ÎCCJ, decizie (scj.ro #86753)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86753) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație

formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru anularea dispoziției emisă de

unitatea deținătoarea a unui imobil preluat de stat. Inexistența autorității de

lucru judecat între un litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr.112/1995 și

un litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate.

Imobil preluat în mod abuziv de stat. Contestație formulată în baza Legii nr.

10/2001.

Index alfabetic.

Proprietate.

-

imobil preluat în mod abuziv de stat.

-

nevalabilitatea titlului statului

-

contract de vânzare-cumpărare

-

autoritate de lucru judecat.

Legea nr. 112/1995

Legea nr.

10/2001

Legea nr. 213/1998,

art. 6 alin. (1)

Dispozițiile art. 6 alin.(1) din Legea nr.

213/1998 reprezintă o cauză juridică nouă, prin posibilitatea oferită

instanțelor de judecată de a verifica valabilitatea titlului statului cu

privire la imobile preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, din

perspectiva conformității acestora cu normele constituționale, ale tratatelor

internaționale la care România era parte.

Or, analiza realizată în cadrul juridic

oferit de aceste dispoziții legale, este diferită de cea realizată în procesul

privind o decizie emisă în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se poate

susține că verificarea și concluzia jurisdicțională contrazic ceea ce s-a

statuat anterior.

De aceea, efectul pozitiv al lucrului

judecat anterior nu este nesocotit de

hotărârea care tranșează diferit același aspect

litigios (valabilitatea titlului statului), dar întemeindu-se pe o altă cauză

juridică.

Î.C.C.J., Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 734 din 6 februarie 2008.

Prin

contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, reclamantul C.A. a

chemat în judecată Primăria orașului

Zărnești

și

pârâții ȘA., S.A., I.V., T.P. și T.L., solicitând instanței să anuleze

dispoziția nr. 844 din 31 iulie 2002, să dispună restituirea în natură a unui

imobil situat în

Zărnești

și să constate nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995 cu privire la acest imobil.

Reclamantul

a arătat că imobilul a constituit obiectul dreptului său de proprietate, fiind

preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Urmare

a apariției Legii nr. 10/2001, în conformitate cu procedura specială instituită

de acest act normativ, reclamantul a formulat notificare, ce a fost soluționată

prin dispoziția contestată în sensul restituirii în natură a unei părți din

imobil și respingerii cererii de restituire cu privire la apartamentele care au

fost înstrăinate în condițiile reglementate de Legea nr. 112/1995.

Or, această soluție este nelegală, deoarece

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul actului normativ

menționat sunt lovite de nulitate, întrucât au fost încheiate cu nerespectarea

dispozițiilor acestui act normativ.

Prin

sentința nr. 981 din 2 decembrie 2002, Tribunalul Brașov a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu intimații

Ș.A., S.A., I.V., T.P. și T.L., a respins cererea în contradictoriu cu Primăria

orașului

Zărnești

, ca urmare a admiterii excepției

lipsei calității procesuale

pasive a acesteia.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel contestatorul.

Prin

decizia civilă nr. 682 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Brașov a admis

apelul declarat, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului Brașov.

În urma

trimiterii cauzei spre rejudecare, reclamantul a depus o completare a cererii

introductive, prin care a învederat că au calitatea de pârâți în proces Orașul

Zărnești

, reprezentat legal prin Primar, SC G.C. Râșnov SA,

Ș.A., T.P., T.L., I.V. și S.A. și că, pretențiile sale se referă la: constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în

Zărnești

, constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 76 din 22 aprilie 1997, nr. 81 din 22 aprilie 1997, nr.

89 din 22 aprilie 1997 și nr. 94 din 22 aprilie 1997, anularea în parte a

dispoziției nr. 844 din 31 iulie 2002, în sensul eliminării articolelor 2 și 3,

obligarea intimatului Orașul

Zărnești

la emiterea

unei noi dispoziții, în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care să dispună

restituirea în natură și a apartamentelor ce au format obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare mai sus-arătate.

