ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 385/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 385/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 27 septembrie

2006, reclamanta SC D.T. SRL Podari a solicitat anularea deciziei nr. 119 din 17

iulie 2006 emisă de Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală de Soluționare

a contestațiilor și a deciziei de impunere emisă de D.G.F.P. Dolj – Activitatea

de inspecție fiscală privind obligațiile suplimentare stabilite de inspecția fiscală

din 31 august 2005, emisă în baza raportului de inspecție fiscală din 31 august

2005, pe care le consideră nelegale și netemeinice, precum și obligarea autorității

fiscale pârâte D.G.F.P. Dolj la restituirea sumei de 561.024,89 RON.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că, în opinia sa, actele administrativ fiscale atacate sunt

nelegale.

Pe de o parte, pe cale

de excepție, reclamanta invocă excepția nulității absolute a deciziei de impunere

și a raportului de inspecție fiscală, pentru lipsa semnăturii unuia din participanții

la activitatea de inspecție fiscală, excepție invocată și în contestația formulată

la autoritatea fiscală competentă, dar care nu s-a pronunțat cu privire la aceasta,

cu încălcarea dispozițiilor art. 183 alin. (5) C. proc. fisc.

Pe de altă parte, reclamanta

a susținut că și pe fond actele atacate sunt nelegale și netemeinicie, pentru motivele

și argumentele arătate în continuare:

Relativ la suma totală

de 700.055 RON, reprezentând cheltuieli înregistrate în baza contractului de comision

din 03 ianuarie 2003, respectiv suma de 133.017,76 RON reprezentând TVA aferentă,

reclamanta a arătat că la data de 03 ianuarie 2003 între SC D.T. SRL, ce desfășoară

activități de transporturi rutiere de mărfuri pe șosele, în calitate de comitent,

și SC D. LPG SRL (fosta SC D. TR. SRL), în calitate de comisionar, s-a încheiat

contractul de comision având ca obiect prospectarea pieței și identificarea de clienți

noi interesați de transportul de mărfuri intern și internațional și, în baza acestui

contract, SC D. LPG SRL a emis către comitent un număr total de 30 facturi fiscale,

cuprinzând contravaloarea serviciilor de intermediere, astfel:

- 14 facturi în anul 2003,

în valoare totală de 404.036,53 RON, din care TVA în suma de 64.510,04 RON;

- 16 facturi în anul 2004,

în valoare totală de 429.037,07 RON, din care TVA în suma de 68.507,72 RON.

Reclamanta a mai arătat

că organele de inspecție fiscală au analizat realitatea prestării de servicii efectuată

de SC D. LPG SRL și au concluzionat că aceste servicii nu au fost efectiv prestate,

considerând că societatea nu are drept de deducere pentru TVA aferentă, iar cheltuiala

este nedeductibilă la calculul impozitului pe profit, opinie împărtășită și de organul

de soluționare a contestației, care a considerat că argumentele aduse în susținerea

contestației nu sunt temeinice deși prestarea de serviciu îndeplinește toate condițiile

cerute de legislația fiscală pentru a susține caracterul deductibil al cheltuielii

la calculul impozitului pe profit, respectiv dreptul societății de a deduce TVA

aferentă, cu referire la art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002 privind

impozitul pe profit, și pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2002, Normele metodologice de

aplicare a Legii nr .414/2002, în vigoare în anul 2003 și art. 21 alin. (4) C.

fisc. și pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, aplicabile în anul 2004.

În opinia reclamantei,

motivarea organului de soluționare a contestației potrivit cu care nu se poate reține

caracterul deductibil al cheltuielii deoarece contractul de comision nu cuprinde:

„termene de execuție (...) tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului”

deoarece se întocmeau note de negociere a comisionului, care se constituie în anexe

la contractul de comision. Într-adevăr, în contract nu este precizat cuantumul comisionului,

însă rigorile legii fiscale sunt îndeplinite în condițiile în care cuantumul comisionului

este indicat în anexe ale contractului, care sunt parte integrantă a acestuia.

Referitor la documentele

specifice justificative, susținerea organului de soluționare a contestației potrivit

cu care, materializarea acestei prestări ar consta „în situații cu ipotetici clienți,

natura transporturilor solicitate, frecvența acestora, eventuale condiții de plată,

modalități de plată, bonitatea clientului, etc. nu poate fi reținută, arată reclamanta,

deoarece comisionarul identifica clientul, aducea la cunoștința comitentului acest

lucru, urmând ca negocierea contractului cu clientul să se facă de către comitent.

De altfel, întocmirea acestor situații nu se justifică și prin prisma faptului că

remunerația comisionarului se calculează în raport de veniturile obținute de către

comitent ca urmare a încheierii contractului cu clientul identificat. Nu este o

prestare cu tarif forfetar, care se achită chiar dacă nu se încheie tranzacția cu

clientul identificat, caz în care pentru justificarea activității desfășurate în

executarea contractului s-ar impune întocmirea unor asemenea situații.

Mai mult, reclamanta a

arătat că în susținerea contestației a adus ca probă înscrisuri (adrese) izvorând

de la clienții săi, din care rezultă indubitabil că intermedierea contractelor de

transport încheiate de aceștia cu societatea s-a realizat de către SC D. TR. SRL

(actual SC D. LPG SRL), dar nici aceste documente nu au fost luate în considerare

de organul de soluționare a contestației, acesta făcând speculații, potrivit cărora

respectivii clienți „nu sunt în măsură să se pronunțe asupra societății pe care

o reprezenta interlocutorul”.

Este de neînțeles, arată

reclamanta, modul în care organul de control fiscal și organul de soluționare a

contestației susține faptul că această activitate nu a fost prestată, în condițiile

în care există contracte de transport (ce se derulează și în prezent), rezultat

al serviciului de intermediere, iar prestarea serviciului de intermediere este confirmată

de semnatarii acestor contracte, societăți comerciale de prestigiu.

Existența contractelor

de transport, dublate de adresele emise de către contractanți prin care se confirmă

realizarea intermedierii, de notele de negociere, de facturile emise, de plata facturilor

prin operațiuni bancare, de faptul că societatea care a făcut venit, în speță SC

D. TR. SRL (actual SC D. LPG SRL) l-a înregistrat în balanța contabilă, a colectat

și plătit TVA și impozit pe venit, dovedesc pe deplin, în opinia reclamantei, realitatea

serviciilor ce fac obiectul contractului de comision din 03 ianuarie 2003, contrar

celor reținute de autoritățile fiscale.

