ÎCCJ, decizie (scj.ro #86753)

Contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru anularea dispoziției emisă de unitatea deținătoarea a unui imobil preluat de stat. Inexistența autorității de lucru judecat între un litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr.112/1995 și un litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cuprins pe materii . Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de stat. Contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001. Index alfabetic. Proprietate. - imobil preluat în mod abuziv de stat. - nevalabilitatea titlului statului - contract de vânzare-cumpărare - autoritate de lucru judecat.

Legea nr. 112/1995 Legea nr. 10/2001 Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (1) Dispozițiile art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998 reprezintă o cauză juridică nouă, prin posibilitatea oferită instanțelor de judecată de a verifica valabilitatea titlului statului cu privire la imobile preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, din perspectiva conformității acestora cu normele constituționale, ale tratatelor internaționale la care România era parte. Or, analiza realizată în cadrul juridic oferit de aceste dispoziții legale, este diferită de cea realizată în procesul privind o decizie emisă în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se poate susține că verificarea și concluzia jurisdicțională contrazic ceea ce s-a statuat anterior.

De aceea, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior nu este nesocotit de hotărârea care tranșează diferit același aspect litigios (valabilitatea titlului statului), dar întemeindu-se pe o altă cauză juridică. Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 734 din 6 februarie 2008. Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, reclamantul C.A. a chemat în judecată Primăria orașului Zărnești și pârâții ȘA., S.A., I.V., T.P. și T.L., solicitând instanței să anuleze dispoziția nr. 844 din 31 iulie 2002, să dispună restituirea în natură a unui imobil situat în Zărnești și să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest imobil.

Reclamantul a arătat că imobilul a constituit obiectul dreptului său de proprietate, fiind preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974. Urmare a apariției Legii nr. 10/2001, în conformitate cu procedura specială instituită de acest act normativ, reclamantul a formulat notificare, ce a fost soluționată prin dispoziția contestată în sensul restituirii în natură a unei părți din imobil și respingerii cererii de restituire cu privire la apartamentele care au fost înstrăinate în condițiile reglementate de Legea nr. 112/1995. Or, această soluție este nelegală, deoarece contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul actului normativ menționat sunt lovite de nulitate, întrucât au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor acestui act normativ.

Prin sentința nr. 981 din 2 decembrie 2002, Tribunalul Brașov a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu intimații Ș.A., S.A., I.V., T.P. și T.L., a respins cererea în contradictoriu cu Primăria orașului Zărnești , ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul. Prin decizia civilă nr. 682 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Brașov a admis apelul declarat, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Brașov. În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, reclamantul a depus o completare a cererii introductive, prin care a învederat că au calitatea de pârâți în proces Orașul Zărnești , reprezentat legal prin Primar, SC G.C.

Râșnov SA, Ș.A., T.P., T.L., I.V. și S.A. și că, pretențiile sale se referă la: constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în Zărnești , constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 76 din 22 aprilie 1997, nr. 81 din 22 aprilie 1997, nr. 89 din 22 aprilie 1997 și nr. 94 din 22 aprilie 1997, anularea în parte a dispoziției nr. 844 din 31 iulie 2002, în sensul eliminării articolelor 2 și 3, obligarea intimatului Orașul Zărnești la emiterea unei noi dispoziții, în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care să dispună restituirea în natură și a apartamentelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare mai sus-arătate.

În motivarea cererii completatoare, reclamantul a arătat că, imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ care contravenea atât dispozițiilor legale interne cât și dispozițiilor din tratatele internaționale la care România era parte, iar decizia de preluare a fost intabulată în evidențele de publicitate imobiliară ulterior abrogării acestui act normativ. În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul în litigiu, s-a susținut că acestea sunt lovite de nulitate absolută, deoarece au fost perfectate anterior soluționării în mod definitiv a cererii pe care el a promovat-o, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 89/S din 19 mai 2006, Tribunalul Brașov a admis acțiunea formulată de reclamantul C.A. în contradictoriu cu pârâții Orașul Zărnești prin primar, SC G.C.R. SA, Ș.A., T.P., T.L., I.V. și S.A., a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Zărnești ; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, între intimata S.C. G.C.R. S.A. și pârâții T.P., T.L., I.V., S.A. și Ș.A. A anulat în parte dispoziția nr. 844 emisă la data de 31 iulie 2002 de pârâtul Orașul Zărnești , prin reprezentantul său legal, respectiv, articolele 2 și 3 din această dispoziție. A obligat Orașul Zărnești să emită, prin reprezentantul său legal, o nouă dispoziție, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001 prin care să restituie în natură contestatorului și apartamentele ce formau obiectul material al contractelor de vânzare-cumpărare mai sus-menționate.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a constituit obiectul dreptului de proprietate al reclamantului, fiindu-i preluat de către stat, fără plată, prin Decizia nr. 379 din 3 mai 1975 a C.E. al C.P.J. Brașov, în baza Decretului nr. 223/1974, statul procedând la intabularea dreptului său de proprietate în CF la data de 7 aprilie 1997, ulterior acestei date respectiv la data de 4 februarie 2004, procedându-se la dezmembrarea imobilului pe apartamentele vândute pârâților persoane fizice, care și-au intabulat drepturile de proprietate asupra acestora. În situația Decretului nr. 223/1974, titlul îl constituie decizia administrativă prevăzută de art. 4 din acest act normativ, după cum rezultă din prevederile alin.(2) ale acestui text de lege, în baza deciziei operând transferul de proprietate.

