ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea

de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București la data de 15 noiembrie 2010 sub nr. 53151/299/2010, reclamanta SC

I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL Mogoșoaia, a solicitat

instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care:

- să se

constate desființarea de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în

rate din 28 aprilie 2009 în conformitate cu clauza prevăzută la art. 3.2 alin.

(2) Capitolul III din contract;

- să se dispună

obligarea SC R. SRL la restituirea autoturismului marca H.A. sau la plata diferenței

de preț rămasă de achitat, actualizată în raport de indicele de inflație, respectiv

a sumei de 126.445,75 RON;

- să se dispună

obligarea pârâtei Ia plata de despăgubiri egale cu dobânda penalizatoare, conform

pct. 5.2 din contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009,

în valoare de 13.820 RON, în raport de calculul efectuat până la data de 30

aprilie 2011.

Pârâta SC R.

SRL Mogoșoaia a formulat cerere reconvențională solicitând pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care:

- să se constate

desființat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009

în conformitate cu prevederile clauzei 2.3 din contract;

- să se dispună

obligarea SC I.I. SRL la restituirea sumei de 9.918,35 RON, reprezentând ratele

achitate de SC R. SRL;

- să se dispună

instituirea unui drept de retenție în favoarea SC R. SRL asupra autoturismului marca

H.A. până la îndeplinirea de către SC I.I. SRL a obligațiilor de plată față de SC

R. SRL.

Prin sentința

civilă nr. 12279 din 23 august 2011 Judecătoria sectorului 1 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a

VI-

a comercială

Ia data de 01 august 2011 sub nr. 55442/3/2011.

Prin sentința

civilă nr. 4838 din 13 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă

SC I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC R. SRL, a fost admisă în

parte și cererea reconvertională, s-a constatat desființat contractul de vânzare-cumpărare

cu plata în rate din 28 aprilie 2009 încheiat între părți, a fost obligată pârâta-reclamantă

să restituie reclamantei-pârâte autoturismul marca H.A., a fost obligată reclamamta-pârâtă

să restituie pârâtei-reclamante suma de 9.913,95 RON și au fost compensate cheltuielile

de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că între SC I.I. SRL, în calitate de vânzătoare

și SC R. SRL, în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

cu plata în rate din 28 aprilie 2009, în temeiul căruia vânzătoarea s-a obligat

să vândă cumpărătoarei, cu plata prețului în rate, autoturismul marca H.A.

S-a mai reținut

că între SC I.I. SRL, în calitate de beneficiar și SC R. SRL., în calitate de prestator,

se încheiase anterior contractul din 30 ianuarie 2009, prin care SC R. SRL. s-a

obligat să asigure vânzarea și achiziționarea în numele și pe seama beneficiarului

a unor servicii/materiale publicitare neconvenționale, începând cu 30 ianuarie 2009,

pe o durată nedeterminată.

Contractul anterior

menționat urma a înceta de plin drept, potrivit art. 7.1 (ii), în cazul în care

oricare dintre părți îl denunța, dar cu obligația acordării unui preaviz de 30 de

zile, context în care, instanța de fond a constatat că la data de 25 septembrie

2009, reclamanta-pârâtă a transmis pârâtei-reclamante intenția sa de denunțare unilaterală

a contractului din 30 ianuarie 2009, efectele urmând să se producă la data de 25

octombrie 2009.

S-a constatat

că atât cererea principală, cât și cererea reconvențională au în parte același obiect

principal, respectiv constatarea încetării efectelor contractului de vânzare-cumpărare

cu plata în rate din 28 aprilie 2003 și repunerea părților în situația anterioară,

astfel încât, acestea au fost analizate concomitent.

Prin urmare, ambele

părți au solicitat să se constate încetarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare

din 28 aprilie 2009, însă în timp ce SC I.I. SRL a considerat că desființarea contractului

s-a produs potrivit art. 3.2 alin. (2), SC R. SRL. a susținut că efectele contractului

au încetat în baza art. 2.3.

Prima instanță

a reținut relația de dependență între contractul de vânzare-cumpărare cu plata în

rate din 28 aprilie 2009 și cel de prestări servicii din 30 ianuarie 2009, relevată

de clauza înscrisă în art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare din 2009.

