ÎCCJ, decizie (scj.ro #130102)

Constituirea unui grup infracțional organizat. Spălarea banilor. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială

Indice alfabetic:

Drept penal

-

constituirea unui grup infracțional organizat

-

spălarea banilor

C. pen.,

art. 367

Legea nr. 656/2002,

art. 29

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 7

În ipoteza în care momentul epuizării infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat se situează în timp ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003, fapta se încadrează în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 (sau în dispozițiile art. 367 C. pen., în cazul în care legea penală nouă reprezintă legea penală mai favorabilă), chiar dacă momentul consumării a fost atins anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003, întrucât, în această ipoteză, legea penală aplicabilă se stabilește în raport cu momentul epuizării, iar nu în raport cu momentul consumării infracțiunii.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 71/RC din 4 martie 2016

Prin sentința penală nr. 30/D din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Bacău s-au dispus, între altele, cu privire la inculpatul A., următoarele:

- schimbarea încadrării juridice din două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 13 C. pen. anterior și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în una singură și anume în infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 13 C. pen. anterior și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

- schimbarea încadrării juridice din două infracțiuni de spălare a banilor prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, precum și infracțiunea prevăzută în art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, într-o singură infracțiune de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

a) În baza art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru constituirea unui grup infracțional organizat.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. anterior pe o durată de 5 ani.

b) În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani.

c) În baza art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 13 C. pen. anterior, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru instigare la infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani.

d) În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele principale în pedeapsa cea mai grea și s-a dispus executarea pedepsei de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. anterior.

S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. anterior pe durata și în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 708 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., între altele, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Bacău și de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 30/D din 29 ianuarie 2014 a Tribunalului Bacău, a fost desființată, în parte, sentința apelată, s-a reținut cauza spre rejudecare și, în fond:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele componente.

În baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice:

- din două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 13 C. pen. anterior și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 13 C. pen. anterior, în una singură și anume în infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 13 C. pen. anterior;

- din două infracțiuni de spălare a banilor prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, precum și infracțiunea prevăzută în art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, într-o singură infracțiune de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta hotărâre la pct. 2 și 4 cu cele aplicate de instanța de fond la literele a) și c), în pedeapsa cea mai grea și s-a dispus executarea pedepsei de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. anterior.

S-au înlăturat din conținutul pedepsei accesorii dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. anterior.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Împotriva acestei decizii, la data de 7 septembrie 2015, a declarat recurs în casație inculpatul A.

Prin cererea de recurs în casație s-a invocat incidența cazurilor de casare prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., respectiv inculpatul este condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În motivarea cererii de recurs în casație, inculpatul A. a arătat că în mod greșit a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută în art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, din moment ce fapta reținută în sarcina sa, de constituire a grupului infracțional organizat, a avut loc în anul 2002, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 39/2003, nefiind prevăzută de legea penală la data comiterii.

De asemenea, recurentul a precizat că dispozițiile art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 au fost abrogate, așa încât trebuia să se constate că, în prezent, fapta a fost dezincriminată.

În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, recurentul a susținut că la data desfășurării activității infracționale, respectiv perioada 2002-2005, faptele nu erau prevăzute de legea penală, dat fiind că legea menționată a intrat în vigoare în anul 2005.

De asemenea, recurentul a arătat că fapta de evaziune fiscală are ca subiect activ contribuabilul; or, în speță, nu s-a reținut că ar fi avut calitatea de contribuabil sau reprezentant legal al societăților implicate direct în activitatea evazionistă, sens în care faptele pot constitui cel mult o instigare la evaziune fiscală.

Prin aceleași motive de recurs, inculpatul A. a susținut că este nelegală condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, din moment ce i s-a reținut calitatea de autor al infracțiunii predicat.

Sub acest aspect, a arătat că subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor este întotdeauna diferit de subiectul activ al infracțiunii din care provin banii. Prin urmare, a menționat, prin cererea de recurs în casație, că nu putea fi în același timp subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor și autor al infracțiunii principale din care se presupune că au provenit banii.

Recurentul inculpat a subsumat criticile anterior menționate cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Prin invocarea cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut că i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în cauză, legea penală mai favorabilă este noul Cod penal care prevede limite de pedeapsă mai blânde comparativ cu cele aplicate de către instanța de apel.