Decizia de preluare a imobilului în litigiu a fost intabulată în evidențele de publicitate imobiliară ulterior abrogării actului normativ în temeiul căruia a fost emisă, respectiv, la data de 7 aprilie 1997. Or, în sistemul de publicitate reală, funcționează principiul publicității absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia drepturile reale imobiliare nu pot fi strămutate decât dacă s-a efectuat intabularea cu excepția dobândirii acestor drepturi prin succesiune, accesiune, vânzare silită și expropriere. Tribunalul a reținut de asemenea, că pârâții, care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în litigiu, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, complex analizate în raport cu dispozițiile legale în materie, nu au fost de bună-credință la data întocmirii acestora.

În legătură cu petitul referitor la anularea parțială a dispoziției contestate și la obligarea intimatului Orașul Zărnești la emiterea unei noi dispoziții prin care să restituie contestatorului în natură și apartamentele ce au format obiectul material al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reținut că acesta este fondat, întrucât regula instituită de Legea nr. 10/2001 este aceea a restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare. Cazurile în care restituirea acestor imobile se face numai în echivalent, constituie o excepție de la acest principiu, astfel că, ele sunt de strictă interpretare. Soluția de respingere în parte a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, s-a fundamentat pe considerentul că parte din apartamentele ce intră în compunerea acestuia au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, împrejurare ce a atras incidența dispozițiilor art. 18 lit. c din Legea 10/2001.

Având în vedere soluția de admitere referitoare la constatarea nulității absolute a actelor translative de proprietate încheiate de intimații menționați, instanța a reținut că nu mai există, în prezent, niciun impediment pentru restituirea în natură a întregului imobil în litigiu către contestator, astfel că, a admis în parte această pretenție. Împotriva acestei sentințe au formulat apel Primăria orașului Zărnești , Orașul Zărnești prin primar, Ș.A., I.V., S.A., T.L. și T.P. Primăria Orașului Zărnești nu și-a motivat apelul declarat, iar Orașul Zărnești prin primar a invocat lipsa calității sale procesuale pasive.

Pârâta Ș.A., prin apelul declarat, a susținut că sentința apelată, prin care buna sa credință la data întocmirii menționatului contract a fost înlăturată, este netemeinică și nelegală, întrucât prima instanță nu a observat că în cauză operează autoritatea lucrului judecat în privința valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, de asemenea nu a observat că, în raport cu menționata excepție, buna sa credință nu putea fi înlăturată în baza dispozițiilor HG nr. 11/1997, precum și a celorlalte probe administrate în cauză.

Ceilalți pârâți au susținut în motivarea apelului netemeinicia și nelegalitatea sentinței apelate, deoarece, pe de o parte prima instanță a analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, respectiv a Decretului nr. 223/1974, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998, care nu își găseau aplicabilitate în speță, atâta timp cât menționata analiză trebuia făcută având în vedere momentul dobândirii apartamentelor de către intimații cumpărători – 22 aprilie 1997, moment la care Legea nr. 213/1998 nu era în vigoare (deci nu poate retroactiva), iar dispozițiile HG nr. 11/1997 prevedeau că Decretul nr. 223/1974 constituie titlu valabil al statului, astfel că în speță nici prevederile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001 nu mai erau incidente.

