ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2013

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 15 noiembrie 2010 sub nr. 53151/299/2010, reclamanta SC I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL Mogoșoaia, a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care: - să se constate desființarea de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009 în conformitate cu clauza prevăzută la art. 3.2 alin. (2) Capitolul III din contract; - să se dispună obligarea SC R. SRL la restituirea autoturismului marca H.A.

sau la plata diferenței de preț rămasă de achitat, actualizată în raport de indicele de inflație, respectiv a sumei de 126.445,75 RON; - să se dispună obligarea pârâtei Ia plata de despăgubiri egale cu dobânda penalizatoare, conform pct. 5.2 din contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009, în valoare de 13.820 RON, în raport de calculul efectuat până la data de 30 aprilie 2011. Pârâta SC R. SRL Mogoșoaia a formulat cerere reconvențională solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care: - să se constate desființat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009 în conformitate cu prevederile clauzei 2.3 din contract; - să se dispună obligarea SC I.I.

SRL la restituirea sumei de 9.918,35 RON, reprezentând ratele achitate de SC R. SRL; - să se dispună instituirea unui drept de retenție în favoarea SC R. SRL asupra autoturismului marca H.A. până la îndeplinirea de către SC I.I. SRL a obligațiilor de plată față de SC R. SRL. Prin sentința civilă nr. 12279 din 23 august 2011 Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI- a comercială Ia data de 01 august 2011 sub nr. 55442/3/2011. Prin sentința civilă nr. 4838 din 13 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC I.I.

SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC R. SRL, a fost admisă în parte și cererea reconvertională, s-a constatat desființat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009 încheiat între părți, a fost obligată pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte autoturismul marca H.A., a fost obligată reclamamta-pârâtă să restituie pârâtei-reclamante suma de 9.913,95 RON și au fost compensate cheltuielile de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între SC I.I. SRL, în calitate de vânzătoare și SC R. SRL, în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009, în temeiul căruia vânzătoarea s-a obligat să vândă cumpărătoarei, cu plata prețului în rate, autoturismul marca H.A.

S-a mai reținut că între SC I.I. SRL, în calitate de beneficiar și SC R. SRL., în calitate de prestator, se încheiase anterior contractul din 30 ianuarie 2009, prin care SC R. SRL. s-a obligat să asigure vânzarea și achiziționarea în numele și pe seama beneficiarului a unor servicii/materiale publicitare neconvenționale, începând cu 30 ianuarie 2009, pe o durată nedeterminată.

Contractul anterior menționat urma a înceta de plin drept, potrivit art. 7.1 (ii), în cazul în care oricare dintre părți îl denunța, dar cu obligația acordării unui preaviz de 30 de zile, context în care, instanța de fond a constatat că la data de 25 septembrie 2009, reclamanta-pârâtă a transmis pârâtei-reclamante intenția sa de denunțare unilaterală a contractului din 30 ianuarie 2009, efectele urmând să se producă la data de 25 octombrie 2009. S-a constatat că atât cererea principală, cât și cererea reconvențională au în parte același obiect principal, respectiv constatarea încetării efectelor contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2003 și repunerea părților în situația anterioară, astfel încât, acestea au fost analizate concomitent.

Prin urmare, ambele părți au solicitat să se constate încetarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2009, însă în timp ce SC I.I. SRL a considerat că desființarea contractului s-a produs potrivit art. 3.2 alin. (2), SC R. SRL. a susținut că efectele contractului au încetat în baza art. 2.3. Prima instanță a reținut relația de dependență între contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009 și cel de prestări servicii din 30 ianuarie 2009, relevată de clauza înscrisă în art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare din 2009. Întrucât reclamanta-pârâtă a denunțat unilateral contractul de prestări servicii din 30 ianuarie 2009, prima instanță a apreciat că au devenit incidente prevederile art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2009, SC R. SRL.

fiind îndreptățită să ia în considerare posibilitatea încetării contractului de vânzare-cumpărare, urmată de restituirea prestațiilor. Pe de altă parte, instanța de fond a constatat că anterior formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta-pârâtă nu s-a prevalat de art. 3.2 din contractul de vânzare-cumpărare (care conține un pact comisoriu de gradul IV), ci a invocat, inclusiv în convocarea la concilierea directă, art. 2.3, creând astfel părții cocontractante o aparență legitimă cu privire Ia acest fundament al pretențiilor sale.