În

motivarea cererii completatoare, reclamantul a arătat că, imobilul în litigiu a

fost preluat de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974, act

normativ care contravenea atât dispozițiilor legale interne cât și

dispozițiilor din tratatele internaționale la care România era parte, iar

decizia de preluare a fost intabulată în evidențele de publicitate imobiliară

ulterior abrogării acestui act normativ.

În ceea

ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul în

litigiu, s-a susținut că acestea sunt lovite de nulitate absolută, deoarece au

fost perfectate anterior soluționării în mod definitiv a cererii pe care el a

promovat-o, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul în

litigiu.

Prin

sentința civilă nr. 89/S din 19 mai 2006, Tribunalul Brașov a admis acțiunea

formulată de reclamantul C.A. în contradictoriu cu pârâții Orașul

Zărnești

prin primar, SC G.C.R. SA, Ș.A., T.P., T.L., I.V.

și S.A., a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat

în

Zărnești

; a constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

între intimata S.C. G.C.R. S.A. și pârâții T.P., T.L., I.V., S.A. și Ș.A.

A

anulat în parte dispoziția nr. 844 emisă la data de 31 iulie 2002 de pârâtul

Orașul

Zărnești

, prin reprezentantul său legal,

respectiv, articolele 2 și 3 din această dispoziție.

A

obligat Orașul

Zărnești

să emită, prin reprezentantul

său legal, o nouă dispoziție, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001

prin care să restituie în natură contestatorului și apartamentele ce formau

obiectul material al contractelor de vânzare-cumpărare mai sus-menționate.

În ceea

ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a

constituit obiectul dreptului de proprietate al reclamantului, fiindu-i preluat

de către stat, fără plată, prin Decizia nr. 379 din 3 mai 1975 a C.E. al C.P.J.

Brașov, în baza Decretului nr. 223/1974, statul procedând la intabularea

dreptului său de proprietate în CF la data de 7 aprilie 1997, ulterior acestei

date respectiv la data de 4 februarie 2004, procedându-se la dezmembrarea

imobilului pe apartamentele vândute pârâților persoane fizice, care și-au

intabulat drepturile de proprietate asupra acestora.

În

situația Decretului nr. 223/1974, titlul îl constituie decizia administrativă

prevăzută de art. 4 din acest act normativ, după cum rezultă din prevederile

alin.(2) ale acestui text de lege, în baza deciziei operând transferul de

proprietate.

Decizia

de preluare a imobilului în litigiu a fost intabulată în evidențele de

publicitate imobiliară ulterior abrogării actului normativ în temeiul căruia a

fost emisă, respectiv, la data de 7 aprilie 1997. Or, în sistemul de

publicitate reală, funcționează principiul publicității absolute a înscrierii

în cartea funciară, potrivit căruia drepturile reale imobiliare nu pot fi

strămutate decât dacă s-a efectuat intabularea cu excepția dobândirii acestor

drepturi prin succesiune, accesiune, vânzare silită și expropriere.

Tribunalul

a reținut de asemenea, că pârâții, care

au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în litigiu, astfel cum

rezultă din probele administrate în cauză, complex analizate în raport cu

dispozițiile legale în materie, nu au fost de bună-credință la data întocmirii

acestora.

În

legătură cu

petitul

referitor la anularea parțială a

dispoziției contestate și la obligarea intimatului Orașul

Zărnești

la emiterea unei noi dispoziții prin care să restituie contestatorului în

natură și apartamentele ce au format obiectul material al contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reținut că

acesta este fondat, întrucât regula instituită de Legea nr. 10/2001 este aceea

a restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare.

Cazurile în care restituirea acestor imobile se face numai în echivalent,

constituie o excepție de la acest principiu,

astfel că, ele sunt

de strictă interpretare.

Soluția

de respingere în parte a cererii de restituire în natură a imobilului în

litigiu, s-a fundamentat pe considerentul că parte din apartamentele ce intră

în compunerea acestuia au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

împrejurare ce a atras incidența dispozițiilor art. 18 lit. c din Legea

10/2001.

