ÎCCJ, decizie (scj.ro #82711)

Cerere pentru restituirea terenului trecut la

stat. Contestație la refuzul deținătorului imobilului de a răspunde, în

termenul de 60 de zile prevăzut de art.23 din Legea nr.10/2001, la notificarea

ce i s-a adresat conform art.21 al aceleiași legi. Caracterul termenului

Termenul de 60 de zile este imperativ, iar nu de recomandare și, dacă nu

este respectat, este admisibilă – iar nu prematură – contestația reglementată

prin art.24 al Legii nr.10/2001, instanța urmând a obliga pe deținătorul imobilului

să răspundă notificării.

Secția civilă, decizia nr.4939 din 21

noiembrie2003

Prin

cererea înregistrată la 6 februarie 2002 reclamanta P.O. a chemat în judecată

pe pârâții primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanața, prin primar,

S.C. „C” S.A. Constanța, S.C. „I.O.” S.A. Constanța pentru a fi obligați să-i

lase în deplină proprietate și liniștită posesie  apartamentele

existente într-un imobil situat în Constanța,  precizat în acțiune.

Reclamanta a notificat Primăria Municipiului Constanța, urmând procedura

instituită de Legea nr.10/2001, dar acesta nu a răspuns în termenul legal de 60

de zile prevăzut de dispozițiile art.23 din acest act normativ.

La termenul din 19 aprilie 2002, Tribunalul Constanța, din oficiu, a invocat

excepția  prematurității acțiunii, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea

nr.10/2001 având în vedere inexistența unei decizii (dispoziții) și admițând

această excepție, prin sentința civilă nr.884 din 6 septembrie 2002, a respins

acțiunea ca prematur introdusă.

Instanța de fond și-a motivat soluția, pornind de la aplicarea dispozițiilor

art.24 alin.(1) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 potrivit cu care

„dacă  restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după

caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art.23 alin. (1) să se facă persoanei

îndreptățite o ofertă de restituire, prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului, alin. (3) al aceluiași text stipulează că, „în termen de 60 de zile

de la primirea ofertei, persoana îndreptățită este obligată să răspundă în

scris dacă acceptă sau refuză oferta. Lipsa răspunsului scris echivalează cu

neacceptarea ofertei.

Analizând natura juridică a termenului de 60 de zile instanța a reținut că

acesta este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată în

înțelesul Legii nr.10/2001 – cu obligarea unității deținătoare, la despăgubiri

-, dacă persoana îndreptățită solicită aceasta și face dovada culpei unității

deținătoare.

În consecință, s-a stabilit că instanța poate fi învestită cu o acțiune, având

ca obiect restituirea în natură  sau prin echivalent a imobilului, numai

după ce i-a fost comunicată decizia.

Prin decizia nr. 3 C din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția

civilă a respins apelul reclamantei, păstrând motivarea instanței de fond,

dezvoltând teoria „tăcerii” persoanei juridice și arătând că această „tăcere”

echivalează cu neîndeplinirea obligației de restituire în natură sau prin

echivalent  a  imobilelor  preluate  abuziv, ca apoi să

precizeze că, această tăcere nu are valoarea unui răspuns negativ, deoarece

legiuitorul a înțeles să limiteze asemenea situații la cazuri concrete, după

parcurgerea anumitor etape și emiterea unor decizii de ofertă; că, această

situație își găsește reglementarea în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (3)

din Legea nr.10/2001.

Și această decizie a fost supusă examinării căii extraordinare a recursului

exercitat de către reclamantă.

Motivele de recurs amplu dezvoltate, prin conținutul expunerii criticilor, se

încadrează în pct. (9) al articolului 304 C. proc. civ. și reiterează motivele

din apel cu privire la: natura juridică a termenului de 60 de zile stipulat de

prevederile Legii nr.10/2001 greșit interpretat de instanță ca fiind unul de

recomandare;  impedimentul exercitării acțiunii în justiție cât timp nu a

fost emisă dispoziție (decizie) motivată de restituire în natură a bunurilor

imobile și greșita considerare a prematurității ca o excepție în calea intentării

unei acțiuni privind restituirea în natură a imobilului.

Recursul se vădește a fi fondat.

Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr.10/2001 privind situația juridică a

unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest

act normativ, legiuitorul a urmărit să  înlăture prejudiciile suferite de

proprietar pentru  abuzurile săvârșite de stat.

În acest sens, și în concordanță cu scopul elaborării actului normativ, este

evident că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei

îndreptățite.

În acest cadru trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege

„potrivit cu care în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este

obligată  să se pronunțe, prin decizie sau, dispoziție motivată asupra

cererii de restituire în natură”; în conformitate cu art. 24 alin. (1) al

aceluiași act normativ „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este

posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut la art. 23

alin. (1), să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului.

În lumina dispozițiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că

termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării

persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare. Orice altă

calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să

considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect

și   s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau

după caz procedura acordării de despăgubiri și pe această cale s-ar îngrădi

dreptul la reparație.

Considerând că termenul are caracter imperativ iar excepțiile fiind de strictă

interpretare, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca

prematur introdusă este greșită și va fi înlăturată.

Prevederile  legale citate ilustrează că, indiferent dacă „persoanei

îndreptățite” i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin

echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este

obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunțe

printr-o decizie sau dispoziție motivată.

A afirma că, până la emiterea unei decizii motivate dreptul persoanei

îndreptățite este totuși respectat,  permite unității deținătoare să amâne

culpabil și nejustificat emiterea deciziei.

Față de modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii

nr.10/2001, nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii.

Aceasta este și rațiunea principiului în sensul că, unde legea nu distinge,

nici noi nu putem distinge, exprimat în adagiul latin „ubi lex non distinguit,

nec nos distinguere debemus”.

Având în vedere poziția procesuală a pârâților se impune casarea cu trimitere

spre rejudecare a cauzei.

Fără îndoială, atitudinea pârâtei, în sensul eludării dispozițiilor referitoare

la obligativitatea emiterii deciziei, îndrituiește instanța de trimitere, ca,

în virtutea rolului activ conferit de prevederile art.129 Cod procedură civilă,

să impună pârâtei să răspundă notificării.

În măsura în care atitudinea pârâtei persistă în refuzul emiterii deciziei,

instanța de judecată este îndreptățită ca, intrând în fondul pricinii și

analizând temeinic raportul juridic dedus judecății, să oblige organul acționat

în judecată să soluționeze cererea de restituire în natură ce face obiectul

notificării.

În considerarea celor sus expuse, instanța a admis recursul, a casat

decizia,  și sentința pronunțată în cauză și a trimis cauza spre

rejudecare aceluiași tribunal, conform art. 312 alin. (1) și art.3 13 C. proc.

civ.