ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată sub nr. 265/1285/2010 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj,

reclamanta SC R.R. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC W.D.W. GMBH

solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la

executarea obligației de plată a comisionului de intermediere în cuantum de

24.020,80 euro, cuprins în factura nr. 2009102 din 3 septembrie 2009, la cursul

practicat de BNR în ziua facturării, potrivit contractului de agenție

intervenit între părți, obligarea pârâtele la plata dobânzii legale calculată

asupra sumei de mai sus, începând cu data de 10 septembrie 2009 și până la data

plății efective, în temeiul prevederilor art. 43 C. com., coroborate cu

prevederile art. 4 din O.G. nr. 9/2000, actualizat, obligarea pârâtei la plata

indemnizației de încetare a raporturilor contractuale, în cuantum de 45.795,44

euro, în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 509/2002 și la

dobânda legală calculată asupra indemnizației respective, da la data

introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective,

obligarea pârâtei la plata unor daune interese în cuantum de 50.000 euro, ca

urmare a prejudiciilor cauzate reclamantei prin denunțarea unilaterală și fără

preaviz a raporturilor contractuale de agenție exclusivă, potrivit prevederilor

art. 22 alin. (3) din Legea nr. 509/2002 coroborate cu prevederile art. 1073,

1075 și art. 1083-1086 C. civ., precum și la dobânda legală calculată asupra

acestei sume, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la

data plății efective. S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin Sentința

comercială nr. 1043 din 24 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Comercial

Cluj în Dosarul nr. 265/1285/2010 s-a respins cererea formulata de reclamanta

SC R.R. SRL împotriva pârâtei SC W.D.W. GMBH.

A fost obligată

reclamanta să achite pârâtei cheltuieli de judecata în cuantum de 5000 euro,

respectiv echivalentul în lei, la cursul BNR, din ziua plății.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul specializat a reținut următoarele:

Din modalitatea în

care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, temeiurile de drept

invocate și motivele de fapt prezentate în dovedirea pretențiilor, prima

instanță a reținut faptul că interpretarea pe care reclamanta a conferit-o

raporturilor contractuale derulate cu pârâta este cea specifică unui contract

de agenție, încheiat pe perioadă nedeterminată, contract căruia îi sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 509/2002.

În conformitate cu

dispozițiile art. 18 din actul normativ invocat, contractul de agenție,

indiferent dacă este încheiat pe perioadă determinată sau nedeterminată, ca de

altfel și modificările ori adăugirile ulterioare datei la care s-a încheiat

convenția inițială, poate fi probat numai prin înscris, această încheiere a

contractului în formă scrisă fiind impusă de legiuitor indiferent de valoarea

lui, forma scrisă fiind cerută ad probationem, atât în raporturile dintre

părți, cât și față de terți.

Din cuprinsul

dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 509/2002 instanța a reținut faptul că

legiuitorul a înțeles să impună, pentru dovedirea existenței contractului și,

implicit, pentru dovedirea conținutului raporturilor contractuale pe care

părțile și le-au asumat, a drepturilor și obligațiilor ce rezultă din convenția

părților, necesitatea încheierii contractului, a convenției și, implicit, a

acordului părților, în formă scrisă.

Singura modalitate în

care părțile pot face dovada faptului că au încheiat un contract de agenție

este prezentarea înscrisului în sens de „instrumentum", acest înscris

fiind indispensabil și impus pentru a aduce părților securitatea contractuală

necesară unor astfel de raporturi. Deși, ca regulă, în materia raporturilor

juridice de tip comercial libertatea probelor este regula, obligațiile și

drepturile comerciale putând fi dovedite cu aceleași mijloace ca și cele civile,

existând o mai mare libertate de alegere și folosire a probelor, formalismul

fiind mult mai atenuat decât în dreptul civil, în unele situații, cum este și

cea care reglementează contractul de agenție, legiuitorul a înțeles să impună

un anumit formalism care diminuează valoarea principiului libertății probelor.

În acest caz, în care

există o dispoziție expresă a legii, proba cu martori, prezumția și orice alt

mijloc de probă este exclusă.

De vreme ce

contractul nu poate fi probat decât prin înscris înseamnă că forma scrisă

prevăzută de lege este cerută ad probationem și nu ad validitatem. Absența

înscrisului nu afectează existența contractului (negotium juris), ci proba

existenței sale în sens de instrumentum.

Susținerile

reclamantei conform cărora dovada înscrisului impus de lege și, implicit, a

realizării acordului de voință dintre părți, s-a realizat prin înscrisuri tip

e-mail, au fost înlăturate, deoarece nu s-a făcut dovada faptului că cele două

părți litigante și-au exprimat acordul, la date și locuri diferite, ținând cont

de distanța fizică dintre cele două persoane juridice, cu privire la încheierea

unui contract de agenție. Aceasta cu atât mai mult cu cât contractul de acest

fel este un contract cu un anume specific, având caracteristici proprii, chiar

dacă acest tip de contract este în fapt un contract de intermediere.

