărora W.D.W. nu a avut intenția de a încheia un contract de agenție, fapt pentru care nu se poate impune de către reclamanta-apelanta sau de către instanța de judecată calificarea acestui raport ca unul de agenție.
Nu sunt fondate nici criticile referitoare la faptul că prima instanță ar fi nesocotit dezlegarea dată anterior cu privire la raporturile contractuale dintre părți, în contextul celor reținute în încheierea de ședința din data de 13 mai 2010, întrucât prima instanță a apreciat că înscrisurile depuse de R.R. SRL nu fac dovada încheierii unui contract de agenție, dar nu a afirmat că acestea nu fac dovada existenței raportului contractual între părți. De altfel, inclusiv prin încheierea din data de 13 mai 2010, prima instanță a reținut că este esențială stabilirea naturii convenției dintre cele două părți, dar aceasta putându-se realiza numai după administrarea probelor, întrucât determinarea tipului de contract existent între părți necesită administrarea unor probe ulterior soluționării excepției necompetenței.
Ca atare, prima instanță a înlăturat înscrisurile de tip e-mail ca mijloace de probă pentru dovedirea contractului de agenție, iar nu pentru dovedirea unui contract scris între părți.
Apelanta nu a dezvoltat critici pertinente cu privire la justețea statuărilor primei instanțe, conform cărora inexistența unui contract scris încheiat între cele două părți, în care să se stabilească perioada pentru care s-a încheiat contractul, durata determinată sau nedeterminată, drepturile și obligațiile pârâților și implicit, condițiile colaborării, faptul dacă remunerația este fixă sau are și o cotă variabilă ori doar o cotă variabilă, momentul la care încetează colaborarea, motivele unei încetări unilaterale a pretinsei colaborări, aspecte care țin în mod neîndoielnic de specificul contractului de agenție, toate acestea conducând la concluzia că raporturilor dintre cele două părți nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 509/2002, aceste aspecte punctuale nefăcând nici obiectul corespondenței dintre părți.
Chiar dacă apelanta a invocat o comunicare a pârâtei prin care aceasta a arătat că orice activitate de distribuție și service în România se realizează, exclusiv, prin societatea R.R. SRL, acest aspect nu constituie un motiv de calificare a raporturilor ca fiind de agenție, din contră, certifică doar faptul că apelanta a fost reprezentant al pârâtei în România, aspect care nu a fost contestat. În acest context, s-a relevat de către intimată că la nivel de intermediere, în comerțul internațional, există o varietate de convenții ce pot să fie încheiate între comercianți (profesioniști), printre care se pot aminti: a) mandatul comercial (art. 374-391 C. com.); b) agenție (Legea nr. 509/2002); c) comision (art. 405-412 C. com.); d) consignație (Legea nr. 178/1934); e) reprezentare comercială (art. 392 -401 C. com).
Față de acest din urmă tip de convenție, art. 401 C. com., referindu-se la textele de lege anterioare, stabilește că „dispozițiile acestei secțiuni se aplică reprezentantelor caselor comerciale sau ai societăților străine care de obicei tratează sau încheie în țară, în numele și pe socoteala acestora, afacerile comerciale cu care au fost însărcinați." Prin urmare, un raport de intermediere între doi comercianți poate fi supus de către părți regulilor specifice ale mai multor tipuri de convenții, rămânând la aprecierea și voința lor de a alege forma sub care se vor desfășura raporturile de colaborare dintre ele. Iar în măsura în care părțile nu denumesc în mod expres tipul de convenție și acest aspect nu rezultă nici din interpretarea voinței lor interioare, este vorba despre un contract nenumit, în cazul cărora se aplică numai dispozițiile generale referitoare la contracte iar nu și reglementările speciale prevăzute de lege pentru un anumit tip de contracte.
În ceea ce privește comisionul solicitat de către R.R. SRL în petitul nr. 1 al acțiunii, în sumă de 24.020,80 euro, comision pe care R.R. SRL pretinde că a fost fixat de părți dar neachitat de W.D.W., instanța de apel a constatat că, independent de discuțiile care s-au purtat pe tema temeiniciei acestei pretenții, din moment ce s-a apreciat că raporturile dintre părți nu s-au derulat în baza unui contract de agenție, orice alte susțineri sunt neavenite. Nu a fost admisă nici solicitarea subsecventă, ca instanța de apel să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, intimata relevând că aceste cheltuieli se compun din onorariul avocațial și alte cheltuieli efectuate în prezentul dosar, fiind stabilite la nivel global la suma de 5.000 euro.