S-a apreciat că apariția ipotezei de aplicare a art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare dă naștere încă de Ia data transmiterii notificării de denunțare unilaterală a contractului de prestări servicii unei obligații în sarcina părților de a negocia cu privire la efectele pentru viitor ale contractului de vânzare-cumpărare, având în același timp și valoarea unei condiții suspensive de natură convențională, care afectează dreptul reclamantei-pârâte de a pretinde plata prețului ratelor care ar fi devenit scadente în viitor. Cum această condiție suspensivă nu s-a împlinit, părțile abținându-se să negocieze situația contractului de vânzare-cumpărare, obligația de plată a prețului care incumba SC R. SRL nu a devenit scadentă, nefiind întrunite condițiile pentru ca rezoluțiunea convențională să poată opera conform art. 3.2 din contract.

Însă, atât timp cât ambele părți au solicitat constatarea desființării contractului și repunerea lor în situația anterioară, prima instanță a admis în parte și cererea principală, și cererea reconvențională, a constatat desființat contractul de vânzare-cumpărare conform art. 2.3, a obligat-o pe pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte autoturismul și pe reclamanta-pârâtă să restituie pârâtei-reclamante suma de 9.918,95 RON, deja încasată, cu titlu de preț. În ceea ce privește capătul de cerere reconvențională prin care SC R. SRL.

a solicitat recunoașterea unui drept de retenție asupra autoturismului, până la achitarea de către reclamanta-pârâtă a unei pretinse datorii rezultate din executarea contractului de prestări servicii, evaluată la suma de 18.141,91 RON și până la restituirea de către aceeași parte a sumei primite cu titlu de preț, instanța de fond a apreciat că dreptul de retenție poate fi instituit până Ia restituirea unor sume cheltuite pentru conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea bunului. În consecință, s-a apreciat că pretinsa obligație de plată a prețului serviciilor prestate de SC R. SRL. în favoarea părții cocontractante, la fel ca și obligația de restituire a sumei încasate cu titlu de preț nu constituie sume cheltuite pentru conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea autoturismului, și prin urmare, pârâta-reclamantă nu este îndreptățită să obțină constituirea unui drept de retenție asupra autovehiculului până Ia plata acestor sume de bani de către reclamanta-pârâtă.

Ținând cont că ambele părți au solicitat cheltuieli de judecată și constatând că pretențiile amândurora au fost numai în parte încuviințate, prima instanță a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., prima instanță. Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta-pârâtă SC I.I. SRL, cât și pârâta-reclamantă SC R. SRL. au declarat apel. Prin decizia civilă nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamanta SC I.I. SRL și a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC R. SRL. În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut că SC I.I. SRL nu a motivat calea de atac și nici nu a timbrat-o, motiv pentru care, a fost admisă excepția netimbrării apelului său.

În ceea ce privește apelul declarat de către SC R. SRL. Curtea, s-a reținut în esență, că în mod legal și temeinic prima instanță, a admis în parte, atât cererea principală, cât și pe cea reconvențională, având în vedere că obiectul acțiunii principale l-a reprezentat desființarea contractului de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtei la restituirea autoturismului, motiv pentru care, indiferent de temeiul contractual pe care reclamanta I-a invocate, respectiv, art. 3.2, capătul de cerere principală privind constatarea desființării contractului nu putea fi respins. Mai mult decât atât, desființarea contractului în temeiul art. 2.3 dă naștere, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, dreptului vânzătoarei la restituirea autoturismului, așa încât prima instanță nu ar fi putut să respingă nici acest capăt al cererii principale.

Câtă vreme prima instanță în mod legal și temeinic a admis, în parte, atât cererea principală, cât și pe cea reconvențională și în consecință, a compensat cheltuielile de judecată, potrivit art. 276 C. proc. civ., s-a constatat că nu se impune schimbarea hotărârii atacate, în sensul înlăturării măsurii compensării cheltuielilor. Referitor la solicitarea apeiantei-pârâte de recunoaștere în favoarea sa a unui drept de retențîe, instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanța a apreciat că pretinsa obligație de plată a prețului serviciilor prestate de SC R. SRL în favoarea părții cocontractante nu constituie sume cheltuite pentru conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea autoturismului, astfel că nu se justifică recunoașterea în favoarea apeiantei-pârâte a unui drept de retențîe asupra autoturismului până Ia plata acestor sume.

În egală măsură, s-a reținut că nici sumele încasate cu titlu de preț ce urmează a fi restituite nu constituie un debiium cum re iunctum, deoarece nașterea acestei obligații în sarcina apeiantei-pârâte este un efect al desființării contractului, respectiv al repunerii părților în situația anterioară. În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pârâta SC R. SRL Mogoșoaia a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, desființarea în parte a deciziei recurate, cu privire la apelul formulat de recurentă, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului SC R. SRL și modificarea în parte a sentinței civile 4838/ din 3 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în sensul: - respingerii în totalitate a acțiunii SC I.I.