Întrucât reclamanta-pârâtă

a denunțat unilateral contractul de prestări servicii din 30 ianuarie 2009, prima

instanță a apreciat că au devenit incidente prevederile art. 2.3 din contractul

de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2009, SC R. SRL. fiind îndreptățită să ia în

considerare posibilitatea încetării contractului de vânzare-cumpărare, urmată de

restituirea prestațiilor.

Pe de altă parte,

instanța de fond a constatat că anterior formulării cererii de chemare în judecată,

reclamanta-pârâtă nu s-a prevalat de art. 3.2 din contractul de vânzare-cumpărare

(care conține un pact comisoriu de gradul

IV),

ci a invocat,

inclusiv în convocarea la concilierea directă, art. 2.3, creând astfel părții cocontractante

o aparență legitimă cu privire Ia acest fundament al pretențiilor sale.

S-a apreciat că

apariția ipotezei de aplicare a art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare dă

naștere încă de Ia data transmiterii notificării de denunțare unilaterală a contractului

de prestări servicii unei obligații în sarcina părților de a negocia cu privire

la efectele pentru viitor ale contractului de vânzare-cumpărare, având în același

timp și valoarea unei condiții suspensive de natură convențională, care afectează

dreptul reclamantei-pârâte de a pretinde plata prețului ratelor care ar fi devenit

scadente în viitor. Cum această condiție suspensivă nu s-a împlinit, părțile abținându-se

să negocieze situația contractului de vânzare-cumpărare, obligația de plată a prețului

care incumba SC R. SRL nu a devenit scadentă, nefiind întrunite condițiile pentru

ca rezoluțiunea convențională să poată opera conform art. 3.2 din contract.

Însă, atât timp

cât ambele părți au solicitat constatarea desființării contractului și repunerea

lor în situația anterioară, prima instanță a admis în parte și cererea principală,

și cererea reconvențională, a constatat desființat contractul de vânzare-cumpărare

conform art. 2.3, a obligat-o pe pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte

autoturismul și pe reclamanta-pârâtă să restituie pârâtei-reclamante suma de 9.918,95

RON, deja încasată, cu titlu de preț.

În ceea ce privește

capătul de cerere reconvențională prin care SC R. SRL. a solicitat recunoașterea

unui drept de retenție asupra autoturismului, până la achitarea de către reclamanta-pârâtă

a unei pretinse datorii rezultate din executarea contractului de prestări servicii,

evaluată la suma de 18.141,91 RON și până la restituirea de către aceeași parte

a sumei primite cu titlu de preț, instanța de fond a apreciat că dreptul de retenție

poate fi instituit până Ia restituirea unor sume cheltuite pentru conservarea, întreținerea

sau îmbunătățirea bunului.

În consecință,

s-a apreciat că pretinsa obligație de plată a prețului serviciilor prestate de SC

R. SRL. în favoarea părții cocontractante, la fel ca și obligația de restituire

a sumei încasate cu titlu de preț nu constituie sume cheltuite pentru conservarea,

întreținerea ori îmbunătățirea autoturismului, și prin urmare, pârâta-reclamantă

nu este îndreptățită să obțină constituirea unui drept de retenție asupra autovehiculului

până Ia plata acestor sume de bani de către reclamanta-pârâtă.

Ținând cont că

ambele părți au solicitat cheltuieli de judecată și constatând că pretențiile amândurora

au fost numai în parte încuviințate, prima instanță a dispus compensarea cheltuielilor

de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., prima instanță.

Împotriva acestei

sentințe, atât reclamanta-pârâtă SC I.I. SRL, cât și pârâta-reclamantă SC R.

SRL. au declarat apel.

Prin decizia civilă

nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamanta SC I.I. SRL și

a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC R. SRL.

În motivarea hotărârii,

instanța de apel a reținut că SC I.I. SRL nu a motivat calea de atac și nici nu

a timbrat-o, motiv pentru care, a fost admisă excepția netimbrării apelului său.