A mai arătat reclamanta

că necesitatea cheltuielii pentru specificul activității desfășurate se justifică

prin aceea că serviciile de intermediere sunt deosebit de utile pentru activitatea

oricărei firme, dar cu precădere, pentru activitatea de transporturi, activitate

pe care o desfășoară și pentru care plata comisionului se realiza doar pentru tranzacții

încheiate.

În opinia reclamantei,

analiza împrejurărilor de fapt în care s-a desfășurat activitatea de intermediere

efectuată de SC D. LPG SRL a fost realizată de organul fiscal, precum și de organul

de soluționare a contestației, în mod tendențios, totul fiind subsumat ideii de

a demonstra, cu orice preț că prestarea de serviciu nu este reală. Astfel, s-a speculat

faptul că între cele două societăți exista relații de afiliere, deși nici legea

comercială, nici cea fiscală nu interzic ca între acestea să aibă loc tranzacții

comerciale. În efectuarea activității de inspecție fiscală, s-a pornit de la o prezumție

de vinovăție, apreciind că, date fiind relațiile de afiliere dintre firme, operațiunile

nu sunt reale, arată reclamanta.

A mai arătat reclamanta

că faptul neînregistrării în evidența contabilă a comisionarului a unor cheltuieli,

a dus în mod greșit la concluzia că prestarea nu este reală, în condițiile în care

societatea comisionară era plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor,

pentru care baza de impozitare o constituiau veniturile, cheltuielile fiind irelevante,

din punct de vedere fiscal, aceste cheltuieli fiind ocazionate de deplasări și protocol

și au fost suportate de către A.D. - asociat unic, iar documentele respective nu

erau emise pe numele SC D. LPG SRL, ele nu aveau caracter de document justificativ,

și, în consecință, nu puteau fi înregistrate în evidența contabilă a acestei societăți.

Referitor la cele 14 facturi

de comision, achiziționate la data de 03 noiembrie 2003 și completate cu dată din

septembrie 2003, reclamanta a arătat că acest lucru nu este de o gravitate deosebită

și a susținut că această situație a fost cauzată de faptul că, in acea perioadă,

furnizorul (N.) nu a putut livra aceste documente (facturi), dar că sancțiunea prevăzută

de legea contabilității este amenda contravențională și nicidecum sancțiunea aplicată

de organul de control fiscal, important, fiind faptul că societatea a declarat venitul,

chiar dacă s-a facturat ulterior.

Cu privire la declarația

din 08 august 2003 prin care se arată că în perioada ianuarie-iunie 2003 societatea

nu a desfășurat activitatea, arătă că aceasta a fost data întrucât în perioada respectivă

nu s-a realizat nicio operațiune care să genereze înregistrări contabile, declarația

având în vedere activitatea financiară, nu cea comercială.

În opinia reclamantei,

faptul că în perioada ianuarie-octombrie 2003, SC D. LPG SRL nu a avut angajați,

în afara administratorului, nu prezintă niciun fel de relevanță asupra aprecierii

realității prestării serviciului ce face obiectul contractului de comision și asupra

deductibilității cheltuielilor, neeexistând niciun criteriu de apreciere a necesitații

mai multor persoane pentru prestarea acestui serviciu și nicio normă care să impună

realizarea acestui serviciu de mai multe persoane.

Reclamanta a menționat

faptul că aceste măsuri au un caracter vădit abuziv, în condițiile în care efectuându-se

inspecție fiscală în aceeași perioadă la SC D. LPG SRL, (inspecția fiscală finalizându-se

cu raportul de inspecție fiscală din 17 august 2005 și procesul-verbal înregistrat

la D.G.F.P. în 17 august 2005, încheiat în data de 27 iulie 2005 și completat în

data de 12 august 2005) și apreciindu-se că serviciul nu este efectiv prestat, s-a

considerat că veniturile sunt reale la SC D. LPG SRL și că în mod corect s-a colectat

TVA pentru acestea. Nu se poate califica aceeași operațiune ca fiind reală la o

societate, în vreme ce la celălalt partener contractual să fie o operațiune nereală.

Practic, printr-un abuz evident, statul a realizat o îmbogățire fără justă cauză,

încasând de două ori taxa pentru același produs: o dată de la SC D. TR. SRL (actual

SC D. LPG SRL), care a plătit TVA, și a doua oară de la SC D.T. SRL, prin nerecunoașterea

deducerii TVA.

Referitor la TVA, arată

reclamanta, având în vedere argumentele expuse mai sus la punctul referitor la impozitul

pe profit, consideră că societatea și-a exercitat în mod legal dreptul de deducere

a TVA, fiind îndeplinite întocmai condițiile prevăzute de art. 22 alin. (5)

lit. a) din Legea nr. 345/2002 și art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Cu privire la suma de

355.556,25 RON reprezentând cheltuiala înregistrată în baza facturii fiscale

din 10 iulie 2004, și suma de 67.555,69 TVA aferentă, reclamanta a arătat că în

mod greșit organul de inspecție fiscală a considerat că nu are drept de deducere

a TVA, iar cheltuiala în cuantum de 355.556,25 RON (reprezentând 87.500 euro) este

nedeductibilă la calculul impozitului pe profit.

Mai mult, arată reclamanta,

organul de soluționare a contestației a respins contestația referitoare la acest

aspect, fără a reține aspectele legate de contractul de leasing financiar cu SC

A. Leasing AG Austria, referitor la achiziționarea în sistem leasing a 9 autotractoare

și a 9 semiremorci semitrailer, valoarea inițială a contractului fiind de 860.508

euro și actul adițional la contract, fără să rețină că respectiva cheltuială a fost

dictată de interesul afacerii, fiind un act normal de gestiune. În lumina regulilor

stabilite în dreptul fiscal european contemporan, legiuitorul român a modificat

condiția de deductibilitate a cheltuielilor, C. fisc. enunțând principiul deductibilității

cheltuielilor prin sintagma „cheltuieli efectuate in scopul realizării de venituri”

fără a mai stabili că trebuie să existe o legătură de cauzalitate directă între

cheltuială și venit, cum era prevăzut în Legea nr. 414/2002, care prevedea că sunt

deductibile cheltuielile aferente veniturilor impozabile.

