ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83770)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83770) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Competență materială. Direcția

de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Felurile

competenței. Competență după materie și după calitatea persoanei

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

competență

materială

Direcția

de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

Legea

nr. 508/2004,

art. 12 alin. (1) lit. a) și h)

Conform

art. 12 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 508/2004, sunt de competența

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism următoarele infracțiuni din Codul penal și din legi speciale,

indiferent de calitatea persoanei, cu excepția celor date în competența

Direcției Naționale Anticorupție: a) infracțiunile prevăzute în art. 7 și art. 8

din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității

organizate, cu excepția cazurilor în care infracțiunea gravă este una dintre

cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003 și h)

infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic,

republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri

infracționale organizate sau unor asociații sau grupări constituite în scopul

săvârșirii de infracțiuni.

În

cuprinsul dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004, prin

utilizarea sintagmelor „grupuri infracționale organizate” ori „asociații sau

grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni”, legiuitorul a

atribuit în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism toate formele pluralității constituite de

infractori, inclusiv infracțiunea prevăzută în art. 323 C. pen. Prin urmare, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004, sunt

de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind

comerțul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin

unor asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni, în

sensul art. 323 C. pen.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 1196 din 17 aprilie 2012

Prin

sentința nr. 888 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția I penală,

a dispus următoarele:

I. În

baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.; în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.; în baza art. 25 din Legea nr. 365/2002; în baza art. 27

alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în

baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost

condamnat inculpatul O.O.

II. În

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., a fost achitat inculpatul B.A. pentru infracțiunea prevăzută în art. 25

din Legea nr. 365/2002.

În baza

art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr.

365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1)

C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.A.

III.

În baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a

fost achitat inculpatul S.C. pentru infracțiunea prevăzută în art. 25 din Legea

nr. 365/2002.

În baza

art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.C.

IV. În

baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.; în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.; în baza art. 25 din Legea nr. 365/2002; în baza art. 27

alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în

baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost

condamnat inculpatul Ș.A.

V. În

baza art. 11 pct. 2

lit. a)

raportat

la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.L. pentru

infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr.

365/2002.

În baza

art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., a fost condamnat inculpatul S.L.

Împotriva

acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și inculpații S.L., Ș.A., S.C., B.A. și O.O.,

care au

criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Motivul

de apel, invocat de către inculpați, referitor la nerespectarea, în faza de

urmărire penală, a dispozițiilor privitoare la competența după materie a fost

examinat prioritar celorlalte motive de apel de ordin substanțial,

constatându-se că problema de drept ridicată de către apelanți antamează

chestiunea nulității absolute a hotărârii și, din perspectiva soluțiilor

complementare pe care le prevede art. 380 C. proc. pen., împiedică exercitarea controlului judiciar asupra chestiunilor de fond.

În

acest sens, curtea de apel a constatat că necompetența materială a Parchetului

de pe lângă Tribunalul București de a efectua urmărirea penală în cauză a făcut

și obiectul cenzurii instanței de fond care, prin încheierea din data de 5

martie 2010, a respins ca neîntemeiate cererile de restituire a cauzei la

parchet pentru refacerea urmăririi penale.

Deși

apelanții-inculpați nu au făcut o referire expresă la încheierea menționată,

curtea de apel a examinat legalitatea acestui act procesual în conformitate cu

dispozițiile art. 361 alin. (2) și (3) C. proc. pen., conform cărora apelul

declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor.

În

acest

sens, s-a constatat că soluția dispusă prin încheierea din data de 5 martie

2010 reflectă o interpretare eronată a dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. a)

și h) din Legea nr. 508/2004 (privind înființarea, organizarea și funcționarea

în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism) referitoare la competența materială a

acestei structuri specializate.

Conform

textelor de lege menționate, sunt de competența Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism următoarele infracțiuni

din Codul penal, republicat, și din legi speciale, indiferent de calitatea

persoanei, cu excepția celor date în competența Direcției Naționale

Anticorupție, după cum urmează:

infracțiunile prevăzute la art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea

și combaterea criminalității organizate, cu modificările ulterioare, cu

excepția cazurilor în care infracțiunea gravă este una dintre cele definite la

art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare;

infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic,

republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri

infracționale organizate sau unor asociații sau grupări constituite în scopul

săvârșirii de infracțiuni.

Curtea

de apel a reținut că expresia „asociații sau grupări constituite în scopul

săvârșirii de infracțiuni” a fost interpretată de către instanța de fond într-o

corelație necesară cu formularea cuprinsă în dispozițiile art. 12 alin. (1)

lit. a), concluzionându-se, în esență, că, în cazul infracțiunilor privind

comerțul electronic, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism are competența de a efectua urmărirea penală doar dacă

se reține concomitent și incidența infracțiunilor prevăzute în art. 7 sau 8 din

Legea nr. 39/2003.