SRL; - instituirii unui drept de retenție în favoarea SC R. SRL asupra autovehiculului marca H.A., ce a făcut obiect al contractului din 28 aprilie 2009 până la momentul îndeplinirii de către SC I.I. SRL a obligațiilor de plată avute fată de SC R. SRL; - obligării SC I.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată în fond, a apel și recurs. În motivarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, reiterând argumentele prezentate și în apel, recurenta, susține în esență, că în mod nelegal și netemeinic instanța a admis atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, deși, în opinia sa, cererea principală ar fi trebuit respinsă. În acest context, arată recurenta, reclamanta SC I.I.

SRL nu s-a prevalat de clauza art. 2.3, în baza căruia s-a constatat desființat contractul, ci de art. 3,2, care reglementa situația în care acesta se desființa drept urmare a unei fapte culpabile a pârâtei SC R. SRL pentru ipoteza în care aceasta nu și-ar fi îndeplinit obligația de plata a ratelor din preț. Având în vedere că suntem în prezența unei situații în care este exclusă culpa pârâtei SC R. SRL, consideră că instanța de fond în mod judicios a constatat desființat contractul de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2009, conform dispozițiilor art. 2,3 din contract invocate de pârâtă, dar în mod "surprinzător" a admis atât cererea principală, cât și cererea reconvențională. În opinia sa, instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile legale, făcând o gravă confuzie între scopul cererii de chemare în judecată și cauza cererilor de chemare în judecată.

Instanța de apel a menționat în decizia atacată împrejurarea că au existat cauze de încetare diferite între cele două cereri ce au învestit instanța de fond, însă în mod cu totul eronat și cu greșita aplicare a legii a apreciat că trebuia să fie admisă și cererea SC I.I. SRL, motivat de faptul că scopul era același cu cel al cererii SC R. SRL. În ceea ce privește instituirea dreptului de retentie, recurenta-pârâtă susține că trebuie să se dea eficiență acestui drept real de garanție imperfect în toate ipotezele în care există conexiune directă între bunul supus restituirii și creanța titularului obligației de restituire, iar, în cauză, atât debitele restante rezultând din contractul de prestări servicii, cât și debitul rezultând din desființarea contractului de vânzare-cumpărare sunt în strânsă legătură cu bunul asupra căruia se solicită instituirea retenției.

Consideră că instanța de apel a respins cererea de instituire a unui drept de retentie plecând de Ia premisa eronată că numai în căzui unor cheltuieli legate de conservare și administrare bunuri este admisibilă o asemenea cerere. În măsura în care va fi admis prezentul recurs, solicită cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimata-reclamantă SC I.I. SRL București nu a formulat întâmpinare. Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Se observă ca instanța de apel a dat o corectă interpretare a actului juridic dedus judecății ținând cont de clauzele contractuale și regulile de interpretare a convențiilor legal făcute, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile recurentei-pârâte subsumate dispozițiilor pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Este de necontestat că între părțile litigante s-a încheiat la data de 28 aprilie 2009 contractul de vânzare-cumpărare cu plața în rate, în temeiul căruia, vânzătoarea SC I.I. SRL s-a obligat să vândă cumpărătoarei SC R. SRL.

cu plata prețului în rate, autoturismul marca H.A.. Totodată, între SC I.I. SRL, în calitate de beneficiar și SC R. SRL. în calitate de prestator, se încheiase anterior contractul din 30 ianuarie 2009, prin care SC R. SRL. s-a obligat să asigure vânzarea și achiziționarea în numele și pe seama beneficiarului a unor servicii/materiale publicitare neconvenționale, începând cu 30 ianuarie 2009, pe o durată nedeterminată.

Potrivit art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare, „în cazul în care contractul din 30ianuarie 2009 (în cadrul căruia cumpărătorul are calitatea de furnizor al vânzătorului) va înceta din motive independente de culpa/voința cumpărătorului sau ca urmare a acordului părților, părțile vor decide fie în sensul achitării de către cumpărător a diferenței de preț într-un termen pe care părțile îl vor stabili de comun acord la momentul încetării contractului din 30 ianuarie 2009, fie în sensul restituirii de către cumpărător a autoturismului către vânzător, în termen de 24 de ore de la data încetării raportului de muncă și al restituirii tot în termen de 24 de ore de la data încetării contractului de către vânzător către cumpărător a tuturor ratelor avansate de către acesta din urmă". Conform art. 3.2 alin. (2) din contractul de vânzare-cumpărare din 2009, „întârzierea efectuării plății cu mai mult de 5 zile va conduce la desființarea de drept a prezentului contract, fără somație, punere în întârziere sau orice altă formalitate prealabilă din partea vânzătorului și fără plata de către vânzător a vreunei penalități sau restituirea vreunei sume către cumpărător". Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de control judiciar nu a făcut nicio confuzie între „scopul cererii de chemare în judecată și cauza cererilor de chemare în judecată". Cu adevărat,