Prin încheierea nr. 407/RC din 18 decembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 708 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație, în compunere de 3 judecători.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispoziția legală anterior menționată, examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute în art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea cenzura situația de fapt reținută ori temeinicia deciziei atacate.

Prin motivele de recurs în casație a fost invocată incidența cazurilor de casare prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală ori au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prima critică a recurentului inculpat A. vizează greșita sa condamnare pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, în condițiile în care la momentul săvârșirii acesteia (anul 2002), în modalitatea normativă a constituirii, fapta nu era prevăzută de lege, întrucât Legea nr. 39/2003 prin care a fost incriminată fapta a intrat în vigoare în anul 2003.

Examinând hotărârile atacate se constată că, sub aspectul situației de fapt, cu privire la infracțiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, s-a reținut că inculpatul, în calitate de lider, împreună cu inculpații C., D., E., F., G. și B., a constituit un grup infracțional organizat începând cu luna octombrie 2002 și care a acționat o perioadă îndelungată (2002 - 2005), folosind fraudulos două firme „fantomă” (societatea H. și societatea I.), având ca principal scop comiterea de infracțiuni, fapte cu consecințe deosebit de grave, prin care s-a cauzat prejudicierea importantă a bugetului de stat consolidat, asigurându-și prioritar beneficiul ilicit, prin folosirea de mecanisme economico-financiare de spălare a banilor.

Cu referire la această critică, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu prezintă relevanță în cauză data constituirii grupului infracțional, respectiv sfârșitul anului 2002, câtă vreme s-a reținut că activitatea infracțională specifică modalității normative a asocierii s-a desfășurat în perioada 2002-2005, epuizându-se în anul 2005.

În anul 2002, când a debutat activitatea infracțională, fapta inculpatului era incriminată în art. 323 alin. (1) C. pen. anterior, potrivit căruia fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se pedepsea cu închisoarea de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce intră în scopul asocierii.

Ulterior, a intrat în vigoare Legea nr. 39/2003 care prevedea în art. 7 alin. (1) că inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Ambele infracțiuni sancționau pluralitatea constituită și impuneau aceleași condiții.

De altfel, și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003 doctrina și jurisprudența defineau asocierea prin aceleași elemente care se regăsesc în art. 2 lit. a), respectiv grupare de persoane, cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu reguli specifice privind ierarhia și repartizarea atribuțiilor, elemente care dovedesc existența structurii organizatorice și deosebesc pluralitatea constituită de cea ocazională.

Analizând conținutul celor două incriminări se constată că asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută în art. 323 C. pen. anterior constituia norma generală, iar art. 7 din Legea nr. 39/2003, norma specială.

Prin urmare, chiar dacă constituirea ca modalitate normativă alternativă s-a consumat în cursul anului 2002, activitatea infracțională a grupului organizat a continuat în cadrul asocierii, prelungindu-se în timp până la momentul încetării acesteia, respectiv momentul epuizării.

Astfel, din situația de fapt reținută în cauză rezultă că inculpatul, în calitate de lider, a constituit un grup infracțional organizat în vederea săvârșirii de infracțiuni și, chiar dacă momentul consumării infracțiunii a fost acela al primului act de constituire, acesta a continuat, în baza aceleiași rezoluții, să săvârșească alte asemenea acte în vederea realizării scopului asocierii. Ca atare, activitatea infracțională s-a prelungit, în mod natural, dincolo de momentul consumării, a dobândit forma infracțională a faptei continue, care s-a epuizat în anul 2005.

În cazul în care în timpul duratei unei infracțiuni continue se adoptă mai multe legi penale, fapta se încadrează potrivit legii în vigoare la data când activitatea infracțională s-a încheiat, iar nu potrivit legii sub imperiul căreia a început și a durat o perioadă de timp (în acest sens, a se vedea decizia nr. 2570 din 18 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală).

În concluzie, în mod corect, pentru întreaga activitate infracțională a fost aplicată legea penală specială, în vigoare la momentul epuizării.

Totodată, prin motivele de recurs în casație, recurentul inculpat A. a solicitat a se constata că, în prezent, fapta de constituire a unui grup infracțional organizat, reținută în sarcina sa, a fost dezincriminată, întrucât art. 7 din Legea nr. 39/2003 a fost abrogat, neavând corespondent în art. 367 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că legiuitorul a înțeles să incrimineze în dispozițiile art. 367 alin. (1) C. pen. fapta prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003; prin urmare, nu se poate vorbi de o dezincriminare a faptei de constituire a unui grup infracțional, aceasta având corespondent în legislația nouă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 12/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014).