În mod corect, în opinia

reclamantei, societatea a calificat suma de 355.556,25 RON, echivalentul a 87.500

euro, ca fiind o cheltuială deductibilă la calculul impozitului pe profit și și-a

exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă.

A mai arătat reclamanta

că organele de control fiscal au realizat un control încrucișat la SC P. SRL cu

scopul de a verifica existența și înregistrarea facturii fiscale și la această societate,

ocazie cu care s-a constatat că factura fiscală există și SC P. SRL a plătit impozit

pe profit și TVA.

În condițiile în care,

a arătat reclamanta, organul de inspecție fiscală a considerat nedeductibilă cheltuiala

aferentă celor 14 facturi de comision înregistrate în septembrie 2003, acest lucru

este de natură să modifice baza impozabilă, respectiv profitul impozabil (lucru

reținut și de organul de soluționare a contestației), nicidecum cotele de impozit,

calculul impozitului făcându-se aplicând cele două cote prevăzute de dispozițiile

legale în vigoare celor 14 facturi de comision, iar nu doar cota de 25%, stabilită

de autorități. Organul de soluționare a contestației a respins însă, arată reclamanta,

în mod greșit, și această apărare, cu motivarea că „diferența de impozit nu provine

din impozitarea unor venituri obținute din operațiuni de export, ci din majorarea

bazei impozabile”, deși calcul impozitului se face prin aplicarea cotei de impozit

asupra bazei impozabile.

În ceea ce privește respingerea

contestației pentru TVA ca fiind nemotivată, în fapt și în drept, reclamanta a arătat

că soluționarea contestației a fost tratată cu superficialitate de către organul

îndreptățit, întrucât consideră că nu are drept de deducere a TVA pentru aceleași

motive analizate la capitolul privind calculul impozitului pe profit, deși societatea

nu datorează impozitul pe profit și TVA stabilită suplimentar, și, pe cale de consecință,

nici majorările de întârziere și penalitățile potrivit principiului accesorium sequitur

principale.

În cauză, autoritățile

fiscale pârâte au formulat întâmpinare, solicitând respingerea excepției și a acțiunii

pe fond ca neîntemeiate.

La solicitarea reclamantei

s-a încuviințat proba cu expertiză contabilă, având ca obiective: stabilirea cuantumului

cheltuielilor deductibile înregistrate în contabilitate, în baza contractului de

prestări servicii; calcularea impozitului pe profit aferent; precizarea documentelor

justificative în baza cărora s-au făcut înregistrările în contabilitate și a activităților

desfășurate de reclamantă, care justifică cheltuielile; determinarea TVA aferente

facturilor înregistrate în contabilitate în perioada controlului; determinarea majorărilor

și penalităților aferente atât impozitului pe profit, cât și TVA.

Raportul a fost întocmit

de expert contabil T.C. la data de 02 aprilie 2007, D.G.F.P. Dolj a formulat obiecțiuni

la raportul de expertiză arătând că expertul nu a precizat dacă documentele invocate

în justificarea prestării serviciului au existat la data controlului, că în ceea

ce privește cheltuiala cu factura emisă de SC P. SRL, expertul nu a precizat concret

veniturile obținute urmare a efectuării cheltuielii și că acesta a recalculat impozitul

pe profit având în vedere cote diferite, deși veniturile obținute de reclamantă

nu provin din operațiuni la export, răspunsul la obiecțiunile încuviințate fiind

depuse la data de 16 mai 2007.

Curtea de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 195 din 01 iunie

2007, a respins acțiunea reclamantei, reținând după cum urmează:

Cu privire la excepția

nulității s-a constatat, din interpretarea coroborată a textelor art. 43 și

art. 46 C. proc. fisc., că numai lipsa semnăturii persoanei împuternicite a organului

fiscal atrage nulitatea nu și lipsa semnăturii uneia din persoanele care au participat

la efectuarea inspecției fiscale. Ca urmare, lipsa semnăturii doamnei T.N., care

a participat la inspecția fiscală, nu atrage nulitatea raportului de inspecție fiscală.

În ceea ce privește cheltuielile

efectuate în temeiul contractului de comision, s-a reținut că acestea nu sunt deductibile.

Astfel, s-a reținut că

prin contractul de comision din 03 ianuarie 2003 încheiat între SC D.T. SRL, în

calitate de comitent, și SC D. TR. SRL (devenit SC D. LPG SRL) în calitate de comisionar,

cea de a doua societate s-a obligat să prospecteze piața și să identifice clienți

noi interesați în transportul de mărfuri intern și internațional pentru prima societate,

urmând ca aceasta, după încheierea contractului de transport, să achite comisionarului,

pe bază de factură fiscală, pentru prestațiile efectuate, un comision negociat de

comun acord în funcție de importanța clientului, în cuprinsul contractului de comision

s-au stipulat obligațiile comisionarului SC. D. TR. SRL între care și aceea de a

suporta cheltuielile cu promovarea și prospectarea pieții până la găsirea clientului

și încheierea contractului.

În raport cu faptul că

facturile pentru plata comisionului stabilit conform contractului de comision

din 03 ianuarie 2003 sunt emise începând cu luna septembrie a anului 2003, este

de presupus, potrivit clauzelor contractuale, că activitatea de prospectare a pieții

și identificare a clienților s-a desfășurat în cea mai mare parte în perioada ianuarie-august

2003, în această perioadă comisionarul SC. D. TR. SRL avea obligația suportării

cheltuielilor cu promovarea și prospectarea pieței până la găsirea clientului și

încheierea contractului de transport, reține instanța de fond.

Or, în această perioadă

până în luna iulie 2003 SC. D. TR., așa cum au concluzionat și organele de control

fiscal, a declarat că nu a desfășurat activitate (adresa din 08 august 2003 - Anexa

nr. 8 la raportul de inspecție fiscală), deci nu a înregistrat cheltuieli, iar susținerea

potrivit căreia cheltuielile ocazionate de deplasări și protocol au fost suportate

de asociatul unic nu poate fi reținută în lipsa unor documente înregistrate în contabilitate

care să probeze aceste cheltuieli, mai reține instanța de fond.