Contractul de agenție

este instrumentul juridic ce reglementează operațiunile de intermediere

desfășurate cu un anumit caracter de permanență de către un agent, în

beneficiul comitentului, respectiv o relație în care o persoană este

împuternicită să acționeze în sumele și/sau pe seama altei persoane.

Legea nr. 509/2002

reglementează obligațiile ce revin părților prin contractul de agenție.

Obligațiile agentului și comitentului fac obiectul art. 5 și 6 din actul

normativ invocat. Având în vedere specificul contractului de agenție, normele

care reglementează obligațiile părților au caracter imperativ. în acest sens,

art. 9 prevede că părțile nu pot deroga prin convenția contrară de la dispozițiile

art. 5 și 6 din lege.

În condițiile în care

reclamanta a susținut că a încheiat cu pârâta un contract de agenție, avea

obligația să facă dovada încheierii contractului și prezentării înscrisului din

care să rezulte care erau prepușii săi, prin intermediul cărora urma să

îndeplinească obligațiile ce decurgeau din împuternicirea ce se susține că îi

era dată de comitent, precum și obligațiile concrete pe care le presupunea

această intermediere, atâta timp cât legea reglementează modalitățile specifice

de îndeplinire a obligațiilor ce decurg din împuternicirea dată de comitent.

Inexistența unui

contract scris încheiat între cele două părți, în care să se stabilească

perioada pentru care s-a încheiat contractul, durata determinată sau

nedeterminată, drepturile și obligațiile părților și implicit condițiile

colaborării, faptul dacă remunerația este fixă sau are și o cotă variabilă ori

doar o cotă variabilă, momentul la care încetează colaborarea, motivele unei

încetări unilaterale a pretinsei colaborări, aspecte care țin, în mod

neîndoielnic, de specificul contractului de agenție, au condus la concluzia că

raporturilor dintre cele două părți nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 509/2002.

În plus, agentului îi

revenea obligația de a ține o evidență separată a operațiunilor comerciale

efectuate în baza împuternicirii comitentului. Aceste evidențe sunt deosebit de

importante, deoarece reflectă activitatea agentului și constituie o bază pentru

determinarea remunerației.

În practică, părțile

reglementează expres prin contractul de agenție aspectele referitoare la

păstrarea și verificarea evidențelor, atât pentru agent, cât și pentru

comitent, precum și modul de soluționare al eventualelor discrepanțe dintre

asemenea înregistrări și prevalenta lor.

Reclamanta nu a făcut

dovada faptului că a încheiat cu pârâta o astfel de înțelegere și nici dovada

că a ținut evidențe separate ale operațiunilor comerciale pentru care a pretins

că a fost împuternicită, nefiind probată încheierea în scris a unor clauze

referitoare la aceste aspecte esențiale, specifice contractului de agenție,

determinante pentru stabilirea remunerației și a unei indemnizații eventuale,

datorate în baza art. 22 din Legea nr. 509/2002.

Prima instanță a

considerat că necesitatea formei scrise, prevăzute de legiuitor, viza tocmai

necesitatea ca părțile să reglementeze în contract modul în care urmau să se

deruleze operațiunile contractuale dintre părți și că în lipsa înscrisului care

dovedește încheierea contractului, raporturile dintre părți pot fi analizate

din perspectiva contractului de mandat comercial, cu atât mai mult cu cât

dispozițiile Legii nr. 509/2002 se completează, în măsura compatibilității lor,

cu prevederile legale privind contractul de mandat comercial.

Sumele de bani

achitate reclamantei pot fi considerate, în lipsa dovedirii încheierii unui

contract de agenție în formă scrisă, ca fiind corespunzătoare unei remunerații

achitate de pârâtă pentru activitățile derulate de reclamantă în numele și pe

seama mandantului.

Pretențiile reclamantei

de a se dispune obligarea pârâtei la plata comisionului de intermediere, în

cuantum de 24.020,80 euro, corespunzător facturii nr. 2009102 din 3 septembrie

2009 nu au temei legal, contractul dintre părți, pretins a fi un contract de

agenție, neavând caracteristicile unui contract de acest tip.

Inexistența

contractului de agenție nu o îndreptățește pe reclamantă nici la plata

indemnizației de încetare a raporturilor contractuale, conform art. 22 din

Legea nr. 509/2002 și nici la plata daunelor interese prevăzute de alineatul 3

al articolului menționat.

În baza prevederilor

art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să-i achite pârâtei

cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 euro, cu titlu de onorariu

avocațial, respectiv echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, fiind

în culpă procesuală.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta SC R.R. SA.