Astfel, în prezent, în art. 367 alin. (1) C. pen. este incriminată sub denumirea marginală de „constituire a unui grup infracțional organizat” fapta de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, ceea ce conduce la concluzia că fapta continuă să fie incriminată în legea nouă, fiind realizată condiția continuității incriminării.

Se mai impune precizarea că definiția dată grupului infracțional organizat din noul Cod penal înlătură doar cerința privitoare la scopul constituirii grupului constând în obținerea directă sau indirectă a unui beneficiu financiar sau material, fiind suficientă constituirea unui grup organizat în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni; prin urmare, nici sub acest aspect nu se poate aprecia că noua dispoziție legală a eliminat vreun element de care depinde caracterul penal al faptei ori forma de vinovăție; dimpotrivă, a lărgit sfera noțiunii grupului infracțional organizat.

Așadar, abrogarea art. 7 din Legea nr. 39/2003 prin art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012 nu echivalează cu o dezincriminare a faptei, operând de fapt o preluare a normei de incriminare în dispozițiile art. 367 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că sintagma „nu este prevăzută de legea penală” privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, din analiza deciziei penale atacate rezultă că instanțele de fond și de apel au făcut o corectă aplicare a legii, așa încât fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul deciziei atacate, este prevăzută de legea penală.

A doua critică a recurentului inculpat A. vizează greșita sa condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în condițiile în care la momentul desfășurării activității infracționale (2002-2005) fapta nu era prevăzută de legea penală, întrucât Legea nr. 241/2005 prin care a fost incriminată fapta a intrat în vigoare în anul 2005.

Examinând hotărârea atacată se constată că, sub aspectul situației de fapt cu privire la infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, s-a reținut că, în calitate de lider al grupului infracțional organizat și administrator

de facto

al societății H. și al societății I., în perioada noiembrie 2002 - 2006 (perioadă fiscală de producere a efectelor actelor ilicite), a condus în manieră ilicită activitatea celor două societăți, dispunând nedeclararea veniturilor impozabile realizate și diminuarea veniturilor prin operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la plata impozitului pe profit și a TVA-ului datorat bugetului consolidat al statului, cauzând acestuia un prejudiciu.

De asemenea, s-a reținut că, în calitate de administrator al societății J. și al societății K., inculpatul a condus în manieră ilicită activitatea celor două societăți, prin înregistrarea în contabilitate, cu știință și în scopul de a nu plăti ori de a diminua impozitul pe profit și TVA, a unor cheltuieli nereale, pe baza unor documente primare de achiziție (facturi fiscale) emise de societatea H., respectiv societatea I. (administrate în fapt tot de inculpatul A.).

Cu referire la această critică, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că infracțiunea de evaziune fiscală în modalitatea descrisă în conținutul art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 era prevăzută la momentul începutului activității infracționale în art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994.

Totodată, s-a reținut că fapta a fost comisă în formă continuată, astfel că, deși a debutat sub imperiul Legii nr. 87/1994, activitatea infracțională a continuat, epuizându-se în anul 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005.

Așadar, legea aplicabilă a fost corect stabilită, ca fiind cea de la momentul epuizării infracțiunii de evaziune fiscală.

Prin motivele de recurs în casație, recurentul inculpat A. a solicitat a se constata că fapta de evaziune fiscală are ca subiect activ contribuabilul; or, în cauză, s-a reținut că nu a avut această calitate și nici pe aceea de reprezentant legal al firmelor implicate direct în activitatea evazionistă.

Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că elementul material al laturii obiective al infracțiunii de evaziune fiscală constă în omisiunea de a evidenția, în documentele legale, veniturile impozabile realizate, precum și în diminuarea veniturilor prin operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la plata impozitului pe profit și a TVA-ului datorat bugetului consolidat al statului, faptă pe care inculpatul a comis-o în calitate de administrator

de facto

la două societăți.

Cu referire la această critică, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 poate fi orice persoană fizică sau juridică care acționează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia.

Prin urmare, subiect activ poate fi administratorul de drept al societății, precum și administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societății - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acțiunile și/sau inacțiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor și impozitelor datorate (a se vedea, în acest sens, decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală).

Legea nu condiționează existența infracțiunii de o anumită calitate a subiectului activ și nici de existența unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuții de organizare și ținere a evidenței contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligație legală ori contractuală de gestionare a activității societății, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activității contabile a societății.

