ÎCCJ, decizie (scj.ro #83770)

Competență materială. Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Felurile competenței.

Competență după materie și după calitatea persoanei Indice alfabetic: Drept procesual penal - competență materială - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Legea nr. 508/2004, art. 12 alin. (1) lit. a) și h) Conform art. 12 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 508/2004, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism următoarele infracțiuni din Codul penal și din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepția celor date în competența Direcției Naționale Anticorupție: a) infracțiunile prevăzute în art. 7 și art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, cu excepția cazurilor în care infracțiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003 și h) infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri infracționale organizate sau unor asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni.

În cuprinsul dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004, prin utilizarea sintagmelor „grupuri infracționale organizate” ori „asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni”, legiuitorul a atribuit în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism toate formele pluralității constituite de infractori, inclusiv infracțiunea prevăzută în art. 323 C. pen. Prin urmare, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni, în sensul art. 323 C. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1196 din 17 aprilie 2012 Prin sentința nr. 888 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția I penală, a dispus următoarele: I. În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 25 din Legea nr. 365/2002; în baza art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul O.O. II. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B.A.

pentru infracțiunea prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002. În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.A. III. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.C. pentru infracțiunea prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.C. IV. În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 25 din Legea nr. 365/2002; în baza art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul Ș.A. V. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., a fost achitat inculpatul S.L. pentru infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002. În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.L. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpații S.L., Ș.A., S.C., B.A. și O.O., care au criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Motivul de apel, invocat de către inculpați, referitor la nerespectarea, în faza de urmărire penală, a dispozițiilor privitoare la competența după materie a fost examinat prioritar celorlalte motive de apel de ordin substanțial, constatându-se că problema de drept ridicată de către apelanți antamează chestiunea nulității absolute a hotărârii și, din perspectiva soluțiilor complementare pe care le prevede art. 380 C. proc. pen., împiedică exercitarea controlului judiciar asupra chestiunilor de fond. În acest sens, curtea de apel a constatat că necompetența materială a Parchetului de pe lângă Tribunalul București de a efectua urmărirea penală în cauză a făcut și obiectul cenzurii instanței de fond care, prin încheierea din data de 5 martie 2010, a respins ca neîntemeiate cererile de restituire a cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.

Deși apelanții-inculpați nu au făcut o referire expresă la încheierea menționată, curtea de apel a examinat legalitatea acestui act procesual în conformitate cu dispozițiile art. 361 alin. (2) și (3) C. proc. pen., conform cărora apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor. În acest sens, s-a constatat că soluția dispusă prin încheierea din data de 5 martie 2010 reflectă o interpretare eronată a dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 508/2004 (privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism) referitoare la competența materială a acestei structuri specializate.

Conform textelor de lege menționate, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism următoarele infracțiuni din Codul penal, republicat, și din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepția celor date în competența Direcției Naționale Anticorupție, după cum urmează: a) infracțiunile prevăzute la art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, cu modificările ulterioare, cu excepția cazurilor în care infracțiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare; h) infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri infracționale organizate sau unor asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni.

Curtea de apel a reținut că expresia „asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni” a fost interpretată de către instanța de fond într-o corelație necesară cu formularea cuprinsă în dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a), concluzionându-se, în esență, că, în cazul infracțiunilor privind comerțul electronic, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are competența de a efectua urmărirea penală doar dacă se reține concomitent și incidența infracțiunilor prevăzute în art. 7 sau 8 din Legea nr. 39/2003. S-a apreciat că o atare interpretare este eronată, deoarece ea tinde la restrângerea nejustificată a competenței Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reglementată expres de legiuitor.