cauza acțiunii (causa petendi) nu este echivalentă cu cauza raportului juridic sau a obligațiunii puse în discuție (causa debendi), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează pretenția. Altfel spus, cauza dreptului (causa debendi) reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, iar nu a acțiunii civile în totalitatea ei. În speță, se constată ambele părți (reclamanta prin cererea de chemare în judecată, iar pârâta prin cererea reconvențională) au solicitat constatarea desființării contractului și repunerea lor în situația anterioară (causa petendi), invocând temeiuri contractuale diferite (causa debendi).

Este adevărat că reclamanta a invocat ca temei contractual art. 3.2, iar instanța a constatat desființat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul art. 2.3 invocat de către pârâtă, dar este de necontestat că pretenția dedusă judecății pe calea cererii principale, trebuie să fie privită, în primul rând, din perspectiva „scopului" urmărit de parte, conform petituiuî, aspect reținut în mod judicios de instanța de apel. Prin urmare, indiferent de temeiul contractual pe care reclamanta l-a invocat, în mod corect s-a reținut că atâta timp cât probele au relevat ca a operat desființarea contractului, în temeiul art. 2.3 invocat de pârâtă, iar nu al art. 3.2 invocat de reclamantă, capătul de cerere principală privind constatarea desființării contractului nu putea fi respins.

În aceeași ordine de idei, desființarea contractului în temeiul art. 2.3 dă naștere, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, dreptului vânzătoarei (reclamantei) la restituirea autoturismului, așa încât instanțele nu ar fi putut să respingă nici acest capăt al cererii principale, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă. În consecință, având în vedere și relația de dependență între contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate și cel de prestări servicii, ambele instanțe au constatat în mod judicios desființat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul art. 2.3 (aspect necontestat de recurentă) și, contrar susținerilor recurentei, în mod legal au fost admise în parte atât cererea principală, cât și cererea reconvențională.

În ceea ce privește dreptul de retenție, este de reținut că acesta, ca drept real de garanție imperfect dezvoltat în doctrină, în absența unei reglementări legale sub forma unei instituții distincte, este înțeles ca fiind un mijloc de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun. Astfel, una dintre condițiile esențiale a recunoașterii sau instituirii dreptului de retenție este ca între bunul respectiv și creanță să existe o conexiune (un debitum cum re iuncium), în concret, suma datorată să fie încorporată în bunul respectiv.

Recurenta se prevalează de această conexiune, însă, în speță, s-a constat cu justețe ca nefiind îndeplinită această cerință, având în vedere că pretinsa datorie rezultată din executarea contractului de prestări servicii, evaluată la suma de 18.141,91 RON nu constituie un debitum cum re iunctum, nu reprezintă sume cheltuite pentru autoturismul ce trebuie restituit, respectiv nu reprezintă sume cheltuite pentru conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea autoturismului. De asemenea, nici sumele încasate cu titlu de preț ce urmează a fi restituite nu constituie un debitum cum re iunctum, având în vedere ca nașterea acestei obligații în sarcina pârâtei este un efect al desființării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv al repunerii părților în situația anterioară, împrejurare reținută cu justețe de instanța de control judiciar.

În consecință, s-a reținut în mod corect că instituirea în favoarea pârâtei a unui drept de retenție asupra autoturismului până la plata acestor sume, nu se justifică, motiv pentru care, vor fi înlăturate și criticile recurentei formulate sub acest aspect. Criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 278 C. proc. civ., invocate de reprezentantul recurentei în ședința publică, la termenul de astăzi, nu vor putea fi examinate, fiind tardiv formulate, cu depășirea termenului stipulat de prevederile art. 303 raportat la art. 301 C. proc. civ. În altă ordine de idei, este de menționat că prin art. 276 C. proc. civ. compensarea totală sau parțială a cheltuielilor de judecată este lăsată la aprecierea instanței, care va ține seama de măsura în care pretențiile părților au fost admise, precum și de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

Prin urmare, în speță, nu-și găsește incidența nici pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., iar hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în raport de toate considerentele anterior reținute, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R. SRL Mogoșoaia împotriva deciziei civile nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apei București, secția a Vl-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SRL Mogoșoaia împotriva deciziei civile nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2013.