Prin Decizia civilă

nr. 260 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cererea formulată de

reclamantă are ca obiect obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, cu titlu

de comision de intermediere, datorat în baza Legii nr. 509/2002, conform

facturii nr. 2009102 din 3 septembrie 2009 și a dobânzii legale precum și la

plata unei indemnizații de încetare a raporturilor contractuale prin raportare

la art. 22 din Legea nr. 509/2002 și a unor daune interese datorate unor

pretinse prejudicii cauzate reclamantei, în urma denunțării de către pârâtă, în

mod unilateral și fără preaviz, a raporturilor contractuale specifice

contractului de agenție.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, s-a arătat faptul că între părți s-a derulat începând

cu mai 2005 un contract de agenție potrivit căruia reclamanta avea calitatea de

agent, iar intimata deținea calitatea de comitent. Obiectul contractului de

agenție era intermedierea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a

bunurilor produse și/sau comercializate de W.D.W. GMBH, cu profil de

echipamente și instalații pentru ferme și grajduri de porcine în România.

Raportul contractual derulat între părți a încetat prin denunțarea unilaterală

a convenției de către intimată. Cu toate că în prealabil părțile au negociat

termenii și condițiile încetării de comun acord a contractului de agenție,

intimata nu a mai respectat condițiile și termenii negociați, a cooptat

salariatul reclamantei, pe dl. F.A., a înființat societatea comercială W.R. SRL

pe teritoriul României, societate prin intermediul căreia își continuă

activitatea cu clienții reclamantei.

Pretențiile expuse în

cererea de chemare în judecată au fost formulate în temeiul prevederilor Legii

nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți și în temeiul prevederilor

contractuale care au guvernat raportul comercial derulat între părți.

Din analiza

probatoriului administrat atât în primă instanță, cât și în apel, instanța de

apel a constatat că sunt reale apărările intimatei conform cărora nu există un

contract de agenție în formă scrisă, astfel cum este prevăzut de art. 18 din

Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți.

Apelanta a susținut

ca pretențiile sale sunt justificate prin faptul că între părți a intervenit un

contract de agenție încheiat în scris prin corespondenta de tip e-mail. Deși

este real că aceasta a fost modalitatea prin care părțile au comunicat, pe

parcursul derulării raporturilor lor contractuale, nu este mai puțin adevărat

faptul că reclamanta nu a înțeles să indice, cu exactitate, care dintre acestea

ar fi relevante, în sensul susținut în acțiune, iar instanța de apel a apreciat

că nici din analiza lor coroborată, o astfel de concluzie nu se desprinde, ele

neconținând nicio referire expresă la intenția vreuneia dintre părți de a

încheia un contract de agenție.

Deși reclamanta a

făcut trimitere și la faptul că prima instanță nu ar fi analizat probațiunea

administrată, ignorând-o în totalitate, s-a reținut că, prin răspunsul la

interogatoriul luat pârâtei, la întrebările 1, 2 și 3, se arată că între cele

două societăți (W.D.W. și R.R. SRL) nu a fost încheiat niciodată un contract de

agenție, nici în forma scrisă și nici care rezultă din comunicările de tip

e-mail (f.123-125, voi. II, dosar prima instanță).

În acest context,

apar ca întemeiate susținerile intimatei conform cărora părțile nu și-au

exprimat niciodată intenția ca raporturile dintre ele să îmbrace forma

contractului de agenție, prin același răspuns la interogatoriu fiind explicată

metoda prin care pârâta încearcă să-și extindă afacerile în alte țări, precum

și modalitatea în care inițiază și continuă relațiile pe care le stabilește cu

colaboratorii săi. Nu poate fi negată nici veridicitatea apărărilor legate de

împrejurarea că, stabilirea unui comision pentru intermedierea tranzacțiilor,

astfel cum a fost comunicat prin e-mailul din data de 8 iunie 2005, nu aduce

automat raportul contractual în planul celui de agenție.

Conform art. 18 din

Legea nr. 509/2002 - „Contractul de agenție încheiat pe perioada determinată

sau nedeterminată, inclusiv modificările și adăugările ulterioare, poate fi

probat numai prin înscris, indiferent de valoarea acestuia, atât în raporturile

dintre părți, cât și față de terți".

Cu privire la acest

text legal, în doctrina citată în întâmpinare, s-a relevat că acest tip de

contract poate fi probat numai prin înscris, forma ad probationem fiind

obligatorie, iar nu facultativă. Nerespectarea ei determină imposibilitatea

dovedirii actului cu alt mijloc de probă. în caz de litigiu, în absența înscrisului,

imposibilitatea dovedirii contractului echivalează, practic, cu inexistența

contractului, atât în raporturile dintre părți, cât și față de terți, opinie pe

care instanța de apel a îmbrățișat-o, cu unele nuanțări, legate de incidența

prevederilor art. 55 C. com.