Având

în vedere soluția de admitere referitoare la constatarea nulității absolute a

actelor translative de proprietate încheiate de intimații menționați, instanța

a reținut că nu mai există, în prezent,

niciun

impediment pentru restituirea în natură a întregului imobil în litigiu către

contestator, astfel că, a admis în parte această pretenție.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel Primăria orașului

Zărnești

,

Orașul

Zărnești

prin primar, Ș.A., I.V., S.A., T.L.

și T.P.

Primăria

Orașului

Zărnești

nu și-a motivat apelul declarat,

iar Orașul

Zărnești

prin primar a invocat lipsa

calității sale procesuale pasive.

Pârâta

Ș.A., prin apelul declarat, a susținut că sentința apelată, prin care buna sa

credință la data întocmirii menționatului contract a fost înlăturată, este

netemeinică și nelegală, întrucât prima instanță nu a observat că în cauză

operează autoritatea lucrului judecat în privința valabilității titlului

statului asupra imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, de asemenea nu a

observat că, în raport cu menționata excepție, buna sa credință nu putea fi

înlăturată în baza dispozițiilor HG nr. 11/1997, precum și a celorlalte probe

administrate în cauză.

Ceilalți

pârâți au susținut în motivarea apelului netemeinicia și

nelegalitatea

sentinței apelate, deoarece, pe de o parte prima instanță a analizat

valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, respectiv a

Decretului nr. 223/1974, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998,

care nu își găseau aplicabilitate în speță, atâta timp cât menționata analiză

trebuia făcută având în vedere momentul dobândirii apartamentelor de către

intimații cumpărători – 22 aprilie 1997, moment la care Legea nr. 213/1998 nu

era în vigoare (deci nu poate retroactiva), iar dispozițiile HG nr. 11/1997

prevedeau că Decretul nr. 223/1974 constituie titlu valabil al statului, astfel

că în speță nici prevederile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001 nu mai erau

incidente.

Curtea

de Apel Brașov a admis excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei

orașului

Zărnești

, dispunând anularea apelului pe

acest aspect, precum și excepția tardivității apelului declarat de orașul

Zărnești

prin primar, pe care l-a respins în consecință și

a respins ca nefondate apelurile declarate de ceilalți pârâți.

Pentru

pronunțarea soluției, instanța a reținut incidența art. 19 din Legea nr.

215/2001, cu referire la art. 91 din aceeași lege, potrivit cărora primăriile

n-au personalitate juridică, reprezentând o simplă structură funcțională; de

asemenea, s-a constatat nerespectarea dispozițiilor art. 284 alin.(1)

C.proc.civ

., în ce privește termenul de exercitare a căii

de atac.

Criticile

apelantei Ș.A. referitoare la ignorarea autorității de lucru judecat în

privința valabilității titlului statului, au fost apreciate ca nefondate,

pentru neîntrunirea exigențelor art. 1201 Cod civil.

Astfel,

s-a constatat că în procesul soluționat prin sentința civilă nr. 1174 din 4

iunie 1998 a Judecătoriei

Zărnești

(rămasă

irevocabilă), intimații persoane fizice nu au fost părți. În plus, obiectul

pricinii este diferit – în primul proces soluționându-se contestația împotriva

hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar în prezentul dosar

contestația împotriva dispoziției emise potrivit Legii nr. 10/2001, după cum

este diferită și cauza celor două litigii (reprezentată inițial de dreptul de a

ataca hotărârea Comisiei constituite conform Legii nr. 112/1995, în procesul

ulterior cauza fiind reprezentată de posibilitatea oferită de art. 6 din Legea

nr. 213/1998, referitoare la cercetarea

valabilității

titlului statului).

Criticile

părților referitoare la aprecierea făcută de prima instanță asupra

nevalabilității titlului statului din perspectiva art. 6 din Legea nr.

213/1998, au fost apreciate de asemenea, nefondate.

S-a

reținut pe acest aspect, că titlul statului este reprezentat de decizia

administrativă de carte funciară, intabularea dreptului de proprietate al

statului realizându-se în cursul lunii aprilie 1997, în condițiile în care

aceasta nu mai avea suport legal (deoarece Decretul nr. 223/1974 fusese abrogat

prin

Decretul-lege nr.