În ceea ce privește

apelul declarat de către SC R. SRL. Curtea, s-a reținut în esență, că în mod legal

și temeinic prima instanță, a admis în parte, atât cererea principală, cât și pe

cea reconvențională, având în vedere că obiectul acțiunii principale l-a reprezentat

desființarea contractului de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtei la restituirea

autoturismului, motiv pentru care, indiferent de temeiul contractual pe care reclamanta

I-a invocate, respectiv, art. 3.2, capătul de cerere principală privind constatarea

desființării contractului nu putea fi respins.

Mai mult decât

atât, desființarea contractului în temeiul art. 2.3 dă naștere, ca efect al repunerii

părților în situația anterioară, dreptului vânzătoarei la restituirea autoturismului,

așa încât prima instanță nu ar fi putut să respingă nici acest capăt al cererii

principale.

Câtă vreme prima

instanță în mod legal și temeinic a admis, în parte, atât cererea principală, cât

și pe cea reconvențională și în consecință, a compensat cheltuielile de judecată,

potrivit art. 276 C. proc. civ., s-a constatat că nu se impune schimbarea hotărârii

atacate, în sensul înlăturării măsurii compensării cheltuielilor.

Referitor la solicitarea

apeiantei-pârâte de recunoaștere în favoarea sa a unui drept de retențîe, instanța

de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanța a apreciat că pretinsa

obligație de plată a prețului serviciilor prestate de SC R. SRL în favoarea părții

cocontractante nu constituie sume cheltuite pentru conservarea, întreținerea ori

îmbunătățirea autoturismului, astfel că nu se justifică recunoașterea în favoarea

apeiantei-pârâte a unui drept de retențîe asupra autoturismului până Ia plata acestor

sume.

În egală măsură,

s-a reținut că nici sumele încasate cu titlu de preț ce urmează a fi restituite

nu constituie un debiium cum re iunctum, deoarece nașterea acestei obligații în

sarcina apeiantei-pârâte este un efect al desființării contractului, respectiv al

repunerii părților în situația anterioară.

În termen legal,

împotriva deciziei civile nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, pârâta SC R. SRL Mogoșoaia a declarat recurs, solicitând

admiterea recursului, desființarea în parte a deciziei recurate, cu privire la apelul

formulat de recurentă, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului SC

R. SRL și modificarea în parte a sentinței civile 4838/ din 3 aprilie 2012 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în sensul:

- respingerii

în totalitate a acțiunii SC I.I. SRL;

- instituirii

unui drept de retenție în favoarea SC R. SRL asupra autovehiculului marca H.A.,

ce a făcut obiect al contractului din 28 aprilie 2009 până la momentul îndeplinirii

de către SC I.I. SRL a obligațiilor de plată avute fată de SC R. SRL;

- obligării SC

I.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată în fond, a apel și recurs.

În motivarea recursului,

după o scurtă prezentare a situației de fapt, reiterând argumentele prezentate și

în apel, recurenta, susține în esență, că în mod nelegal și netemeinic instanța

a admis atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, deși, în opinia

sa, cererea principală ar fi trebuit respinsă.

În acest context,

arată recurenta, reclamanta SC I.I. SRL nu s-a prevalat de clauza art. 2.3, în baza

căruia s-a constatat desființat contractul, ci de art. 3,2, care reglementa situația

în care acesta se desființa drept urmare a unei fapte culpabile a pârâtei SC R.

SRL pentru ipoteza în care aceasta nu și-ar fi îndeplinit obligația de plata a ratelor

din preț.

Având în vedere

că suntem în prezența unei situații în care este exclusă culpa pârâtei SC R.

SRL, consideră că instanța de fond în mod judicios a constatat desființat contractul

de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2009, conform dispozițiilor art. 2,3 din contract

invocate de pârâtă, dar în mod "surprinzător" a admis atât cererea principală,

cât și cererea reconvențională.

În opinia sa,

instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile legale, făcând o gravă confuzie între

scopul cererii de chemare în judecată și cauza cererilor de chemare în judecată.

Instanța de apel

a menționat în decizia atacată împrejurarea că au existat cauze de încetare diferite

între cele două cereri ce au învestit instanța de fond, însă în mod cu totul eronat

și cu greșita aplicare a legii a apreciat că trebuia să fie admisă și cererea SC

I.I. SRL, motivat de faptul că scopul era același cu cel al cererii SC R. SRL.