Din această

perspectivă, instanța de apel a ajuns la o soluție contrară celei adoptate de

către prima instanță, fără însă ca această situație să fie de natură să ducă la

schimbarea soluției pronunțate de prima instanță.

Pentru a aprecia astfel,

instanța de apel a validat argumentele apelantei cu privire la faptul că textul

art. 18 din Legea nr. 509/2002 instituie prevederi derogatorii dreptului comun

referitoare la libertatea probatoriului specific materiei comerciale,

limitând-o în privința acestui gen de contract. întrucât nu este vorba despre o

condiție ad validitatem, ci despre una instituită ad probationem, nu există

nici un argument legal care ar face inaplicabile, în acest caz, prevederile

art. 55 C. com., proba cu martori fiind admisibilă în condițiile în care ea

este permisă și de Codul civil.

Or, conform art. 1197

vechiul C. civ., „regulile mai sus prescrise (textul art. 1191-1196 care

limitează proba cu martori) nu se aplică în cazul când există un început de

dovadă scrisă. Se numește început de dovadă scrisă orice scriptură a aceluia în

contra căruia s-a format petiția, sau a celui ce el reprezintă și care

scriptură face de a fi crezut faptul pretins".

Deși intimata a

sesizat în mod corect împrejurarea că este discutabilă, prin prisma celor mai

sus expuse, existența unui început de dovadă scrisă în ceea ce privește,

specific, existența și derularea între părți a unui contract de agenție, având

în vedere probațiunea administrată la fond, instanța de apel a încuviințat

proba cu martori, în temeiul prevăzut de art. 129 alin. (5) teza I C. proc.

civ., considerând că astfel se respectă dezideratul referitor la prevenirea

oricărei greșeli în aflarea adevărului.

Cu toate acestea,

nici cele relatate de către cei doi martori, conform declarațiilor de la filele

124-129, nu au fost în măsură să ducă la o concluzie contrară celei la care a

ajuns prima instanță.

Aceasta întrucât

niciuna dintre cele două persoane audiate nu au fost în măsură să ofere detalii

pertinente cu privire la natura juridică a raporturilor comerciale dintre cele

două părți, martorul Duma Vasile fiind unul dintre posibilii clienți ce au fost

contactați de reclamantă, în vederea promovării produselor pârâtei, iar

martorul F.A. fiind angajat de către societatea reclamantă ulterior inițierii

colaborării dintre aceasta și pârâtă.

Deși acest din urmă

martor este cel care administrează societatea W.R., înființată după încheierea

raporturilor contractuale dintre cele două părți, în vederea promovării

tehnologiei și produselor comercializate de către pârâtă, acesta relevând că

atribuțiile pe care le are în prezent sunt aceleași pe care le îndeplinea

anterior, pe perioada cât a fost angajatul reclamantei, aceasta împrejurare, în

sine, nu poate fi de natură să contrazică soluția primei instanțe, din moment

ce nu s-a reușit dovedirea împrejurării că părțile au urmărit încheierea unui

contract de agenție și au avut reprezentarea consecințelor pe care acesta le

produce, inclusiv în cazul denunțării unilaterale.

Aceste statuări sunt

valabile și în ceea ce privește susținerile din apel, privind împrejurarea că

natura și complexitatea activităților întreprinse de către reclamantă nu ar

putea fi explicate prin obligațiile ce s-ar putea naște în sarcina sa în

temeiul unui contract de mandat/comision, toată probațiunea administrată fiind

de natură să valideze apărările legate de faptul că ea nu cuprinde nici o

referire la intenția părților de a încheia un contract de agenție ci, cel mult,

fac dovada existenței unor raporturi de colaborare dintre cele doua părți.

Pe întreaga durată a

colaborării celor doua societăți, nu există nici o referire la intenția

vreuneia dintre ele de a considera raportul ca fiind unul de agenție,

neputându-se impune în mod forțat unei părți și, mai mult, după încetarea

raporturilor de colaborare, să se supună reglementarilor unei forme de contract

pe care nu a avut-o în vedere pe întreaga durată a colaborării.