9/1989).

Așadar,

statul prin unitatea sa specializată nu mai putea proceda la înstrăinarea

apartamentelor.

Posibilitatea

analizării valabilității titlului statului este evidentă, față de împrejurarea

că acesta trebuie să fi existat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

așadar, anterior intrării în vigoare a Legi nr. 213/1998, care permite astfel

de verificări.

Susținerile

apelanților referitoare la buna lor credință la momentul perfectării

vânzării-cumpărării au fost găsite neîntemeiate, față de împrejurarea că titlul

statului asupra imobilului în litigiu a fost intabulat în cartea funciară abia

în anul 1997, urmare a demersurilor pârâților.

Prin

urmare, pârâții au cunoscut faptul că proprietar al imobilului în litigiu este

reclamantul, o dovadă esențială în acest sens constituind-o chiar cartea

funciară, care face dovada publicității și opozabilității față de pârâți a

dreptului de proprietate al reclamantului.

Ca

atare, buna-credință a pârâților este exclusă, iar reaua-credință a acestora

este evidentă, câtă vreme au urmărit și efectuat intabularea în cartea funciară

a titlului statului, deși actul normativ în baza căruia se făcuse preluarea

bunului fusese abrogat.

Împotriva

deciziei au declarat recurs pârâții Ș.A., I.V., S.A., T.L. și T.P.

În

susținerea recursului au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și

pct. 9

C.proc.civ

., arătându-se că

nelegalitatea

hotărârii este determinată de următoarele

aspecte:

Dispozitivul

deciziei nu conține referirile obligatorii la toate părțile din cauză, nefiind

menționată S.C. G.C.R. S.A., ceea ce impune soluția de casare și trimiterea

cauzei spre rejudecare.

În mod

nelegal s-a apreciat asupra nevalabilității titlului statului și a

nulității

contractelor de vânzare-cumpărare. Aceasta, în condițiile în care valabilitatea

titlului statului fusese stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, operând astfel, autoritatea de lucru judecat, iar în privința

bunei-credințe, aceasta se prezumă, nefiind indicat

niciun

element care să ateste reaua-credință a chiriașilor cumpărători. Câtă vreme

încheierea contractelor s-a făcut în temeiul unei legi, recurenții respectând

dispozițiile acesteia, nu li se poate imputa o atitudine necorespunzătoare.

Recursul

este nefondat, potrivit următoarelor considerente:

Faptul

că în dispozitivul deciziei atacate nu este menționată intimata S.C. G.C.R.

S.A. nu constituie un motiv de

nelegalitate

, de

natură să atragă soluția de casare cu trimitere, astfel cum se solicită.

Aspectul

de

nelegalitate

sesizat ar fi subzistat numai în

măsura în care

nemenționarea

părții în dispozitivul

hotărârii, ar fi fost rezultatul desfășurării judecății în absența citării

acesteia la proces, ceea ce ar fi avut drept consecință încălcarea principiului

contradictorialității și al respectării dreptului de apărare.

În

speță însă, S.C. G.C.R. S.A. a fost legal citată la toate termenele de judecată

în apel,

nemenționarea

acesteia în dispozitivul

deciziei atacate fiind rezultatul unei erori materiale (posibil de îndreptat în

condițiile art. 281

C.proc.civ

.) și nu al încălcării

unui principiu în desfășurarea judecății, de natură să atragă nulitatea

hotărârii.

Modalitatea

în care instanța a apreciat asupra nevalabilității titlului statului, cu

referire la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, este corectă, iar

criticile formulate au caracter nefondat.

Astfel,

susținerea potrivit căreia asupra existenței unui titlu valabil al statului

s-ar fi pronunțat o hotărâre judecătorească anterioară, a cărei autoritate de

lucru judecat ar fi fost ignorată, nu poate fi primită.

Fiind

evident că ceea ce se invocă nu este excepția autorității de lucru judecat (în

absența triplei identități de elemente reglementate de art. 1201 Cod civil,

care să paralizeze cel de-al doilea demers judiciar), recurenții pretind de

fapt că se nesocotește efectul pozitiv al lucrului judecat anterior.

