ÎCCJ, decizie (scj.ro #82711)

Cerere pentru restituirea terenului trecut la stat. Contestație la refuzul deținătorului imobilului de a răspunde, în termenul de 60 de zile prevăzut de art.23 din Legea nr.10/2001, la notificarea ce i s-a adresat conform art.21 al aceleiași legi. Caracterul termenului Termenul de 60 de zile este imperativ, iar nu de recomandare și, dacă nu este respectat, este admisibilă – iar nu prematură – contestația reglementată prin art.24 al Legii nr.10/2001, instanța urmând a obliga pe deținătorul imobilului să răspundă notificării. Secția civilă, decizia nr.4939 din 21 noiembrie2003 Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2002 reclamanta P.O. a chemat în judecată pe pârâții primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanața, prin primar, S.C.

„C” S.A. Constanța, S.C. „I.O.” S.A. Constanța pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele existente într-un imobil situat în Constanța, precizat în acțiune. Reclamanta a notificat Primăria Municipiului Constanța, urmând procedura instituită de Legea nr.10/2001, dar acesta nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art.23 din acest act normativ. La termenul din 19 aprilie 2002, Tribunalul Constanța, din oficiu, a invocat excepția prematurității acțiunii, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr.10/2001 având în vedere inexistența unei decizii (dispoziții) și admițând această excepție, prin sentința civilă nr.884 din 6 septembrie 2002, a respins acțiunea ca prematur introdusă.

Instanța de fond și-a motivat soluția, pornind de la aplicarea dispozițiilor art.24 alin.(1) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 potrivit cu care „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art.23 alin. (1) să se facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire, prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, alin. (3) al aceluiași text stipulează că, „în termen de 60 de zile de la primirea ofertei, persoana îndreptățită este obligată să răspundă în scris dacă acceptă sau refuză oferta.

Lipsa răspunsului scris echivalează cu neacceptarea ofertei. Analizând natura juridică a termenului de 60 de zile instanța a reținut că acesta este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată în înțelesul Legii nr.10/2001 – cu obligarea unității deținătoare, la despăgubiri -, dacă persoana îndreptățită solicită aceasta și face dovada culpei unității deținătoare. În consecință, s-a stabilit că instanța poate fi învestită cu o acțiune, având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, numai după ce i-a fost comunicată decizia.

Prin decizia nr. 3 C din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a respins apelul reclamantei, păstrând motivarea instanței de fond, dezvoltând teoria „tăcerii” persoanei juridice și arătând că această „tăcere” echivalează cu neîndeplinirea obligației de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, ca apoi să precizeze că, această tăcere nu are valoarea unui răspuns negativ, deoarece legiuitorul a înțeles să limiteze asemenea situații la cazuri concrete, după parcurgerea anumitor etape și emiterea unor decizii de ofertă; că, această situație își găsește reglementarea în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr.10/2001. Și această decizie a fost supusă examinării căii extraordinare a recursului exercitat de către reclamantă.

Motivele de recurs amplu dezvoltate, prin conținutul expunerii criticilor, se încadrează în pct. (9) al articolului 304 C. proc. civ. și reiterează motivele din apel cu privire la: natura juridică a termenului de 60 de zile stipulat de prevederile Legii nr.10/2001 greșit interpretat de instanță ca fiind unul de recomandare; impedimentul exercitării acțiunii în justiție cât timp nu a fost emisă dispoziție (decizie) motivată de restituire în natură a bunurilor imobile și greșita considerare a prematurității ca o excepție în calea intentării unei acțiuni privind restituirea în natură a imobilului. Recursul se vădește a fi fondat.

Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr.10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat. În acest sens, și în concordanță cu scopul elaborării actului normativ, este evident că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite.

În acest cadru trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege „potrivit cu care în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”; în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiași act normativ „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. În lumina dispozițiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare.

Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau după caz procedura acordării de despăgubiri și pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparație. Considerând că termenul are caracter imperativ iar excepțiile fiind de strictă interpretare, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematur introdusă este greșită și va fi înlăturată. Prevederile legale citate ilustrează că, indiferent dacă „persoanei îndreptățite” i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

A afirma că, până la emiterea unei decizii motivate dreptul persoanei îndreptățite este totuși respectat, permite unității deținătoare să amâne culpabil și nejustificat emiterea deciziei. Față de modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr.10/2001, nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii. Aceasta este și rațiunea principiului în sensul că, unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge, exprimat în adagiul latin „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Având în vedere poziția procesuală a pârâților se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Fără îndoială, atitudinea pârâtei, în sensul eludării dispozițiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei, îndrituiește instanța de trimitere, ca, în virtutea rolului activ conferit de prevederile art.129 Cod procedură civilă, să impună pârâtei să răspundă notificării.

În măsura în care atitudinea pârâtei persistă în refuzul emiterii deciziei, instanța de judecată este îndreptățită ca, intrând în fondul pricinii și analizând temeinic raportul juridic dedus judecății, să oblige organul acționat în judecată să soluționeze cererea de restituire în natură ce face obiectul notificării. În considerarea celor sus expuse, instanța a admis recursul, a casat decizia, și sentința pronunțată în cauză și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, conform art. 312 alin. (1) și art.3 13 C. proc. civ.