Astfel, intimata

relevă cu temei că voința societății W.D.W., în sensul de a nu supune raportul

de colaborare prevederilor contractului de agenție, rezultă explicit și

implicit din următoarele: lipsa unui contract de agenție în forma scrisă și

lipsa vreunei mențiuni despre acest raport și clauzele sale specifice în

corespondența dintre părți; utilizarea raportului de agenție în cazul altor

parteneri din Europa (ex. Ungaria) fapt care rezultă din răspunsul la

interogatoriu al societății W.D.W. (întrebarea 22), aspect care denotă și

faptul că W.D.W. cunoștea existența unei astfel de reglementări (care există și

la nivel european prin Directiva 86/653/1986 a CE) dar nu a înțeles să o

întrebuințeze în România; practica W.D.W. de a nu încheia imediat un contract

de agenție cu un colaborator nou impusă de necesitatea parcurgerii unei

perioade de cunoaștere a celor două societăți pentru verificarea capacității de

a lucra împreună (ex. Polonia - aceeași formă de colaborare ca în România);

calitatea de reprezentant exclusiv al unei societăți pentru produsele W.D.W. nu

imprimă automat calitatea de agent stabilită de Legea nr. 509/2002, rațiunile

pentru care W.D.W. a atribuit această calitate societății R.R. SRL fiind

evidențiate în răspunsul la interogatoriu al societății W.D.W. (întrebarea 3).

Drept consecință,

sunt corecte concluziile conform cărora W.D.W. nu a avut intenția de a încheia

un contract de agenție, fapt pentru care nu se poate impune de către

reclamanta-apelanta sau de către instanța de judecată calificarea acestui

raport ca unul de agenție.

Nu sunt fondate nici

criticile referitoare la faptul că prima instanță ar fi nesocotit dezlegarea

dată anterior cu privire la raporturile contractuale dintre părți, în contextul

celor reținute în încheierea de ședința din data de 13 mai 2010, întrucât prima

instanță a apreciat că înscrisurile depuse de R.R. SRL nu fac dovada încheierii

unui contract de agenție, dar nu a afirmat că acestea nu fac dovada existenței

raportului contractual între părți. De altfel, inclusiv prin încheierea din

data de 13 mai 2010, prima instanță a reținut că este esențială stabilirea

naturii convenției dintre cele două părți, dar aceasta putându-se realiza numai

după administrarea probelor, întrucât determinarea tipului de contract existent

între părți necesită administrarea unor probe ulterior soluționării excepției

necompetenței.

Ca atare, prima

instanță a înlăturat înscrisurile de tip e-mail ca mijloace de probă pentru

dovedirea contractului de agenție, iar nu pentru dovedirea unui contract scris

între părți.

Apelanta nu a

dezvoltat critici pertinente cu privire la justețea statuărilor primei

instanțe, conform cărora inexistența unui contract scris încheiat între cele

două părți, în care să se stabilească perioada pentru care s-a încheiat

contractul, durata determinată sau nedeterminată, drepturile și obligațiile

pârâților și implicit, condițiile colaborării, faptul dacă remunerația este

fixă sau are și o cotă variabilă ori doar o cotă variabilă, momentul la care

încetează colaborarea, motivele unei încetări unilaterale a pretinsei

colaborări, aspecte care țin în mod neîndoielnic de specificul contractului de agenție,

toate acestea conducând la concluzia că raporturilor dintre cele două părți nu

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 509/2002, aceste aspecte punctuale

nefăcând nici obiectul corespondenței dintre părți.

Chiar dacă apelanta a

invocat o comunicare a pârâtei prin care aceasta a arătat că orice activitate

de distribuție și service în România se realizează, exclusiv, prin societatea

R.R. SRL, acest aspect nu constituie un motiv de calificare a raporturilor ca

fiind de agenție, din contră, certifică doar faptul că apelanta a fost

reprezentant al pârâtei în România, aspect care nu a fost contestat.

În acest context, s-a

relevat de către intimată că la nivel de intermediere, în comerțul

internațional, există o varietate de convenții ce pot să fie încheiate între

comercianți (profesioniști), printre care se pot aminti: a) mandatul comercial

(art. 374-391 C. com.); b) agenție (Legea nr. 509/2002); c) comision (art.

405-412 C. com.); d) consignație (Legea nr. 178/1934); e) reprezentare

comercială (art. 392 -401 C. com).

Față de acest din

urmă tip de convenție, art. 401 C. com., referindu-se la textele de lege

anterioare, stabilește că „dispozițiile acestei secțiuni se aplică

reprezentantelor caselor comerciale sau ai societăților străine care de obicei

tratează sau încheie în țară, în numele și pe socoteala acestora, afacerile

comerciale cu care au fost însărcinați."

Prin urmare, un

raport de intermediere între doi comercianți poate fi supus de către părți

regulilor specifice ale mai multor tipuri de convenții, rămânând la aprecierea

și voința lor de a alege forma sub care se vor desfășura raporturile de

colaborare dintre ele. Iar în măsura în care părțile nu denumesc în mod expres

tipul de convenție și acest aspect nu rezultă nici din interpretarea voinței lor

interioare, este vorba despre un contract nenumit, în cazul cărora se aplică

numai dispozițiile generale referitoare la contracte iar nu și reglementările

speciale prevăzute de lege pentru un anumit tip de contracte.