În ceea ce privește

instituirea dreptului de retentie, recurenta-pârâtă susține că trebuie să se dea

eficiență acestui drept real de garanție imperfect în toate ipotezele în care există

conexiune directă între bunul supus restituirii și creanța titularului obligației

de restituire, iar, în cauză, atât debitele restante rezultând din contractul de

prestări servicii, cât și debitul rezultând din desființarea contractului de vânzare-cumpărare

sunt în strânsă legătură cu bunul asupra căruia se solicită instituirea retenției.

Consideră că instanța

de apel a respins cererea de instituire a unui drept de retentie plecând de Ia premisa

eronată că numai în căzui unor cheltuieli legate de conservare și administrare bunuri

este admisibilă o asemenea cerere.

În măsura în care

va fi admis prezentul recurs, solicită cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274

C. proc. civ.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă

SC I.I. SRL București nu a formulat întâmpinare.

Analizând decizia

recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia".

Se observă ca

instanța de apel a dat o corectă interpretare a actului juridic dedus judecății

ținând cont de clauzele contractuale și regulile de interpretare a convențiilor

legal făcute, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile recurentei-pârâte subsumate

dispozițiilor pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Este de necontestat

că între părțile litigante s-a încheiat la data de 28 aprilie 2009 contractul de

vânzare-cumpărare cu plața în rate, în temeiul căruia, vânzătoarea SC I.I. SRL s-a

obligat să vândă cumpărătoarei SC R. SRL. cu plata prețului în rate, autoturismul

marca H.A..

Totodată, între

SC I.I. SRL, în calitate de beneficiar și SC R. SRL. în calitate de prestator, se

încheiase anterior contractul din 30 ianuarie 2009, prin care SC R. SRL. s-a obligat

să asigure vânzarea și achiziționarea în numele și pe seama beneficiarului a unor

servicii/materiale publicitare neconvenționale, începând cu 30 ianuarie 2009, pe

o durată nedeterminată.

Potrivit art.

2.3 din contractul de vânzare-cumpărare, „în cazul în care contractul din 30ianuarie

2009 (în cadrul căruia cumpărătorul are calitatea de furnizor al vânzătorului) va

înceta din motive independente de culpa/voința cumpărătorului sau ca urmare a acordului

părților, părțile vor decide fie în sensul achitării de către cumpărător a diferenței

de preț într-un termen pe care părțile îl vor stabili de comun acord la momentul

încetării contractului din 30 ianuarie 2009, fie în sensul restituirii de către

cumpărător a autoturismului către vânzător, în termen de 24 de ore de la data încetării

raportului de muncă și al restituirii tot în termen de 24 de ore de la data încetării

contractului de către vânzător către cumpărător a tuturor ratelor avansate de către

acesta din urmă".

Conform art. 3.2

alin. (2) din contractul de vânzare-cumpărare din 2009, „întârzierea efectuării

plății cu mai mult de 5 zile va conduce la desființarea de drept a prezentului contract,

fără somație, punere în întârziere sau orice altă formalitate prealabilă din partea

vânzătorului și fără plata de către vânzător a vreunei penalități sau restituirea

vreunei sume către cumpărător".

Contrar susținerilor

recurentei-pârâte, instanța de control judiciar nu a făcut nicio confuzie între

„scopul cererii de chemare în judecată și cauza cererilor de chemare în judecată".

Cu adevărat, cauza

acțiunii (causa petendi) nu este echivalentă cu cauza raportului juridic sau a obligațiunii

puse în discuție (causa debendi), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului

invocat de cel ce formulează pretenția. Altfel spus, cauza dreptului (causa debendi)

reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, iar nu a acțiunii civile în totalitatea

ei.

În speță, se constată

ambele părți (reclamanta prin cererea de chemare în judecată, iar pârâta prin cererea

reconvențională) au solicitat constatarea desființării contractului și repunerea

lor în situația anterioară (causa petendi), invocând temeiuri contractuale diferite

(causa debendi).