Aceste aspecte, alături

de achiziționarea carnetului de facturi în luna noiembrie 2003, ulterior datei la

care acestea au fost emise (respectiv septembrie 2003), precum și de calitatea de

administrator a d-nei A.D. la SC. D. TR. SRL (SC D. LPG SRL) și de director executiv

al SC. D.T. SRL duc la concluzia că activitatea de prospectare și identificare a

clienților nu s-a efectuat în realitate sau cel puțin nu de către societatea cu

care s-a încheiat contractul de comision în calitate de comisionar.

S-a mai reținut că se

impune această concluzie chiar în condițiile în care nu se efectuează reconsiderarea

evidențelor persoanelor afiliate conform hotărârii nr. 1840 din 28 octombrie 2004

pentru modificarea și completarea normelor metodologice de aplicare a Legii 571/2003,

care a apărut ulterior perioadei vizate.

Lipsa datei din cuprinsul

notelor de negociere a comisionului, antedatarea facturilor achiziționate la aproximativ

două luni de la data emiterii și obținerea de la societățile cu care reclamanta

a încheiat contracte de transport, ulterior controlului a adreselor de confirmare

a discuțiilor premergătoare derulării activității de transport pot conduce la ipoteza

întocmirii pro cauza a documentelor despre care reclamanta susține că justifică

realitatea activității de prospectare a pieței și de identificare a clienților.

Activitatea de prospectare

a pieței și de identificare a clienților ar fi putut fi desfășurată de d-na A.D.,

în calitate de director al firmei, și nu în calitate de asociat al firmei cu care

s-a încheiat contractul de comision.

S-a mai reținut că în

raport cu probele administrate, condițiile prevăzute de art. 9 alin. (7) lit.

s) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit și de pct. 9.14 din H.G.

nr. 859/2002, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 414/2002 (aplicabile

în 2003), și respectiv art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. și pct. 48 din H.G.

nr. 44/2004 normele metodologice de aplicare a C. fisc. (aplicabile în 2004), anume:

cheltuielile cu serviciile pentru a fi deductibile trebuie să fie executate în baza

unui contract, serviciile să fie efectiv prestate și să fie necesare pentru specificul

activității nu sunt îndeplinite, cheltuielile reclamantei pentru activitatea de

prospectare a pieței și identificare de clienți nu sunt efectiv prestate de către

comisionar pentru motivele deja expuse, așa încât nu sunt deductibile.

Cu privire la sumele reprezentând

cheltuieli pentru preluarea contractului de leasing de către SC P. SRL, instanța

de fond a apreciat că acestea sunt nedeductibile, nefiind îndeplinite condițiile

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora se consideră cheltuieli

deductibile doar cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Astfel, încheierea unui

alt contract de leasing pentru autovehicule noi, conduce la realizarea de venituri,

nu însă și cedarea autovehiculelor vechi care a presupus o cheltuială fără corespondent

în veniturile realizate.

Referitor la cota aplicabilă

impozitului pe profit pentru anul 2003, instanța de fond a constatat că organele

de control au efectuat un calcul corect, reclamanta nefăcând dovada realizării unor

venituri obținute la export în plus față de cele avute în vedere de organele fiscale

la data controlului.

Cota de 12,5%, prevăzută

de art. 2 din Legea nr. 414/2002, se aplică pentru partea din profitul impozabil

care corespunde ponderii veniturilor în valută, realizate din exportul bunurilor

și/sau al prestărilor de servicii, or, reclamanta nu a realizat din export venituri

mai mari decât cele stabilite la control.

Referitor la criticile

vizând respingerea contestației ca nemotivată, instanța de fond a constatat că soluția

este corectă. Aceasta întrucât potrivit dispozițiilor art. 176 alin. (1) C.

proc. fisc., contestația se formulează în scris și va cuprinde motivele de fapt

și de drept, dovezile pe care se întemeiază, iar potrivit prevederilor pct. 12.1

din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005 contestația poate fi respinsă ca

nemotivată, dacă argumentele de

fapt

și de drept în susținerea acesteia nu sunt prezentate de contestator sau dacă argumentele

expuse nu sunt incidente cauzei supuse soluționării, iar din lecturarea contestației

formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție

fiscală, nu rezultă motivele pentru care aceasta susține că obligațiile privind

TVA au fost greșit stabilite.

S-a mai reținut, în ceea

ce privește criticile de fond referitoare la TVA, că acestea nu pot fi analizate

direct de instanța de contencios, cererea fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, în termen legal, societatea reclamantă, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Referitor la nelegalitatea

sentinței atacate în ceea ce privește respingerea excepției nulității actelor administrative

se susține că raționamentul instanței de fond este eronat, fiind rezultatul unei

greșite interpretări a legii, având în vedere, pe de o parte, dispozițiile art.

41, 43 și 46 „C. proc. civ.”, precum și ordinele de serviciu privind inspecția fiscală.

Referitor la nelegalitatea

și netemeinicia hotărârii recurate în ceea ce privește constatarea nedeductibilității

unor cheltuilei efectuate în temeiul contractului de comision, se susține că pentru

a respinge acțiunea cu care a fost învestită, prima instanță și-a însușit necritic

opinia expusă în cuprinsul actelor fiscale contestate, reluată ulterior în apărările

formulate de pârâta D.G.F.P. Dolj, în sensul că sunt nedeductibile fiscal cheltuielile

efectuate de către recurenta-reclamantă în baza contractului de comision din 03

ianuarie 2003 (SC D. LPG SRL) ca urmare a constatării că „activitatea de prospectare

și identificare a clienților nu s-a efectuat în realitate sau cel puțin nu de către

societatea cu care s-a încheiat contractul de comision în calitate de comisionar”.

Așadar, arată recurenta,

pentru a ajunge la concluzia nedeductibilității cheltuilelilor sus-menționate, prima

instanță a apreciat că serviciile ce au făcut obiectul contractului din 2003 nu

au fost efectiv prestate de SC D. LPG SRL în favoarea SC D.T. SRL.

S-a subliniat că, spre

deosebire de opinia exprimată de organele fiscale, inclusiv de intimata-pârâtă D.G.F.P.

Dolj în prima faza procesuală, instanța de fond nu a socotit că înscrisurile prezentate

de recurenta-reclamantă nu se încadrează în noțiunea de documente justificative

în sensul dispozițiilor procedurale fiscale speciale.