În ceea ce privește

comisionul solicitat de către R.R. SRL în petitul nr. 1 al acțiunii, în sumă de

24.020,80 euro, comision pe care R.R. SRL pretinde că a fost fixat de părți dar

neachitat de W.D.W., instanța de apel a constatat că, independent de discuțiile

care s-au purtat pe tema temeiniciei acestei pretenții, din moment ce s-a

apreciat că raporturile dintre părți nu s-au derulat în baza unui contract de

agenție, orice alte susțineri sunt neavenite.

Nu a fost admisă nici

solicitarea subsecventă, ca instanța de apel să reducă cuantumul cheltuielilor

de judecată acordate de prima instanță, intimata relevând că aceste cheltuieli

se compun din onorariul avocațial și alte cheltuieli efectuate în prezentul

dosar, fiind stabilite la nivel global la suma de 5.000 euro.

Aceste cheltuieli de

judecată au fost solicitate în condițiile în care procesul în fața primei

instanțe a durat mai mult de un an, problemele juridice ridicate de această

speță au fost numeroase și de o complexitate peste medie, ambele părți au depus

o poziție scrisă consistentă și temeinic argumentată și probațiunea a fost

complexă și a fost însoțită de fiecare dată de note de ședință.

Împotriva acestei

decizi a formulat recurs reclamanta SC R.R. SRL aducându-i următoarele critici:

instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor

legale care reglementează interpretarea contractelor, respectiv a art. 970

alin. (2) și art. 977-984 C. civ., a prevederilor art. 18 din Legea nr.

509/2002 și a principiilor privind materia contractelor nenumite.

Astfel, instanța de

apel nu a dat nicio calificare raportului contractual derulat între părți,

reținând doar că, atâta timp cât părțile nu au denumit în mod expres tipul de

convenție, iar acest aspect nu rezultă nici din interpretarea voinței lor

interioare, este vorba despre un contract nenumit.

Această interpretare

a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ. și ale

art. 977-984 C. civ., instanța de apel neanalizând structura obligațională care

a caracterizat raportul contractual dintre cele două părți pe perioada celor 3

ani și jumătate de colaborare, cu toate că martorii audiați și corespondența

derulată între părți, au furnizat numeroase informații sub aspectul modalității

în care se derula intermedierea dintre părți.

Interpretarea

contractelor se face după intenția comună a părților, clauzele interpretându-se

unele din altele, intenția comună a părților neputându-se desprinde din sensul

literal al termenilor, ci doar din prestațiile partenerilor contractuali,

respectiv din obligațiile pe care aceștia și le-au asumat, dar le-au și

executat.

Recurenta a susținut

că instanța de apel a ținut cont numai de susținerile intimatei-pârâte, care a

negat existența unui contract de agenție doar la momentul la care recurenta a

formulat cererea de chemare în judecată, ca o apărare de fond, aceasta denotând

o atitudine „pro causa" dezvoltată de intimată.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a mai arătat că între părți, anterior datei introducerii

cererii de chemare în judecată, au avut loc negocieri între părți în legătură

cu drepturile ce se cuvin recurentei-reclamante la încetarea contractului,

negocieri ce au fost concretizate în încheierea unor procese-verbale, dar care

nu au mai fost semnate de către intimata-pârâtă.

S-a mai susținut de

către recurentă că instanța de apel a nesocotit răspunsurile la interogatoriul

luat intimatei-pârâte, prin care aceasta a descris în amănunt raporturile

obligaționale, din acest răspuns rezultând care a fost prestația reclamantei

pentru comisionul încasat.

greșita aplicare a dispozițiilor legale privind interpretarea clauzelor

contractuale, recurenta-reclamantă a făcut trimitere și la dispozițiile art.

1266-1269 din noul C. civ., cu referire la faptul că la stabilirea voinței

concordante a părților trebuie ținut seama de scopul contractului, de

negocierile purtate între părți, de practicile statornicite între acestea și de

comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

În acest sens

recurenta a susținut că întreaga caracteristică a obiectului contractului de

intermediere încheiat între părți, s-a suprapus caracteristicilor contractului

de agenție, rezultând că părțile au încheiat și executat, faptic, un contract

de agenție.

făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 978 C. civ.

Astfel, odată ce

instanța de apel a reținut că societatea reclamantă era doar un reprezentant al

pârâtei în România, pentru a atrage încrederea terților privind activitatea

firmei germane în România, se poate pune problema legitimității cauzei contractuale,

deoarece, conform acestui raționament, s-ar putea ajunge la concluzia că

derularea contractului încheiat între cele două părți a avut un scop ascuns,

contrar bunelor moravuri și contrar principiului echității, în sensul că acest

contract ar fi avut scopul doar de a induce clienților un plus de încredere în

felul în care pârâta își derula afacerile în România, sens în care, contractul

ar fi lovit de nulitate absolută.