Astfel, este neechivoc faptul că, în ipoteza în care se reține săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 sau art. 8 din Legea nr. 39/2003 (singure ori în concurs cu infracțiunile ce constituie scopul grupării), competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004. Singurele excepții prevăzute de lege în acest caz sunt, pe de o parte, infracțiunile de corupție, asimilate ori în legătură cu acestea, iar, pe de altă parte, infracțiunile prevăzute în art. 2 lit. b) pct. 20 din Legea nr. 39/2003. S-a mai arătat că, în cazul infracțiunilor cuprinse în Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, legiuitorul a optat pentru a conferi Direcției specializate competența efectuării urmăririi penale nu în toate situațiile, ci doar în ipoteza săvârșirii lor de către o pluralitate constituită de infractori.

Folosirea expresiei „grupuri infracționale organizate” alternativ cu sintagma „asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni” relevă neechivoc opțiunea legiuitorului de a lua în considerare orice formă de asociere sau grupare constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni. O atare opțiune este logică având în vedere, sub un prim aspect, faptul că asocierea mai multor persoane în vederea desfășurării de acte cu potențial infracțional constituie în sine o amenințare gravă la adresa ordinii sociale, fiind prevăzută ca infracțiune de sine stătătoare atât în Codul penal (art. 167 și art. 323 C. pen.), cât și în Legea nr. 39/2003.

Pe de altă parte, opțiunea de a conferi Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism competența de a efectua urmărirea penală, indiferent dacă asocierea ori gruparea de persoane prezintă sau nu trăsăturile unui grup infracțional organizat, este justificată și din perspectiva specificului acestei categorii de infracțiuni. Măsura în care o asociere de persoane prezintă toate particularitățile unui grup infracțional organizat în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 implică, de regulă, administrarea unui probatoriu complex, decelându-se abia pe parcursul ori la finalizarea urmăririi penale.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că este logic și rezonabil ca ori de câte ori se conturează săvârșirea unor infracțiuni la legea comerțului electronic de către o pluralitate constituită, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism să efectueze urmărirea penală și să aprecieze, raportat la probatoriu, dacă o astfel de pluralitate constituie un grup infracțional organizat ori o altă asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. De asemenea, s-a arătat că diferențele structurale între un grup infracțional organizat și o asociere în sensul art. 323 C. pen. sunt, în principal, de ordin calitativ, deoarece ambele forme ale pluralității implică participarea mai multor persoane, consensul neechivoc al acestora de a se supune unei anumite discipline și de a acționa conform unui plan, cu perspectiva unei durate în timp, dar și un scop infracțional comun.

Din această perspectivă, considerațiile instanței de fond referitoare la caracterul ad hoc al grupului constituit de cei cinci inculpați și la inexistența minimului de organizare specific asocierilor sau grupărilor constituite în scopul comiterii de infracțiuni au fost considerate complet nepertinente. S-a arătat că, pe de o parte, ele tind la a reliefa că, teoretic, infracțiunea prevăzută în art. 323 C. pen. nu ar implica un minim de organizare, ceea ce contravine vădit specificului acestei infracțiuni. Pe de altă parte, argumentele antamează chestiuni de fond, a căror analiză în contextul procesual dat exceda limitelor în care instanța era ținută a analiza aspectul competenței materiale a organelor de urmărire penală.

Raportat la aceste considerente, curtea de apel a apreciat că încheierea din data de 5 martie 2010 apare ca întemeiată pe argumente fundamental eronate, care nu pot fi avute în vedere. În consecință, reinterpretând dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004 în coordonatele anterior expuse, curtea de apel a concluzionat că, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 365/2002, competența de a efectua urmărirea penală revine Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism atât în cazul săvârșirii acestora de către persoane ce alcătuiesc un grup infracțional organizat, cât și în ipoteza comiterii de către persoane ce alcătuiesc o asociere pentru săvârșirea de infracțiuni în sensul art. 323 C. pen.

Având în vedere că extinderea cercetărilor față de cei cinci inculpați, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 323 C. pen., s-a realizat prin ordonanțele din 17 noiembrie 2009, date în dosarul nr. 2391/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, actele de urmărire penală efectuate începând cu acest moment procesual se impuneau a fi făcute de către organul competent după materie, respectiv Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar nu de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 508/2004 care stabilesc competența direcției specializate de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunilor expres prevăzute de lege și de a sesiza instanțele cu judecarea acestora.