Prin urmare, susține recurenta,

deși nu a primit susținerea pârâtei D.G.F.P. Dolj, în sensul că înscrisurile prezentate

la dosar nu îndeplinesc condițiile impuse de lege pentru a constitui documente justificative

(deoarece nu poartă denumirea de procese-verbale de recepție, situații de lucrări,

studii de fezabilitate, ori alte denumiri anume prevăzute în C. fisc.), totuși,

prima instanță a înlăturat valoarea lor probatorie, apreciind că acestea sunt întocmite

pro cauza.

În aceste condiții, arată

recurenta, deși prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

[pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2005 - în prezent abrogată, pct. 48 din H.G. nr. 44/2004

și art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003] atunci când a stabilit sfera

noțiunii de „document justificativ”, totuși a făcut o greșită apreciere a probelor

administrate în fața sa, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Urmare a unei corecte

aplicări a dispozițiilor legale și a unei temeinice analize a conținutului înscrisurilor

prezentate de recurenta-reclamantă, având în vedere și concluziile expertizei contabile

administrate în cauza, se solicită a se reține, pe de o parte, că niciunul dintre

motivele reținute de prima instanță în argumentarea fictivității serviciilor prestate

de SC D. LPG SRL nu este întemeiat și, pe de altă parte, că fiecare dintre categoriile

de documente prezentate de societate sunt documente care atestă realitatea prestării

serviciilor la care SC D. LPG SRL s-a obligat prin contractul din 2003.

Referitor la netemeinicia

concluziei privind fictivitatea serviciilor ce fac obiectul contractului din 2003,

în raport de neînregistrarea în contabilitatea SC D. LPG SRL a unor cheltuieli efectuate

în baza acestui contract, arată recurenta, un prim argument reținut de instanța

de fond în sprijinul așa-zisei fictivități a serviciilor prestate de SC D. LPG

SRL în favoarea sa a fost acela că, deși primei societăți îi revenea obligația de

a suporta cheltuielile cu promovarea și prospectarea pieței, totuși în contabilitatea

acesteia nu au fost înregistrate astfel de cheltuieli. În realitate, așa cum a arătat

atât organelor fiscale, cât și primei instanțe, SC D. LPG SRL nu a înregistrat în

contabilitatea sa cheltuielile aferente activităților desfășurate în perioada ianuarie-iunie

2003 întrucât acestea au fost suportate de asociatul unic al societății din acea

perioadă, A.D., fiind cheltuieli ocazionate de protocol și de transport.

Oricum, dat fiind că pentru

aceste cheltuieli nu au fost prezentate documente justificative în care să fie menționată

denumirea SC D. LPG SRL, ci au fost întocmite pe numele A.D., societatea a concluzionat

că înregistrarea acestor cheltuieli în contabilitate nu ar fi fost posibilă legal.

În opinia recurentei,

este evident că este greșită constatarea primei instanțe că „susținerea potrivit

căreia cheltuielile ocazionate de deplasări și protocol au fost suportate de asociatul

unic, nu poate fi reținută în lipsa unor documente înregistrate în contabilitate

care să probeze aceste cheltuieli”. Concluzia este nelegală, căci în contabilitatea

unei societăți comerciale se înregistrează acte și operațiuni care o privesc pe

aceasta, iar nu cheltuielile făcute de asociat (în condițiile în care funcționează

principiul separației de patrimonii între societate și asociații acesteia).

Referitor la netemeinicia

constatărilor referitoare la inexistenta vreunei activități a SC D. LPG SRL în perioada

ianuarie-iunie 2003 se susține că este nelegală concluzia primei instanțe privind

fictivitatea serviciilor prestate de SC D. LPG SRL în favoarea recurentei, pe motiv

ca până în luna iulie 2003 această societate nu a desfășurat activitate, întrucât

această concluzie ignoră distincția între activitatea comercială și activitatea

fiscală, declarația din 08 august 2003 emisă de SC D. LPG SRL, în care s-a arătat

ca această societate a avut „activitate zero” fiind una fiscală, vizând realizarea

de venituri în urma desfășurări activității comerciale.

Așadar, arată recurenta,

deși adresa în discuție nu exclude nicidecum desfășurarea unei activități comerciale,

dar negeneratoare de venituri, totuși, contrar acestei realități, prima instanță

a reținut că această adresă face dovada că serviciile despre care se pretinde că

au fost prestate de SC D. LPG SRLa nu ar fi unele efective.

Se mai invocă și netemeinicia

concluziei privind activitatea serviciilor ce fac obiectul contractului din 2003,

în raport de împrejurarea că SC D. LPG SRL a achiziționat carnetul de facturi la

o dată ulterioară celei menționate ca fiind data emiterii acestora întrucât pentru

ipoteza în care contribuabilul înregistrează cu întârziere operațiunea, legea fiscală

prevede posibilitatea sancționării lui cu amendă contravențională. Această sancțiune

însă nu afectează în niciun fel valabilitatea operațiunii în discuție. De altfel,

arată recurenta, menționarea în facturile fiscale emise de SC D. LPG SRL în anul

2003 ca dată a emiterii lor luna septembrie 2003, în loc de noiembrie 2003, a fost

făcută exclusiv pentru a asigura colectarea la timp a TVA.

În opinia recurentei,

este greșită concluzia primei instanțe în sensul că fictivitatea serviciilor prestate

de SC D. LPG SRL în favoarea recurentei-reclamante este dovedită de achiziționarea

de către aceasta a carnetului de facturi la o dată ulterioară celei menționate ca

fiind data emiterii lor.

Se mai susține că este

greșită concluzia primei instanțe în sensul că sunt nedeductibile cheltuielile efectuate

de recurenta-reclamantă în temeiul contractului din 2003, ca urmare a împrejurării

că aceste servicii au fost prestate de un afiliat sau de către o societate cu care

recurenta-reclamantă are legături întrucât existenta relațiilor de afiliere între

SC D.T. SRL și SC D. LPG SRL nu constituie nicidecum o dovadă a fictivității serviciilor

în discuție, căci, a porni de la această premisă, înseamnă a lipsi de eficiență

dispozițiile H.G. nr. 1840/2004 (pentru modificarea și completarea Normelor metodologice

de aplicare a C. fisc.), legea fiscală neinterzicând derularea de raporturi comerciale

între afiliați, recunoscând prestațiile de servicii dacă acestea sunt la nivelul

pieței.