Prin urmare, instanța

de apel trebuia să salvgardeze contractul dintre părți, și să ia în considerare

voința reală a părților, anume aceea că între părți s-a încheiat un contract de

agenție.

apreciat că, dată fiind naționalitatea diferită a părților aflată în litigiu,

trebuia găsită o punte de legătură între dreptul german și dreptul român, fiind

evident faptul că intimata pârâtă a avut intenția de a supune prezentul litigiu

legislației germane, atât din punct de vedere al teritorialității cât și din

punct de vedere al legii aplicabile.

Astfel, denumirea de

„reprezentant" înseamnă, potrivit codului comercial german, reprezentant

de vânzări, această noțiune fiind introdusă în Codul comercial german la art.

84 și urm., ca urmare a aplicării Directivei nr. 86/653/CEE, iar în legislația

română prin Legea nr. 509/2002.

Recurenta a susținut

că potrivit terminologiei din legislația germană, contractul încheiat între

părți are semnificația contractului de agenție din Directiva nr. 86/653/CEE.

instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 18 din Legea nr. 509/2002.

Cuprinsul acestei

norme este foarte clar, în sensul că forma contractului de agenție trebuie să

fie una scrisă, cerută ad probationem, reprezentând o derogare de la dreptul

comun în materia probațiunii obligațiilor de natură comercială.

Cu toate acestea, în

speță își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 55 C. com., potrivit cărora

proba cu martori este admisibilă în condițiile în care este permisă și de Codul

civil, anume atunci când există un început de dovadă scrisă.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde o

motivare contradictorie, deoarece, pe de o parte, s-a reținut că este

admisibilă proba cu martori, care a și fost administrată, dar pe de altă parte,

s-a reținut că elementele constitutive ale raportului contractual nu se

regăsesc nici în corespondența scriptică a părților, făcând deci referire tot

la forma scrisă a contractului.

În acord cu cele

arătate mai sus, recurenta-reclamantă a mai susținut că din corespondența

purtată între părți a rezultat faptul că între părți s-a încheiat un contract

de agenție.

instanței de apel este nelegală, sub aspectul modalității în care a fost

soluționat litigiul, chiar în situația în care contractul ce face obiectul litigiului

a fost calificat ca un contract nenumit.

Potrivit

jurisprudenței, regulile aplicabile raportului contractual nenumit sunt cele

generale, ale convențiilor, iar dacă acestea sunt neîndestulătoare se vor

aplica regulile speciale privitoare la contractul cu care se asemănă cel mai

mult.

În această situație,

instanța de apel ar fi trebuit să observe că respectivul contract, cu care

contractul încheiat între părți se aseamănă cel mai mult, este chiar contractul

de agenție.

De altfel, s-a

susținut de către recurentă, chiar practica Înaltei Curți de Casație și

Justiție, concretizată în Decizia nr. 64 din 12 ianuarie 2011, este în sensul

că o corectă calificare a cererii de chemare în judecată trebuie făcută nu după

natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii

și după scopul urmărit prin promovarea acesteia.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a arătat că scopul urmărit era acela de obținere a

restului de comision rămas neachitat, în urma activității prestate pentru

intimata-pârâtă, iar comisionul era datorat, indiferent de modul de

intermediere pe care intimata-pârâtă susține că a fost uzitat în relațiile

între cele două părți.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

poate fi reținută, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor

Codului civil care se referă la interpretarea contractelor.

Instanța de apel a

arătat pe larg, în considerentele deciziei recurate, de ce a apreciat că natura

contractului încheiat între cele două părți este una nenumită, acest contract

nefiind unul de agenție, așa după cum acest tip de contract este reglementat de

Legea nr. 509/2002.

De altfel, recurenta

critică în mod formal greșita aplicare a dispozițiilor legale, ce vizează

interpretarea contractelor, aceasta criticând, în fapt, greșita interpretare a

materialului probator existent la dosarul cauzei, din care ar rezulta faptul că

între cele două părți s-a încheiat un contract de agenție și nu unul nenumit,

așa cum, în mod greșit ar fi reținut instanța de apel, însă, în calea de atac,

extraordinară, a recursului, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi

analizată sub aspectul netemeiniciei, ci doar sub aspectul legalității, pct. 10

și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Recurenta face

trimitere la probatoriile administrate în cauză, la existența unor

procese-verbale de negociere încheiate între părți, dar care nu ar fi fost

semnate de către pârâtă, la răspunsurile la interogatoriul luat

intimatei-pârâte, la declarațiile martorilor audiați, precum și la

corespondența purtată între părți.