S-a

apreciat că o atare interpretare este eronată, deoarece ea tinde la

restrângerea nejustificată a competenței Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reglementată expres de

legiuitor. Astfel, este neechivoc faptul că, în ipoteza în care se reține

săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 sau art. 8 din Legea nr. 39/2003

(singure ori în concurs cu infracțiunile ce constituie scopul grupării),

competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în conformitate cu

dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004. Singurele

excepții prevăzute de lege în acest caz sunt, pe de o parte, infracțiunile de

corupție, asimilate ori în legătură cu acestea, iar, pe de altă parte, infracțiunile

prevăzute în art. 2 lit. b) pct. 20 din Legea nr. 39/2003.

S-a mai

arătat că, în cazul infracțiunilor cuprinse în Legea nr. 365/2002 privind

comerțul electronic, legiuitorul a optat pentru a conferi Direcției

specializate competența efectuării urmăririi penale nu în toate situațiile, ci

doar în ipoteza săvârșirii lor de către o pluralitate constituită de

infractori. Folosirea expresiei „grupuri infracționale organizate” alternativ cu

sintagma „asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni”

relevă neechivoc opțiunea legiuitorului de a lua în considerare orice formă de

asociere sau grupare constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni.

O atare

opțiune este logică având în vedere, sub un prim aspect, faptul că asocierea

mai multor persoane în vederea desfășurării de acte cu potențial infracțional

constituie în sine o amenințare gravă la adresa ordinii sociale, fiind

prevăzută ca infracțiune de sine stătătoare atât în Codul penal (art. 167 și

art. 323 C. pen.), cât și în Legea nr. 39/2003.

Pe de

altă parte, opțiunea de a conferi Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism competența de a efectua urmărirea penală,

indiferent dacă asocierea ori gruparea de persoane prezintă sau nu trăsăturile

unui grup infracțional organizat, este justificată și din perspectiva

specificului acestei categorii de infracțiuni. Măsura în care o asociere de

persoane prezintă toate particularitățile unui grup infracțional organizat în

sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 implică, de regulă, administrarea

unui probatoriu complex, decelându-se abia pe parcursul ori la finalizarea

urmăririi penale.

Prin

urmare, curtea de apel a apreciat că este logic și rezonabil ca ori de câte ori

se conturează săvârșirea unor infracțiuni la legea comerțului electronic de

către o pluralitate constituită, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism să efectueze urmărirea penală și să

aprecieze, raportat la probatoriu, dacă o astfel de pluralitate constituie un

grup infracțional organizat ori o altă asociere în vederea săvârșirii de

infracțiuni.

asemenea, s-a arătat că diferențele structurale între un grup infracțional

organizat și o asociere în sensul art. 323 C. pen. sunt, în principal, de ordin calitativ, deoarece ambele forme ale pluralității implică participarea mai

multor persoane, consensul neechivoc al acestora de a se supune unei anumite

discipline și de a acționa conform unui plan, cu perspectiva unei durate în

timp, dar și un scop infracțional comun.

Din

această perspectivă, considerațiile instanței de fond referitoare la caracterul

ad hoc al grupului constituit de cei cinci inculpați și la inexistența

minimului de organizare specific asocierilor sau grupărilor constituite în

scopul comiterii de infracțiuni au fost considerate complet nepertinente. S-a

arătat că, pe de o parte, ele tind la a reliefa că, teoretic, infracțiunea

prevăzută în art. 323 C. pen. nu ar implica un minim de organizare, ceea ce

contravine vădit specificului acestei infracțiuni. Pe de altă parte,

argumentele antamează chestiuni de fond, a căror analiză în contextul procesual

dat exceda limitelor în care instanța era ținută a analiza aspectul competenței

materiale a organelor de urmărire penală.

Raportat

la aceste considerente, curtea de apel a apreciat că încheierea din data de 5

martie 2010 apare ca întemeiată pe argumente fundamental eronate, care nu pot

fi avute în vedere.

În

consecință, reinterpretând dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr.

508/2004 în coordonatele anterior expuse, curtea de apel a concluzionat că, în

cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 365/2002, competența de a efectua

urmărirea penală revine Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism atât în cazul săvârșirii acestora de către

persoane ce alcătuiesc un grup infracțional organizat, cât și în ipoteza

comiterii de către persoane ce alcătuiesc o asociere pentru săvârșirea de

infracțiuni în sensul art. 323 C. pen.

Având

în vedere că extinderea cercetărilor față de cei cinci inculpați, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 323 C. pen., s-a realizat prin ordonanțele din 17 noiembrie 2009, date în dosarul nr. 2391/P/2008 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul București, actele de urmărire penală efectuate începând cu

acest moment procesual se impuneau a fi făcute de către organul competent după

materie, respectiv Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism, iar nu de către Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Sub

acest aspect, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) și

c) din Legea nr. 508/2004 care stabilesc competența direcției specializate de a

efectua urmărirea penală în cazul infracțiunilor expres prevăzute de lege și de

a sesiza instanțele cu judecarea acestora. Norma legală enunțată consacră,

așadar, competența materială exclusivă a Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism de a efectua urmărirea

în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, sancțiunea aplicabilă în cazul

nerespectării acestor dispoziții fiind cea a nulității absolute.