Mai mult, arată recurenta,

această problemă de deductibilitate nu a fost pusă de către organul de control,

astfel încât nu există nicio justificare pentru a se nega dreptul contribuabilului

D.T. de a avea relații cu societăți din grup.

Pe de altă parte, din

înscrisurile prezentate organelor fiscale, rezultă fără putință de tăgadă că A.D.,

persoană care a realizat în numele SC D. LPG SRL activitățile ce au făcut obiectul

contractului, a avut în toată perioada controlată calitatea de asociat în această

societate.

În plus, trebuia avut

în vedere că, pentru identificarea unei societăți comerciale și pentru determinarea

acesteia să încheie contracte de transport cu subscrisa SC D.T. SRL (potrivit obligațiilor

asumate de SC D. LPG SRL), se purtau negocieri cu reprezentanții unor importante

și prestigioase societăți comerciale. Or, datorită nivelului la care aveau loc astfel

de discuții, cât și datorită împrejurării că numai o persoană cu o anumită poziție

în ierarhia unei societăți (unele dintre acestea fiind societăți multinaționale)

putea participa la negocieri, astfel încât a fost în interesul prestatorului SC

D. LPG SRL, ca A.D. să fie persoana cea mai adecvată să îi reprezinte interesele.

În opinia recurentei,

nelegală este și concluzia primei instanțe privind caracterul nedeductibil al cheltuielilor

în discuție, ca urmare a împrejurării că aceste activități au fost prestate de către

o persoană fizică, asociat al SC D. LPG SRL - A.D., care avea, în același timp,

și calitatea de salariat al subscrisei SC D.T. SRLa.

În realitate, arată recurenta,

prima instanță ar fi trebuit să observe că legislația în vigoare nu exclude și nu

interzice cumulul de activități și, mai mult, că toate activitățile ce au făcut

obiectul contractului au fost realizate exclusiv de către prestatorul SC D. LPG

SRL (fiind considerate reale și efectiv prestate de către același organ de control)

și că activități similare, de intermediere între client și beneficiar, nu au fost

identificate la SC D.T. SRL.

Se mai susține că în condițiile

în care în organigrama SC D.T. SRL nu a fost identificat un departament sau un angajat

care să aibă ca atribuții prestarea de servicii de identificare și atragere de clienți,

este nelegală constatarea primei instanțe că „activitatea de prospectare a pieței

și de identificare a clienților ar fi putut fi desfășurată de A.D., în calitate

de director al firmei și nu de asociat al firmei cu care s-a încheiat contractul

de comision”.

Mai arată recurenta că

fiecare dintre categoriile de documente prezentate de societate sunt documente care

atestă realitatea prestării serviciilor la care SC D. LPG SRL s-a obligat prin contractul

din 2003.

Se mai susține că în raport

cu natura și efectele specifice ale contractului din 2003 (contract nenumit), precum

și în raport cu prevederile pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2005, pct. 48 din H.G.

nr. 44/2004 și art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 (care cuprind o

enumerare exemplificativă), instanța de fond trebuia să rețină că dovada realității

serviciilor prestate în favoarea SC D.T. SRL, în temeiul contractului din 2003,

de către SC D. LPG SRL, se face cu „orice alte documente” și cu „alte materiale

corespunzătoare” (aspect necontestat nici măcar de prima instanță) cum ar fi adresele

prin care SC D. LPG SRL a înștiințat recurenta despre identificarea potențialilor

clienți și notele de negociere încheiate între părți, adresele în discuție având

dată și poartă număr de înregistrare atât la recurentă, cât și la SC D. LPG SRL,

din cuprinsul lor reieșind fără putință de tăgada că au fost încheiate în temeiul

contractului din 2003 și că sunt urmarea finalizării de către această din urmă societate

a activităților de prospectare a pieței, de identificare a potențialului client

și de convingere a acestuia să încheie în viitor un contract de transport.

Ulterior, negocierile

purtate între SC D. LPG SRL și SC D.T. SRL pentru determinarea cuantumului remunerației

ce i se cuvenea celei dintâi erau consemnate în înscrisurile denumite „Note de negociere

comision conform contractului”, care reprezintă veritabile acte adiționale la contractul

din 2003.

Abia după aceste negocieri,

SC D. LPG SRL emitea facturile fiscale, pe care apoi SC D.T. SRL le-a plătit în

termenul convenit contractual.

În opinia recurentei,

este evident că nu se poate reține că notele de negociere sunt înscrisuri întocmite

pro causa, de vreme ce ele cuprindeau rezultatele uneia dintre etapele derulării

contractului din 2003 - stabilirea comisionului, iar adresele din martie 2006, prin

care partenerii săi din contractele de transport au confirmat că aceste contracte

s-au încheiat ca urmare a demersurilor SC D. LPG SRL, au caracter confirmativ, iar

nu constitutiv de drept, fiind acte juridice recognitive în sensul dispozițiilor

generale C. civ., regimul lor juridic fiind diferit de cel al actelor constitutive

de drepturi. Tocmai această distincție, arată recurenta, nu a fost avută în vedere

de prima instanță, atunci când a apreciat în mod nelegal că adresele din martie

2006 ar reprezenta înscrisuri întocmite pro causa.

În măsura în care ar fi

făcut o corectă calificare a naturii juridice a acestor înscrisuri, prima instanță

ar fi trebuit să rețină valoarea lor probatorie și, urmare a constatării că adresele

din martie 2006 confirmă prestarea unei operațiuni deja efectuate, ar fi trebuit

să rețină că ele nu pot avea decât data ulterioară operațiunii pe care o confirmă.

În aceeași ordine de idei,

prima instanță ar fi trebuit să aprecieze că aceste adrese constituie probe nu doar

utile, ci și pertinente pentru soluționarea cauzei, având în vedere atât specificul

contractului din 2003, cât și constatările abuzive ale organelor de control care

au contestat valoarea de înscrisuri doveditoare fiecăruia dintre înscrisurile prezentate

de SC D.T. SRL în susținerea realității serviciilor prestate de SC D. LPG SRL.

În aceste

condiții, SC D. LPG

SRL a solicitat și obținut de la clienții identificați de aceasta și care ulterior

au încheiat cu subscrisa SC D.T. SRL contracte de transport, să confirme împrejurarea

că încheierea acelor contracte s-a datorat activităților întreprinse de subscrisa.