Instanța de apel a

arătat, în mod clar, faptul că între părți nu a fost încheiat un contract de

agenție în forma cerută, „ad probationem", de prevederile art. 18 din

Legea nr. 509/2002, acceptând totodată că în cauză ar fi aplicabile

dispozițiile art. 55 C. com. cu privire la faptul că ar fi posibilă probarea

existenței acestui tip de contract și prin alte mijloace de probă, pe care

chiar Ie-a administrat, ajungând însă la concluzia că nici după administrarea

acestora, reclamanta nu a reușit să dovedească faptul că între părți s-a

încheiat un contract de agenție.

critică nu poate fi reținută, deoarece nici aceasta nu vizează greșita aplicare

a dispozițiilor legale privind interpretarea contractelor, ci vizează tot

greșita interpretare a probelor administrate în cauză, cu privire la stabilirea

conținutului clauzelor contractului ce face obiectul cauzei.

De altfel, este

evident că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ. cu privire

la speța dedusă judecății, contractul încheiat între părți luând naștere sub

imperiul vechiului C. civ.

treia critică nu poate fi reținută.

Cererea introductivă

formulată de către reclamantă are ca temei legal existența unui contract de

agenție încheiat între părți, în baza Legii nr. 509/2002, or, atât prima

instanță, cât și instanța de apel au reținut, chiar dacă pe considerente

diferite, că respectivul contract încheiat între părți nu ar avea natura unui

contract de agenție, niciodată până în calea de atac a recursului reclamanta

nesusținând că acest contract ar fi lovit de nulitate absolută, deoarece ar

avea o cauză ilicită, contrară bunelor moravuri și principiului echității.

Potrivit

dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs,

ca și în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

critică nu poate fi reținută, deoarece ea nu vizează nelegalitatea deciziei

recurate, ci existența unei stări de fapt, respectiv a faptului că, potrivit

legislației germane, într-o traducere corectă în română, denumirea de

„reprezentant" semnifică existența unui contract de agenție între comitent

și reprezentant, deoarece, această terminologie ar fi fost introdusă în Codul

comercial german în urma transpuneri Directivei nr. 86/653/CEE și că acest fapt

ar demonstra că între părți s-a încheiat un contract de agenție.

Această susținere nu

reprezintă o critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie, iar

recurenta-reclamantă trebuia să susțină existența acestei stări de fapt, măcar

în fața instanței de apel, dacă nu și în fața primei instanțe.

cincea critică nu poate fi reținută.

Deși

recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 509/2002, a

recunoscut că sensul acestei norme este acela că forma contractului de agenție

trebuie să fie una scrisă, cerută ad probationem, dar a susținut că motivarea

instanței de apel ar fi una contradictorie, în sensul că, deși s-a reținut că

ar fi aplicabile dispozițiile art. 55 C. com., instanța de apel a motivat

inexistența contractului de agenție, legat de faptul că din corespondența

purtată între părți nu ar rezulta acest lucru, neținând cont de declarațiile

martorilor, această probă fiind posibilă, tocmai potrivit dispozițiilor art. 55

C. com.

Această susținere a

recurentei-reclamante este una speculativă, deoarece instanța de apel a arătat,

în mod clar, faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 55 C. com. cu

privire la probatoriile posibil a fi administrate în speță, probatorii pe care,

de altfel, instanța de apel le-a și administrat, dar în urma analizării

întregului material probator, inclusiv cel cu privire la declarațiile

martorilor, a ajuns la concluzia că între părți nu a fost încheiat un contract

de agenție, ci unul nenumit, în acest sens, motivarea instanței de apel nefiind

una contradictorie ci pe deplin coerentă.

șasea critică nu poate fi reținută.

Instanța trebuie să

dea cererii de chemare în judecată o corectă calificare, după motivele de fapt

al cererii și după scopul urmărit de reclamantă, însă doar în situația în care

această calificare nu este clară din analiza conținutului cererii introductive,

însă în speța de față cererea formulată de către reclamantă este cât se poate

de clară, aceasta întemeind-o pe existența contractului de agenție între părți.

Prin urmare, atât

prima instanță, cât și instanța de apel nu au făcut decât să analizeze

temeinicia și legalitatea cererii introductive, cu respectarea principiului

disponibilității părților, pe baza analizării probatoriului administrat,

ajungând la concluzia că între părți nu a fost încheiat un contract de agenție,

astfel că pretențiile reclamantei, care au fost întemeiate tocmai pe existența

acestui contract, nu sunt fondate.

Având în vedere cele

de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge

recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., recurenta va fi obligată la 3110 RON, cheltuieli de judecată către

intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC R.R. SRL Bontida împotriva Deciziei nr. 260

din 20 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatei-pârâte 3110 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - DG