Norma legală enunțată consacră, așadar, competența materială exclusivă a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism de a efectua urmărirea în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestor dispoziții fiind cea a nulității absolute. Prevederile art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen. prevăd expres că dispozițiile relative la competența după materie sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, ce poate fi invocată în orice stare a procesului și nu poate fi înlăturată în niciun mod. Corelativ acestor exigențe, dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen. impun instanței sesizate cu judecarea cauzei în fond să se desesizeze și să restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale, după cum prevederile art. 380 C. proc.

pen. permit instanței de apel, în egală măsură, să dispună soluția complementară a restituirii în astfel de cazuri. În acest context, curtea de apel a concluzionat în sensul necesității desființării încheierii din data de 5 martie 2010 și, în consecință, a sentinței penale apelate, și a restituirii cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul București inițial sesizat, în vederea luării tuturor măsurilor pentru refacerea urmăririi penale cu respectarea competenței după materie. În raport cu aceste considerente, prin decizia nr. 300/A din 7 octombrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a admis apelurile Ministerului Public și ale inculpaților, a desființat încheierea din data de 5 martie 2010 a Tribunalului București, Secția I penală și, în consecință, sentința penală apelată și, rejudecând: În baza art. 332 alin. (2) C. proc.

pen., a restituit cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul București în vederea luării tuturor măsurilor pentru refacerea urmăririi penale cu respectarea competenței după materie. Împotriva acestei decizii a formulat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de apel București. În susținerea recursului a fost invocat cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 1 C. proc.

pen., arătându-se că în cauză nu au fot respectate dispozițiile privind competența după materie, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 508/2004 rezultând că, pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002, competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu este atrasă de existența oricărei forme de asociere, ci doar a celor care presupun un grad complex de organizare și coordonare, cum sunt cele prevăzute în art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, care au fost prevăzute în mod expres în dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004. Analizând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a cazului de casare în care acestea au fost încadrate, dar și prin prisma cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 508/2004, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism următoarele infracțiuni din Codul penal, republicat, și din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepția celor date în competența Direcției Naționale Anticorupție, după cum urmează: a) infracțiunile prevăzute la art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, cu modificările ulterioare, cu excepția cazurilor în care infracțiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare; h) infracțiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri infracționale organizate sau unor asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că textul art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004 nu poate fi interpretat în sensul invocat în motivele de recurs, respectiv că acesta s-ar referi exclusiv la infracțiunile prevăzute în art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.

Dacă legiuitorul ar fi dorit restrângerea competenței în acest sens, s-ar fi limitat la dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a), nemaifiind necesară reglementarea separată a cazului prevăzut la lit. h), întrucât, în toate situațiile, cu excepțiile prevăzute de lege (infracțiunile de corupție, asimilate ori în legătură cu acestea și infracțiunile prevăzute în art. 2 lit. b) pct. 20 din Legea nr. 39/2003), competenta Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism era atrasă de săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, indiferent de celelalte infracțiuni care ar mai fi fost comise de membrii grupului.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, prin modul de reglementare, prin folosirea sintagmelor „grupuri infracționale organizate” sau „asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni”, legiuitorul a urmărit să acopere orice formă de pluralitate constituită de infractori, deci și situația infracțiunii prevăzută în art. 323 C. pen. (ce constă în fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri).

Ca atare, interpretarea dată textului de lege de către instanța de apel este cea corectă, astfel că, după extinderea cercetărilor sub aspectul săvârșirii de către inculpați a infracțiunii prevăzute în art. 323 C. pen., prin ordonanțele din data de 17 noiembrie 2009, actele de urmărire penală trebuiau efectuate de către organul competent după materie, respectiv Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și nu de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În aceste condiții, soluția de restituire a cauzei la procuror este impusă de dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie fiind sancționată, conform art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., cu nulitatea absolută. În raport cu considerentele anterioare, constatând neîntemeiate criticile formulate, cazul de casare invocat nefiind incident, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 300/A din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.