Aceste cheltuieli de judecată au fost solicitate în condițiile în care procesul în fața primei instanțe a durat mai mult de un an, problemele juridice ridicate de această speță au fost numeroase și de o complexitate peste medie, ambele părți au depus o poziție scrisă consistentă și temeinic argumentată și probațiunea a fost complexă și a fost însoțită de fiecare dată de note de ședință. Împotriva acestei decizi a formulat recurs reclamanta SC R.R. SRL aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale care reglementează interpretarea contractelor, respectiv a art. 970 alin. (2) și art. 977-984 C. civ., a prevederilor art. 18 din Legea nr. 509/2002 și a principiilor privind materia contractelor nenumite. Astfel, instanța de apel nu a dat nicio calificare raportului contractual derulat între părți, reținând doar că, atâta timp cât părțile nu au denumit în mod expres tipul de convenție, iar acest aspect nu rezultă nici din interpretarea voinței lor interioare, este vorba despre un contract nenumit. Această interpretare a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ. și ale art. 977-984 C. civ., instanța de apel neanalizând structura obligațională care a caracterizat raportul contractual dintre cele două părți pe perioada celor 3 ani și jumătate de colaborare, cu toate că martorii audiați și corespondența derulată între părți, au furnizat numeroase informații sub aspectul modalității în care se derula intermedierea dintre părți. Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, clauzele interpretându-se unele din altele, intenția comună a părților neputându-se desprinde din sensul literal al termenilor, ci doar din prestațiile partenerilor contractuali, respectiv din obligațiile pe care aceștia și le-au asumat, dar le-au și executat. Recurenta a susținut că instanța de apel a ținut cont numai de susținerile intimatei-pârâte, care a negat existența unui contract de agenție doar la momentul la care recurenta a formulat cererea de chemare în judecată, ca o apărare de fond, aceasta denotând o atitudine „pro causa" dezvoltată de intimată. În acest sens, recurenta-reclamantă a mai arătat că între părți, anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată, au avut loc negocieri între părți în legătură cu drepturile ce se cuvin recurentei-reclamante la încetarea contractului, negocieri ce au fost concretizate în încheierea unor procese-verbale, dar care nu au mai fost semnate de către intimata-pârâtă. S-a mai susținut de către recurentă că instanța de apel a nesocotit răspunsurile la interogatoriul luat intimatei-pârâte, prin care aceasta a descris în amănunt raporturile obligaționale, din acest răspuns rezultând care a fost prestația reclamantei pentru comisionul încasat.
În legătură cu greșita aplicare a dispozițiilor legale privind interpretarea clauzelor contractuale, recurenta-reclamantă a făcut trimitere și la dispozițiile art. 1266-1269 din noul C. civ., cu referire la faptul că la stabilirea voinței concordante a părților trebuie ținut seama de scopul contractului, de negocierile purtate între părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. În acest sens recurenta a susținut că întreaga caracteristică a obiectului contractului de intermediere încheiat între părți, s-a suprapus caracteristicilor contractului de agenție, rezultând că părțile au încheiat și executat, faptic, un contract de agenție.
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 978 C. civ. Astfel, odată ce instanța de apel a reținut că societatea reclamantă era doar un reprezentant al pârâtei în România, pentru a atrage încrederea terților privind activitatea firmei germane în România, se poate pune problema legitimității cauzei contractuale, deoarece, conform acestui raționament, s-ar putea ajunge la concluzia că derularea contractului încheiat între cele două părți a avut un scop ascuns, contrar bunelor moravuri și contrar principiului echității, în sensul că acest contract ar fi avut scopul doar de a induce clienților un plus de încredere în felul în care pârâta își derula afacerile în România, sens în care, contractul ar fi lovit de nulitate absolută. Prin urmare, instanța de apel trebuia să salvgardeze contractul dintre părți, și să ia în considerare voința reală a părților, anume aceea că între părți s-a încheiat un contract de agenție.