Este adevărat

că reclamanta a invocat ca temei contractual art. 3.2, iar instanța a constatat

desființat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul art. 2.3 invocat de către

pârâtă, dar este de necontestat că pretenția dedusă judecății pe calea cererii principale,

trebuie să fie privită, în primul rând, din perspectiva „scopului" urmărit

de parte, conform petituiuî, aspect reținut în mod judicios de instanța de apel.

Prin urmare, indiferent

de temeiul contractual pe care reclamanta l-a invocat, în mod corect s-a reținut

că atâta timp cât probele au relevat ca a operat desființarea contractului, în temeiul

art. 2.3 invocat de pârâtă, iar nu al art. 3.2 invocat de reclamantă, capătul de

cerere principală privind constatarea desființării contractului nu putea fi respins.

În aceeași ordine

de idei, desființarea contractului în temeiul art. 2.3 dă naștere, ca efect al repunerii

părților în situația anterioară, dreptului vânzătoarei (reclamantei) la restituirea

autoturismului, așa încât instanțele nu ar fi putut să respingă nici acest capăt

al cererii principale, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă.

În consecință,

având în vedere și relația de dependență între contractul de vânzare-cumpărare cu

plata în rate și cel de prestări servicii, ambele instanțe au constatat în mod judicios

desființat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul art. 2.3 (aspect necontestat

de recurentă) și, contrar susținerilor recurentei, în mod legal au fost admise în

parte atât cererea principală, cât și cererea reconvențională.

În ceea ce privește

dreptul de retenție, este de reținut că acesta, ca drept real de garanție imperfect

dezvoltat în doctrină, în absența unei reglementări legale sub forma unei instituții

distincte, este înțeles ca fiind un mijloc de garantare a obligațiilor constând

în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în

detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ceea ce îi datorează în legătură

cu acel bun.

Astfel, una dintre

condițiile esențiale a recunoașterii sau instituirii dreptului de retenție este

ca între bunul respectiv și creanță să existe o conexiune (un debitum cum re iuncium),

în concret, suma datorată să fie încorporată în bunul respectiv.

Recurenta se prevalează

de această conexiune, însă, în speță, s-a constat cu justețe ca nefiind îndeplinită

această cerință, având în vedere că pretinsa datorie rezultată din executarea contractului

de prestări servicii, evaluată la suma de 18.141,91 RON nu constituie un debitum

cum re iunctum, nu reprezintă sume cheltuite pentru autoturismul ce trebuie restituit,

respectiv nu reprezintă sume cheltuite pentru conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea

autoturismului.

De asemenea, nici

sumele încasate cu titlu de preț ce urmează a fi restituite nu constituie un debitum

cum re iunctum, având în vedere ca nașterea acestei obligații în sarcina pârâtei

este un efect al desființării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv al repunerii

părților în situația anterioară, împrejurare reținută cu justețe de instanța de

control judiciar.

În consecință,

s-a reținut în mod corect că instituirea în favoarea pârâtei a unui drept de retenție

asupra autoturismului până la plata acestor sume, nu se justifică, motiv pentru

care, vor fi înlăturate și criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Criticile vizând

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 278 C. proc. civ., invocate de reprezentantul

recurentei în ședința publică, la termenul de astăzi, nu vor putea fi examinate,

fiind tardiv formulate, cu depășirea termenului stipulat de prevederile art. 303

raportat la art. 301 C. proc. civ.

În altă ordine

de idei, este de menționat că prin art. 276 C. proc. civ. compensarea totală sau

parțială a cheltuielilor de judecată este lăsată la aprecierea instanței, care va

ține seama de măsura în care pretențiile părților au fost admise, precum și de circumstanțele

concrete ale fiecărei cauze.

Prin urmare, în

speță, nu-și găsește incidența nici pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., iar hotărârea

recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în raport de toate

considerentele anterior reținute, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta

SC R. SRL Mogoșoaia împotriva deciziei civile nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunțată

de Curtea de Apei București, secția a Vl-a civilă, menținând decizia instanței de

apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC R. SRL Mogoșoaia împotriva deciziei civile nr. 290 din 21

iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 aprilie 2013.