Curtea de Apel Brașov a admis excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei orașului Zărnești , dispunând anularea apelului pe acest aspect, precum și excepția tardivității apelului declarat de orașul Zărnești prin primar, pe care l-a respins în consecință și a respins ca nefondate apelurile declarate de ceilalți pârâți. Pentru pronunțarea soluției, instanța a reținut incidența art. 19 din Legea nr. 215/2001, cu referire la art. 91 din aceeași lege, potrivit cărora primăriile n-au personalitate juridică, reprezentând o simplă structură funcțională; de asemenea, s-a constatat nerespectarea dispozițiilor art. 284 alin.(1) C.proc.civ ., în ce privește termenul de exercitare a căii de atac.

Criticile apelantei Ș.A. referitoare la ignorarea autorității de lucru judecat în privința valabilității titlului statului, au fost apreciate ca nefondate, pentru neîntrunirea exigențelor art. 1201 Cod civil. Astfel, s-a constatat că în procesul soluționat prin sentința civilă nr. 1174 din 4 iunie 1998 a Judecătoriei Zărnești (rămasă irevocabilă), intimații persoane fizice nu au fost părți. În plus, obiectul pricinii este diferit – în primul proces soluționându-se contestația împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar în prezentul dosar contestația împotriva dispoziției emise potrivit Legii nr. 10/2001, după cum este diferită și cauza celor două litigii (reprezentată inițial de dreptul de a ataca hotărârea Comisiei constituite conform Legii nr. 112/1995, în procesul ulterior cauza fiind reprezentată de posibilitatea oferită de art. 6 din Legea nr. 213/1998, referitoare la cercetarea valabilității titlului statului).

Criticile părților referitoare la aprecierea făcută de prima instanță asupra nevalabilității titlului statului din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, au fost apreciate de asemenea, nefondate. S-a reținut pe acest aspect, că titlul statului este reprezentat de decizia administrativă de carte funciară, intabularea dreptului de proprietate al statului realizându-se în cursul lunii aprilie 1997, în condițiile în care aceasta nu mai avea suport legal (deoarece Decretul nr. 223/1974 fusese abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989). Așadar, statul prin unitatea sa specializată nu mai putea proceda la înstrăinarea apartamentelor. Posibilitatea analizării valabilității titlului statului este evidentă, față de împrejurarea că acesta trebuie să fi existat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, așadar, anterior intrării în vigoare a Legi nr. 213/1998, care permite astfel de verificări.

Susținerile apelanților referitoare la buna lor credință la momentul perfectării vânzării-cumpărării au fost găsite neîntemeiate, față de împrejurarea că titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost intabulat în cartea funciară abia în anul 1997, urmare a demersurilor pârâților. Prin urmare, pârâții au cunoscut faptul că proprietar al imobilului în litigiu este reclamantul, o dovadă esențială în acest sens constituind-o chiar cartea funciară, care face dovada publicității și opozabilității față de pârâți a dreptului de proprietate al reclamantului. Ca atare, buna-credință a pârâților este exclusă, iar reaua-credință a acestora este evidentă, câtă vreme au urmărit și efectuat intabularea în cartea funciară a titlului statului, deși actul normativ în baza căruia se făcuse preluarea bunului fusese abrogat.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții Ș.A., I.V., S.A., T.L. și T.P. În susținerea recursului au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C.proc.civ ., arătându-se că nelegalitatea hotărârii este determinată de următoarele aspecte: Dispozitivul deciziei nu conține referirile obligatorii la toate părțile din cauză, nefiind menționată S.C. G.C.R. S.A., ceea ce impune soluția de casare și trimiterea cauzei spre rejudecare. În mod nelegal s-a apreciat asupra nevalabilității titlului statului și a nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Aceasta, în condițiile în care valabilitatea titlului statului fusese stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, operând astfel, autoritatea de lucru judecat, iar în privința bunei-credințe, aceasta se prezumă, nefiind indicat niciun element care să ateste reaua-credință a chiriașilor cumpărători.

Câtă vreme încheierea contractelor s-a făcut în temeiul unei legi, recurenții respectând dispozițiile acesteia, nu li se poate imputa o atitudine necorespunzătoare. Recursul este nefondat, potrivit următoarelor considerente: Faptul că în dispozitivul deciziei atacate nu este menționată intimata S.C. G.C.R. S.A. nu constituie un motiv de nelegalitate , de natură să atragă soluția de casare cu trimitere, astfel cum se solicită. Aspectul de nelegalitate sesizat ar fi subzistat numai în măsura în care nemenționarea părții în dispozitivul hotărârii, ar fi fost rezultatul desfășurării judecății în absența citării acesteia la proces, ceea ce ar fi avut drept consecință încălcarea principiului contradictorialității și al respectării dreptului de apărare.