Potrivit

opiniei recurenților, întrucât s-a statuat anterior, în contradictoriu cu

reclamantul, faptul că statul deține un titlu valabil asupra imobilului în

litigiu, acesta nu poate promova o nouă acțiune prin care să pretindă și să

obțină

judecătorește

contrariul, fără încălcarea

autorității de lucru judecat.

În

realitate însă, în cadrul celui de-al doilea litigiu, reclamantul a supus

judecății un aspect nou, care nu a făcut obiectul dezbaterii judiciare în

primul proces, pentru a se putea pretinde că se încalcă ceea ce s-a statuat

deja jurisdicțional.

Astfel,

în primul litigiu finalizat prin decizia nr. 818 din 9 iulie 1999 a Curții de

Apel Brașov, valabilitatea titlului statului nu a fost analizată din

perspectiva dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, ci doar cu referire la

prevederile Decretului nr. 223/1974, în temeiul cărora s-a făcut preluarea

bunului și care permiteau trecerea în proprietatea statului a bunurilor

aparținând persoanelor care au părăsit țara.

Dispozițiile

art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998 au reprezentat însă, o

cauză juridică

nouă, prin posibilitatea oferită instanțelor de judecată de a verifica

valabilitatea titlului statului cu privire la imobile preluate în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, din perspectiva conformității acestora cu

normele constituționale, ale tratatelor internaționale la care România era

parte.

Or,

analiza realizată în cadrul juridic oferit de aceste dispoziții legale, este

diferită de cea realizată în primul proces, astfel încât nu se poate susține că

verificarea și concluzia jurisdicțională contrazic ceea ce s-a statuat

anterior.

De

aceea, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior nu este nesocotit de

hotărârea care tranșează diferit același aspect litigios (valabilitatea

titlului statului), dar întemeindu-se pe o altă cauză juridică.

În ce

privește reaua-credință a chiriașilor-cumpărători, aceasta este rezultatul

aprecierii unor elemente de fapt, aparținând instanțelor fondului și care scapă

controlului de legalitate, în condițiile reglementate de art. 304

C.proc.civ

.

Raportat

la situația de fapt determinată, astfel cum s-a menționat, de către instanțele

fondului, se constată însă, că s-a făcut o corectă aplicare a regulilor în

materia publicității imobiliare și a efectelor înscrierii în cartea funciară.

Cum

scopul efectuării unor astfel de înscrieri este tocmai acela al asigurării

publicității și opozabilității drepturilor, concluzia care s-a tras în sensul

că pârâții nu puteau invoca necunoașterea adevăratului proprietar (în

condițiile în care intabularea titlului statului nu s-a făcut în anul 1975, la

momentul emiterii deciziei administrative, ci abia în anul 1997, urmare a

demersurilor pârâților, când s-a și procedat la dezmembrare și intabularea

dreptului de

proprietate

al

acestora,

conform

contractelor

de

vânzare-

cumpărare

încheiate) este corectă.

În consecință,

conform considerentelor arătate, soluționarea cauzei s-a făcut cu respectarea

normelor de drept

material incidente,

astfel încât nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C.proc.civ

.

În ce

privește invocarea, ca motive de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și

pct.8

C.proc.civ

., se constată că nu sunt de natură

să atragă

nelegalitatea

deciziei atacate.

Astfel,

motivul prevăzut de art. 304 pct. 7

C.proc.civ

. nu

subzistă, în

condițiile în care

hotărârea conține argumentele pe care se sprijină, fără ca acestea să fie

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Referitor

la dispozițiile art. 304 pct. 8

C.proc.civ

.,

indicarea acestora s-a realizat în mod formal, nearătându-se ce act juridic

dedus judecății ar fi fost greșit interpretat de către instanță,

schimbându-i-se natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic pentru a

face posibilă modificarea deciziei pe acest temei juridic.

Pentru

considerentele arătate, constatându-se că nu subzistă niciuna din criticile formulate,

recursul a fost respins ca nefondat.