Incontestabil „discuțiile

premergătoare” pe care fiecare dintre aceste adrese le menționează, fac referire

la activitățile efectuate de SC D. LPG SRL în vederea determinării acestora să intre

în relații contractuale cu SC D.T. SRL.

Mai mult, prima instanță

ar fi trebuit să aibă în vedere și faptul că era evident că, dacă SC D. LPG SRL

nu ar fi prestat în mod efectiv activitățile pe care le confirmă adresele din martie

2006, emitenții acestora, între care companii de renume pe plan intern și internațional

nu ar fi acceptat niciodată să certifice prestarea acelor activități de către

SC D. LPG SRL.

Din toate înscrisurile

prezentate organelor fiscale, astfel cum au fost completate cu cele administrate

în fața instanței, ar fi trebuit să aprecieze instanța de fond că o altă dovadă

de necontestat a prestării de către SC D. LPG SRL a serviciilor ce au făcut obiectul

contractului din 2003 o reprezintă nu doar plata de către recurenta-reclamantă a

facturilor emise de SC D. LPG SRL în 2003 și 2004, ci chiar contractele de transport

încheiate cu clienți pe care partenerul contractual i-a identificat.

Așadar, arată recurenta,

prestarea de către SC D. LPG SRL a serviciilor ce au făcut obiectul contractului

2003, în favoarea sa, este pe deplin dovedită și prima instanța în mod nelegal a

considerat ca fiind nedeductibile fiscal cheltuielile efectuate de către recurenta-reclamantă

în baza contractului de comision din 03 ianuarie 2003.

Se mai susține că pentru

a aprecia caracterul nedeductibil fiscal al sumei de 355.556,25 RON (din care 67.555,69

RON reprezintă TVA), echivalentul a 87.500 euro, achitată de SC D.T. SRL către SC

P. SRL Craiova cu titlu de „contravaloare preluare contract conform acord comercial

din 20 mai 2004”, prima instanța a apreciat greșit că plata acestei sume nu a reprezentat

„ea însăși o cheltuială efectuată în scopul realizării de venituri impozabile”,

reiterând argumentele din acțiune, arătate în cele ce preced.

Aceasta în condițiile

în care și prin intermediul expertizei administrate în cauză, cu calcule și extrase

din înregistrările recurentei-reclamante SC D.T. SRL s-a făcut dovadă că operațiunea

comercială de înnoire a parcului auto cu camioane a fost generatoare de profit,

dovedindu-se împrejurarea că achiziționarea noilor camioane a condus la realizarea

de venituri impozabile. Pe cale de consecință, prima instanță ar fi trebuit să concluzioneze

că și cheltuielile făcute de SC D.T. SRL în scopul achiziționării acestor noi camioane

au natura unor cheltuieli făcute în scopul realizării de venituri impozabile. Mai

arată recurenta că înnoirea parcului auto nu numai că a generat în mod direct venituri,

dar a avut drept consecință suportarea unor cheltuieli mai mici de către D. în legătură

cu realizarea de venituri/profit, astfel: în loc să plătească cheltuieli de întreținere

și repararea a vechilor camioane, la care s-ar fi adăugat și taxa de reziliere a

contractului de leasing (în cuantum de 10% din valoarea contractului), SC D.T. SRL

a achitat o sumă mai mică - 87.500 euro (echivalentul a 355.556,25 RON) – pentru

a determina SC P. SRL să preia vechiul contract de leasing încheiat cu A. Leasing

AG.

Deși rezultă că prin plata

sumei către SC P. SRL, SC D.T. SRL a economisit, pe de o parte, o sumă de 129.050

euro, reprezentând taxa de reziliere și costurile de predare către A. Leasing, iar,

pe de altă parte, prin procurarea unor autocamioane noi la un preț de achiziție

mai bun, ce a generat și o rată de leasing mai mică, cu care nu se efectuează cheltuieli

semnificative, recurenta-reclamantă a prevenit efectuarea unor mari cheltuieli de

reparații pentru utilajele predate, creându-se premisele obținerii de profit, totuși,

arată recurenta, ignorând toate aceste aspecte și înlăturând nemotivat concluziile

expertizei, prima instanța a reținut în mod nelegal că „nu există date din care

să rezulte că valoarea plătită pentru cedarea acestor bunuri (vechile camioane)

este mai mică decât valoarea eventualelor cheltuieli de întreținere și exploatare”.

Prin urmare,

instanța de fond trebuia

să rețină că suma plătită de recurenta SC D.T. SRL către SC P. SRL reprezintă o

cheltuială efectuată în scopul realizării de venituri în sensul art. 21 alin.

(1) C. fisc., astfel încât, constatarea de către aceasta a nedeductibilității sumei

respective este de natură a conduce la concluzia că hotărârea recurată este nelegală

și netemeinică.

Recurenta susține și nelegalitatea

și netemeinicia hotărârii recurate în ceea ce privește cota aplicabilă impozitului

pe profit pe anul 2003 întrucât aceasta a apreciat că pentru anul 2003 cota de impozit

pe profitul datorat de SC D.T. SRL era de 25% (în loc de 12,5%), în condițiile în

care a constatat că pentru acest an societatea datora un impozit pe profit suplimentar

(ca urmare a constatării nedeductibilității cheltuielilor efectuate în temeiul contractului

din 2003 încheiat cu SC D. LPG SRL și în temeiul acordului încheiat cu SC P. SRL).

În realitate, veniturile obținute de SC D.T. SRL în anul 2003 au fost venituri obținute

din export, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) din Legea nr. 414/2002 și ale

pct. 2.4-2.14 H.G. nr. 859/2002, astfel încât trebuiau impozitate cu 12,5%. Astfel,

prima instanță ar fi trebuit să observe că, în ceea ce privește câtimea impozitului

pe profit, aceasta a fost greșit determinată în cuprinsul actelor fiscale contestate

(inclusiv în cuprinsul deciziei prin care A.N.A.F. a soluționat contestația fiscală),

deoarece pentru anul 2003 au existat două cote de impozit: una pentru veniturile

realizate la extern, în cuantum de 12,5%, și una pentru veniturile realizate în

țară, în cuantum de 25%. Or, neaplicând corect aceste sume, organul fiscal a calculat

în mod greșit un impozit suplimentar, această constatare fiind impusă chiar și de

concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.