Recurenta a apreciat că, dată fiind naționalitatea diferită a părților aflată în litigiu, trebuia găsită o punte de legătură între dreptul german și dreptul român, fiind evident faptul că intimata pârâtă a avut intenția de a supune prezentul litigiu legislației germane, atât din punct de vedere al teritorialității cât și din punct de vedere al legii aplicabile. Astfel, denumirea de „reprezentant" înseamnă, potrivit codului comercial german, reprezentant de vânzări, această noțiune fiind introdusă în Codul comercial german la art. 84 și urm., ca urmare a aplicării Directivei nr. 86/653/CEE, iar în legislația română prin Legea nr. 509/2002. Recurenta a susținut că potrivit terminologiei din legislația germană, contractul încheiat între părți are semnificația contractului de agenție din Directiva nr. 86/653/CEE.
Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 509/2002. Cuprinsul acestei norme este foarte clar, în sensul că forma contractului de agenție trebuie să fie una scrisă, cerută ad probationem, reprezentând o derogare de la dreptul comun în materia probațiunii obligațiilor de natură comercială. Cu toate acestea, în speță își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 55 C. com., potrivit cărora proba cu martori este admisibilă în condițiile în care este permisă și de Codul civil, anume atunci când există un început de dovadă scrisă. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde o motivare contradictorie, deoarece, pe de o parte, s-a reținut că este admisibilă proba cu martori, care a și fost administrată, dar pe de altă parte, s-a reținut că elementele constitutive ale raportului contractual nu se regăsesc nici în corespondența scriptică a părților, făcând deci referire tot la forma scrisă a contractului. În acord cu cele arătate mai sus, recurenta-reclamantă a mai susținut că din corespondența purtată între părți a rezultat faptul că între părți s-a încheiat un contract de agenție.
Hotărârea instanței de apel este nelegală, sub aspectul modalității în care a fost soluționat litigiul, chiar în situația în care contractul ce face obiectul litigiului a fost calificat ca un contract nenumit. Potrivit jurisprudenței, regulile aplicabile raportului contractual nenumit sunt cele generale, ale convențiilor, iar dacă acestea sunt neîndestulătoare se vor aplica regulile speciale privitoare la contractul cu care se asemănă cel mai mult. În această situație, instanța de apel ar fi trebuit să observe că respectivul contract, cu care contractul încheiat între părți se aseamănă cel mai mult, este chiar contractul de agenție. De altfel, s-a susținut de către recurentă, chiar practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, concretizată în Decizia nr. 64 din 12 ianuarie 2011, este în sensul că o corectă calificare a cererii de chemare în judecată trebuie făcută nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acesteia. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că scopul urmărit era acela de obținere a restului de comision rămas neachitat, în urma activității prestate pentru intimata-pârâtă, iar comisionul era datorat, indiferent de modul de intermediere pe care intimata-pârâtă susține că a fost uzitat în relațiile între cele două părți. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor Codului civil care se referă la interpretarea contractelor. Instanța de apel a arătat pe larg, în considerentele deciziei recurate, de ce a apreciat că natura contractului încheiat între cele două părți este una nenumită, acest contract nefiind unul de agenție, așa după cum acest tip de contract este reglementat de Legea nr. 509/2002. De altfel, recurenta critică în mod formal greșita aplicare a dispozițiilor legale, ce vizează interpretarea contractelor, aceasta criticând, în fapt, greșita interpretare a materialului probator existent la dosarul cauzei, din care ar rezulta faptul că între cele două părți s-a încheiat un contract de agenție și nu unul nenumit, așa cum, în mod greșit ar fi reținut instanța de apel, însă, în calea de atac, extraordinară, a recursului, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub aspectul netemeiniciei, ci doar sub aspectul legalității, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Recurenta face trimitere la probatoriile administrate în cauză, la existența unor procese-verbale de negociere încheiate între părți, dar care nu ar fi fost semnate de către pârâtă, la răspunsurile la interogatoriul luat intimatei-pârâte, la declarațiile martorilor audiați, precum și la corespondența purtată între părți. Instanța de apel a arătat, în mod clar, faptul că între părți nu a fost încheiat un contract de agenție în forma cerută, „ad probationem", de prevederile art. 18 din Legea nr. 509/2002, acceptând totodată că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 55 C. com. cu privire la faptul că ar fi posibilă probarea existenței acestui tip de contract și prin alte mijloace de probă, pe care chiar Ie-a administrat, ajungând însă la concluzia că nici după administrarea acestora, reclamanta nu a reușit să dovedească faptul că între părți s-a încheiat un contract de agenție. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută, deoarece nici aceasta nu vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale privind interpretarea contractelor, ci vizează tot greșita interpretare a probelor administrate în cauză, cu privire la stabilirea conținutului clauzelor contractului ce face obiectul cauzei. De altfel, este evident că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ. cu privire la speța dedusă judecății, contractul încheiat între părți luând naștere sub imperiul vechiului C. civ. 3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută. Cererea introductivă formulată de către reclamantă are ca temei legal existența unui contract de agenție încheiat între părți, în baza Legii nr. 509/2002, or, atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut, chiar dacă pe considerente diferite, că respectivul contract încheiat între părți nu ar avea natura unui contract de agenție, niciodată până în calea de atac a recursului reclamanta nesusținând că acest contract ar fi lovit de nulitate absolută, deoarece ar avea o cauză ilicită, contrară bunelor moravuri și principiului echității. Potrivit dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs, ca și în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. 4. Cea de-a patra critică nu poate fi reținută, deoarece ea nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci existența unei stări de fapt, respectiv a faptului că, potrivit legislației germane, într-o traducere corectă în română, denumirea de „reprezentant" semnifică existența unui contract de agenție între comitent și reprezentant, deoarece, această terminologie ar fi fost introdusă în Codul comercial german în urma transpuneri Directivei nr. 86/653/CEE și că acest fapt ar demonstra că între părți s-a încheiat un contract de agenție. Această susținere nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie, iar recurenta-reclamantă trebuia să susțină existența acestei stări de fapt, măcar în fața instanței de apel, dacă nu și în fața primei instanțe. 5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reținută. Deși recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 509/2002, a recunoscut că sensul acestei norme este acela că forma contractului de agenție trebuie să fie una scrisă, cerută ad probationem, dar a susținut că motivarea instanței de apel ar fi una contradictorie, în sensul că, deși s-a reținut că ar fi aplicabile dispozițiile art. 55 C. com., instanța de apel a motivat inexistența contractului de agenție, legat de faptul că din corespondența purtată între părți nu ar rezulta acest lucru, neținând cont de declarațiile martorilor, această probă fiind posibilă, tocmai potrivit dispozițiilor art. 55 C. com. Această susținere a recurentei-reclamante este una speculativă, deoarece instanța de apel a arătat, în mod clar, faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 55 C. com. cu privire la probatoriile posibil a fi administrate în speță, probatorii pe care, de altfel, instanța de apel le-a și administrat, dar în urma analizării întregului material probator, inclusiv cel cu privire la declarațiile martorilor, a ajuns la concluzia că între părți nu a fost încheiat un contract de agenție, ci unul nenumit, în acest sens, motivarea instanței de apel nefiind una contradictorie ci pe deplin coerentă. 6. Nici cea de-a șasea critică nu poate fi reținută. Instanța trebuie să dea cererii de chemare în judecată o corectă calificare, după motivele de fapt al cererii și după scopul urmărit de reclamantă, însă doar în situația în care această calificare nu este clară din analiza conținutului cererii introductive, însă în speța de față cererea formulată de către reclamantă este cât se poate de clară, aceasta întemeind-o pe existența contractului de agenție între părți. Prin urmare, atât prima instanță, cât și instanța de apel nu au făcut decât să analizeze temeinicia și legalitatea cererii introductive, cu respectarea principiului disponibilității părților, pe baza analizării probatoriului administrat, ajungând la concluzia că între părți nu a fost încheiat un contract de agenție, astfel că pretențiile reclamantei, care au fost întemeiate tocmai pe existența acestui contract, nu sunt fondate. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la 3110 RON, cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC R.R. SRL Bontida împotriva Deciziei nr. 260 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei-pârâte 3110 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013. Procesat de GGC - DG
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.