În speță însă, S.C. G.C.R. S.A. a fost legal citată la toate termenele de judecată în apel, nemenționarea acesteia în dispozitivul deciziei atacate fiind rezultatul unei erori materiale (posibil de îndreptat în condițiile art. 281 C.proc.civ .) și nu al încălcării unui principiu în desfășurarea judecății, de natură să atragă nulitatea hotărârii. Modalitatea în care instanța a apreciat asupra nevalabilității titlului statului, cu referire la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, este corectă, iar criticile formulate au caracter nefondat. Astfel, susținerea potrivit căreia asupra existenței unui titlu valabil al statului s-ar fi pronunțat o hotărâre judecătorească anterioară, a cărei autoritate de lucru judecat ar fi fost ignorată, nu poate fi primită.

Fiind evident că ceea ce se invocă nu este excepția autorității de lucru judecat (în absența triplei identități de elemente reglementate de art. 1201 Cod civil, care să paralizeze cel de-al doilea demers judiciar), recurenții pretind de fapt că se nesocotește efectul pozitiv al lucrului judecat anterior. Potrivit opiniei recurenților, întrucât s-a statuat anterior, în contradictoriu cu reclamantul, faptul că statul deține un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, acesta nu poate promova o nouă acțiune prin care să pretindă și să obțină judecătorește contrariul, fără încălcarea autorității de lucru judecat. În realitate însă, în cadrul celui de-al doilea litigiu, reclamantul a supus judecății un aspect nou, care nu a făcut obiectul dezbaterii judiciare în primul proces, pentru a se putea pretinde că se încalcă ceea ce s-a statuat deja jurisdicțional.

Astfel, în primul litigiu finalizat prin decizia nr. 818 din 9 iulie 1999 a Curții de Apel Brașov, valabilitatea titlului statului nu a fost analizată din perspectiva dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, ci doar cu referire la prevederile Decretului nr. 223/1974, în temeiul cărora s-a făcut preluarea bunului și care permiteau trecerea în proprietatea statului a bunurilor aparținând persoanelor care au părăsit țara. Dispozițiile art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998 au reprezentat însă, o cauză juridică nouă, prin posibilitatea oferită instanțelor de judecată de a verifica valabilitatea titlului statului cu privire la imobile preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, din perspectiva conformității acestora cu normele constituționale, ale tratatelor internaționale la care România era parte.

Or, analiza realizată în cadrul juridic oferit de aceste dispoziții legale, este diferită de cea realizată în primul proces, astfel încât nu se poate susține că verificarea și concluzia jurisdicțională contrazic ceea ce s-a statuat anterior. De aceea, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior nu este nesocotit de hotărârea care tranșează diferit același aspect litigios (valabilitatea titlului statului), dar întemeindu-se pe o altă cauză juridică. În ce privește reaua-credință a chiriașilor-cumpărători, aceasta este rezultatul aprecierii unor elemente de fapt, aparținând instanțelor fondului și care scapă controlului de legalitate, în condițiile reglementate de art. 304 C.proc.civ . Raportat la situația de fapt determinată, astfel cum s-a menționat, de către instanțele fondului, se constată însă, că s-a făcut o corectă aplicare a regulilor în materia publicității imobiliare și a efectelor înscrierii în cartea funciară.

Cum scopul efectuării unor astfel de înscrieri este tocmai acela al asigurării publicității și opozabilității drepturilor, concluzia care s-a tras în sensul că pârâții nu puteau invoca necunoașterea adevăratului proprietar (în condițiile în care intabularea titlului statului nu s-a făcut în anul 1975, la momentul emiterii deciziei administrative, ci abia în anul 1997, urmare a demersurilor pârâților, când s-a și procedat la dezmembrare și intabularea dreptului de proprietate al acestora, conform contractelor de vânzare- cumpărare încheiate) este corectă. În consecință, conform considerentelor arătate, soluționarea cauzei s-a făcut cu respectarea normelor de drept material incidente, astfel încât nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ . În ce privește invocarea, ca motive de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct.8 C.proc.civ ., se constată că nu sunt de natură să atragă nelegalitatea deciziei atacate.

Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ . nu subzistă, în condițiile în care hotărârea conține argumentele pe care se sprijină, fără ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura pricinii. Referitor la dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ ., indicarea acestora s-a realizat în mod formal, nearătându-se ce act juridic dedus judecății ar fi fost greșit interpretat de către instanță, schimbându-i-se natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic pentru a face posibilă modificarea deciziei pe acest temei juridic. Pentru considerentele arătate, constatându-se că nu subzistă niciuna din criticile formulate, recursul a fost respins ca nefondat.