Prevederile

art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen. prevăd expres că dispozițiile relative

la competența după materie sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, ce poate fi

invocată în orice stare a procesului și nu poate fi înlăturată în niciun mod.

Corelativ

acestor exigențe, dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen. impun instanței

sesizate cu judecarea cauzei în fond să se desesizeze și să restituie cauza

procurorului pentru refacerea urmăririi penale, după cum prevederile art. 380 C. proc. pen. permit instanței de apel, în egală măsură, să dispună soluția complementară a

restituirii în astfel de cazuri.

În

acest

context, curtea de apel a concluzionat în sensul necesității desființării

încheierii din data de 5 martie 2010 și, în consecință, a sentinței penale

apelate, și a restituirii cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul București

inițial sesizat, în vederea luării tuturor măsurilor pentru refacerea urmăririi

penale cu respectarea competenței după materie.

În

raport cu aceste considerente, prin decizia nr. 300/A din 7 octombrie 2011,

Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a admis apelurile Ministerului

Public și ale inculpaților, a desființat încheierea din data de 5 martie 2010 a Tribunalului București, Secția I penală și, în consecință, sentința penală apelată și,

rejudecând:

În baza

art. 332 alin. (2) C. proc. pen., a restituit cauza Parchetului de pe lângă

Tribunalul București în vederea luării tuturor măsurilor pentru refacerea

urmăririi penale cu respectarea competenței după materie.

Împotriva

acestei decizii a formulat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de apel București.

În

susținerea recursului a fost invocat cazul de casare prevăzut în art. 385

alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., arătându-se că în cauză nu au fot respectate

dispozițiile privind competența după materie, din interpretarea sistematică a

dispozițiilor Legii nr. 508/2004 rezultând că, pentru infracțiunile prevăzute

în Legea nr. 365/2002, competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism nu este atrasă de existența oricărei forme

de asociere, ci doar a celor care presupun un grad complex de organizare și coordonare,

cum sunt cele prevăzute în art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, care au fost

prevăzute în mod expres în dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

508/2004.

Analizând

decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a cazului de casare

în care acestea au fost încadrate, dar și prin prisma cazurilor de casare care

pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 385

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este

fondat.

Astfel,

potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 508/2004, sunt de

competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism următoarele infracțiuni din Codul penal, republicat, și

din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepția celor date în

competența Direcției Naționale Anticorupție, după cum urmează:

infracțiunile prevăzute la art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea

și combaterea criminalității organizate, cu modificările ulterioare, cu

excepția cazurilor în care infracțiunea gravă este una dintre cele definite la

art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare;

infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic,

republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri

infracționale organizate sau unor asociații sau grupări constituite în scopul

săvârșirii de infracțiuni.

Înalta

Curte de Casație și Justiție apreciază că textul art. 12 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 508/2004 nu poate fi interpretat în sensul invocat în motivele de

recurs, respectiv că acesta s-ar referi exclusiv la infracțiunile prevăzute în

art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea

criminalității organizate. Dacă legiuitorul ar fi dorit restrângerea

competenței în acest sens, s-ar fi limitat la dispozițiile art. 12 alin. (1)

lit. a), nemaifiind necesară reglementarea separată a cazului prevăzut la lit.

h), întrucât, în toate situațiile, cu excepțiile prevăzute de lege (infracțiunile

de corupție, asimilate ori în legătură cu acestea și infracțiunile prevăzute în

art. 2 lit. b) pct. 20 din Legea nr. 39/2003), competenta Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism era atrasă

de săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003,

indiferent de celelalte infracțiuni care ar mai fi fost comise de membrii

grupului.

Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că, prin modul de reglementare, prin

folosirea sintagmelor „grupuri infracționale organizate” sau „asociații sau

grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni”, legiuitorul a urmărit

să acopere orice formă de pluralitate constituită de infractori, deci și

situația infracțiunii prevăzută în art. 323 C. pen. (ce constă în fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia

sau mai multor infracțiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea

sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri).

atare, interpretarea dată textului de lege de către instanța de apel este cea

corectă, astfel că, după extinderea cercetărilor sub aspectul săvârșirii de

către inculpați a infracțiunii prevăzute în art. 323 C. pen., prin ordonanțele din data de 17 noiembrie 2009, actele de urmărire penală trebuiau

efectuate de către organul competent după materie, respectiv Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și nu de

către Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În

aceste condiții, soluția de restituire a cauzei la procuror este impusă de

dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., nerespectarea dispozițiilor

privind competența după materie fiind sancționată, conform art. 197 alin. (2)