Referitor la n

elegalitatea hotărârii

recurate în ceea ce privește deductibilitatea TVA și a accesoriilor aferente se

susține că în mod nelegal prima instanța a apreciat că nu poate analiza temeinicia

cererii recurentei D.T. referitoare la deductibilitatea TVA și a accesoriilor aferente,

atât timp cât nu a indicat în cuprinsul contestației formulate în fața A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor care sunt motivele de fapt

și de drept în raport de care se impunea concluzia deductibilității acestor sume.

Se arată că sub aspect

procedural, soluția primei instanțe este greșită în condițiile în care, prin dispozitiv,

aceasta a respins ca neîntemeiată întreaga acțiune, însă în cuprinsul considerentelor

a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea recurentei-reclamante referitoare la nelegalitatea

stabilirii de către organul fiscal a obligațiilor privind TVA.

Se mai susține că este

nelegală aprecierea primei instanțe în sensul că nu poate analiza fondul criticilor

societății în ce privește deductibilitatea TVA, în condițiile în care motivele de

fapt și de drept nu au fost indicate în cuprinsul contestației adresate A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

În opinia recurentei,

prima instanță era ea însăși competentă să verifice temeinicia criticilor formulate

pe calea contestației administrative, fiind irelevantă respingerea acesteia de către

organul fiscal fără a se pronunța asupra fondului. În consecință, soluția primei

instanțe cu privire la deductibilitatea TVA și a accesoriilor aferente este una

nelegală, arată recurenta-reclamantă.

Se mai susține și greșita

soluționare a cererii recurentei-reclamante privind restituirea sumei de 561.042,89

RON - reprezentând TVA stabilită suplimentar, dobânda aferentă TVA, penalități aferente

TVA, impozit pe profit, dobânzi și penalități aferente impozitului pe profit care

este, în opinia acesteia, consecința directă a nelegalității și netemeiniciei soluției

pronunțate cu privire la cererea sa privind nulitatea actelor de control și administrativ-jurisdicționale

contestate în cauza de față. În măsura în care ar fi făcut o corectă aplicare a

legii și ar fi apreciat în mod temeinic probele administrate în fața sa, prima instanță

ar fi trebuit să concluzioneze că suma de 561.042,89 RON a fost greșit apreciată

ca fiind datorate statului, tocmai prin neluarea în considerare a unor înscrisuri

justificative sau a unor prevederi legale, ceea ce a condus la concluzii și măsuri

nelegale.

În aceste condiții, arată

recurenta, în aplicarea regulii repunerii părții în situația anterioară, urmare

a invalidării actelor fiscale prin care în mod greșit s-a reținut calitatea de debitoare

a recurentei-reclamantei, se impune și restituirea a ceea ce s-a încasat pe nedrept.

În consecință, pentru

toate motivele arătate mai sus, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea

sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii formulate de recurenta-reclamantă

și, în consecință, să se dispună anularea deciziei de impunere privind obligațiile

fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală din 31 august 2005 și a raportului

de inspecție fiscală din 31 august 2005 - ambele emise de D.G.F.P. Dolj - Activitatea

de inspecție fiscală, precum și anularea deciziei nr. 119 din 17 iulie 2006 emisă

de A.N.A.F., prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată de reclamantă,

urmând să oblige intimata-pârâtă D.G.F.P. Dolj la restituirea către recurenta-reclamantă

a sumei de 561.042,89 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar, dobânda aferentă

TVA.

Examinând soluția instanței

de fond în raport cu toate criticile formulate acesteia, cu probele administrate

și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Astfel, cu privire la

motivul de recurs ce vizează nulitatea actului administrativ fiscal, Înalta Curte

constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea art. 43 coroborat cu art.

46 C. proc. fisc. în raport cu faptul că atât raportul de inspecție fiscală, cât

și decizia de impunere conțin toate celelalte semnături în afara semnăturii unuia

dintre inspectori, ambele fiind avizate de șeful serviciului și aprobate de conducătorul

activității de inspecție fiscală cu aplicarea ștampilei organului fiscal emitent.

Prin urmare, în aceste condiții, absența uneia dintre semnăturile persoanelor care

au participat la inspecție nu este de natură a vicia actul într-o asemenea măsură

încât să determine nulitatea acestuia, numai lipsa semnăturii persoanei împuternicite

a organului fiscal (a conducătorului acesteia) atrage nulitatea.

De altfel, chiar în ipoteza

extremă în care respectivul participant la inspecție ar fi avut altă opinie, aceasta

ar fi fost minoritară în raport cu opinia majoritară a celorlalți participanți la

inspecție și, astfel cum s-a arătat, actele administrativ fiscale au fost avizate

și aprobate conform dispozițiilor legale.

Referitor la motivul de

recurs privind faptul că suma reprezentând cheltuieli înregistrate în baza contractului

de comision a fost considerată nedeductibilă fiscal întrucât nu s-a făcut dovada

prestării efective a serviciilor care fac obiectul contractului, Înalta Curte constată

că soluția instanței de fond prin care s-a menținut pct. 1 al deciziei nr. 119/2006

emisă de A.N.A.F. este corectă în raport cu dispozițiile art. 9 alin. (7) lit.

s) din Legea nr. 414/2002 pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2002 (aplicabile în perioada

septembrie-decembrie 2003), precum și cele ale art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea

nr. 571/2003, art. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. (aplicabile în perioada ianuarie-iunie

2004).

De altfel, aceste din

urmă prevederi reiterează reglementările din Legea nr. 414/2002.

Verificând toate probele

administrate în cauză, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond și

autoritățile fiscale au stabilit că recurenta-reclamantă a înregistrat în luna septembrie

2003 și luna iunie 2004, cheltuieli aferente contractului de comision, fără a prezenta

documente justificative care să ateste prestarea efectivă a serviciilor. Aceasta

întrucât în situația în care societatea invocă deductibilități fiscale are obligația

de a prezenta documente care să corespundă exigențelor legii fiscale, pretinsa distincție

între sfera comercială și cea fiscală fiind neavenită din perspectiva naturii cererii

formulate.

Prin urmare, Înalta Curte

constată ca fiind relevantă declarația din 08 august 2003 (Anexa nr. 8 la raportul

de inspecție fiscală) din care rezultă fără putere de tăgadă că în perioada 01

ianuarie-30 iunie 2003, SC