În pofida faptului că inculpatul nu a avut în mod oficial calitatea de asociat sau administrator în cadrul societăților implicate în mod direct în activitatea evazionistă, în fapt, acesta a exercitat, în perioada 2002-2006, conducerea activității contabile a societăților, coordonând acțiunile întreprinse de membrii grupului.

Totodată, prin motivele de recurs în casație, recurentul inculpat A. a criticat reținerea, în ceea ce-l privește, a autoratului, ca formă de participație la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în condițiile în care activitatea sa infracțională corespunde unei instigări la comiterea infracțiunii menționate.

Or, prin decizia atacată s-a reținut că inculpatul a acționat și în calitate de autor în ceea ce privește actele materiale vizând societatea J. și societatea K., fiind administratorul acestor societăți. Or, această formă principală de participație, a autoratului, o absoarbe pe cea secundară, a instigării cu referire la societatea H., respectiv societatea I., administrate în fapt de către inculpat.

A treia critică a recurentului inculpat A. vizează greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, arătând că nu i se poate reține atât calitatea de autor al infracțiunii predicat, din care se presupune că au fost dobândiți banii, cât și cea de autor al infracțiunii de spălare a banilor.

Examinând hotărârea atacată se constată că, sub aspectul situației de fapt, cu privire la infracțiunea de spălare a banilor, s-a reținut că inculpatul A., în calitate de lider al grupului infracțional organizat, precum și de reprezentant legal al societății J., al societății K. și al firmei offshore L., în perioada 2002-2004, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a disimulat adevărata natură a dispoziției și circulației unor bunuri și sume de bani, dispunând/efectuând o serie de operațiuni ilicite.

De asemenea, s-a reținut că, folosindu-se în mod concomitent/succesiv de societățile ce au desfășurat operațiuni pe principiul firmelor „fantomă” (sediu declarat în mod fictiv, înscrise nelegal ca microîntreprinderi, achiziționate pe numele unor persoane care nu au exercitat cu bună-credință atribuțiile de administrator, acumularea de sume considerabile de plată către bugetul consolidat al statului, reprezentând impozit pe profit și TVA ce a condus la falimentul acestora etc.), inculpatul A. a disimulat adevărata natură a proprietății, dispoziției și circulației unor bunuri.

Infracțiunea de spălare a banilor este o faptă de natură penală, condiționată de existența unei infracțiuni predicat (sau premisă) din care sunt obținute fonduri ilicite (bani sau bunuri mobile sau imobile), ajungându-se la disimularea originii ilicite a acestora prin intermediul unor operațiuni legitime. Așadar, infracțiunea de spălare a banilor are un caracter corelativ derivat, întrucât existența ei este condiționată de săvârșirea prealabilă a unei infracțiuni din care să provină bunul supus unei operațiuni de spălare, având totuși un caracter autonom în raport cu infracțiunea predicat, chiar și în situația în care nu se cunoaște autorul acesteia.

Cu toate acestea, legea nu condiționează existența infracțiunii de spălare a banilor de împrejurarea ca infracțiunea predicat să fie comisă de o persoană diferită de cea care participă la săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor.

De altfel, jurisprudența a statuat în acest sens (a se vedea decizia nr. 1562 din 28 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, decizia nr. 836 din 13 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală și decizia nr. 2984 din 25 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală).

Cea de-a patra critică invocată de recurentul inculpat A. vizează aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute în noul Cod penal, respectiv nereținerea de către instanțele de fond și apel a legii penale mai favorabile ca urmare a succesiunii legislative a normelor de incriminare, care ar fi avut drept consecință aplicarea pedepselor în limite mai reduse.

Înalta Curte de Casație și Justiție notează că cea din urmă critică vizează aplicarea legii penale mai favorabile, chestiune care nu poate fi examinată prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute în art. 438 C. proc. pen.

Or, în raport cu limitele recursului în casație, instanța nu poate face aplicarea legii penale mai favorabile, analiza incidenței acesteia fiind atributul exclusiv al instanței de fond, respectiv apel.

Prin urmare, în raport cu infracțiunile reținute în sarcina inculpatului - constituirea unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală și spălare a banilor - și cu limitele de pedeapsă prevăzute în normele de incriminare stabilite ca fiind mai favorabile prin hotărârile atacate, se constată că acestea sunt legale.

În concluzie, criticile invocate de recurentul inculpat A. sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 708 din 29 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.