ÎCCJ, decizie (scj.ro #86871)

Contract de antrepriză. Natura juridică a procesului-verbal încheiat de părți la terminarea lucrărilor. Efecte asupra acțiunii în restituirea garanției de bună execuție

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în pretentii

garanție de bună execuție

proces-verbal de recepție finală

H.G. nr. 273/1994

Existența normelor prevăzute de H.G. 273/1994 nu împiedică părțile unui contract de antrepriză, în virtutea principiului forței obligatorii a contractului și principiului relativității, să încheie raporturile contractuale dintre ele prin efectuarea recepției lucrărilor.

Partea beneficiară în contractul de antrepriză nu poate să invoce, după semnarea procesului-verbal încheiat la terminarea lucrărilor, inexistența recepției finale și, deci, supraviețuirea raporturilor contractuale, dacă procesul-verbal nu corespunde cerințelor H.G. nr. 273/1994, întrucât o atare interpretare, dincolo de faptul că aduce atingere principiului mutuus consensus, mutuus dissensus, ar afecta serios și echilibrul contractual, punând

antreprenorul în ipoteza imposibilității de a pretinde restituirea garanției de bună execuție, datorată conform contractului, prin invocarea unui act normativ ce prevede o procedură extracontractuală de recepție a imobilelor, adoptat pentru protecția interesului general privind siguranța clădirilor.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 26 din 15 ianuarie 2014

Prin sentința civilă nr. 710/2008 pronunțată în dosar nr. xx40/118/2007, Tribunalul Constanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei SC S.G. SA, prin lichidator judiciar L. IPURL, invocată de pârâta SC R.C. SRL și a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantă, prin lichidator judiciar.

Prin decizia nr. 150/COM din 29 septembrie 2008 a Curții de Apel Constanța a fost admis apelul reclamantei, fiind desființată sentința atacată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că întrucât în prezenta cauză se solicită restituirea garanției de bună execuție, termenul de prescripție extinctivă nu este împlinit, întrucât, conform contractului, garanția de bună execuție devine exigibilă la expirarea unui termen de 24 luni prevăzut prin acordul părților.

După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. xx000/118/2009.

Prin sentința civilă nr. 3842 din 10 decembrie 2012, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta, în calitate de antreprenor, a încheiat cu pârâta, în calitate de beneficiar, contractul de antrepriză nr. 2 din 25 februarie 2002. Conform art. VII din contract, în termen de 3 zile de la încheierea procesului-verbal de terminare și recepție a lucrărilor, beneficiarul urma să achite diferența de valoare, iar garanția de bună execuție a lucrărilor de 10% din valoarea lucrărilor executate urma să fie reținută din ultimele trei facturi emise de executant.

Prima instanță de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 1169 C. civ., a faptului reținerii garanției de bună execuție de 10% din valoarea lucrărilor efectuate, din probele administrate reieșind că aceasta nu a fost reținută de către pârâtă.

Totodată, tribunalul a apreciat ca fondată excepția de neexecutare a contractului invocată de reclamantă, întrucât din materialul probator administrat reiese că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, unele lucrări nefiind efectuate, iar altele fiind defectuos efectuate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 43 din 17 aprilie 2013, Curtea de apel a admis apelul reclamantei și a schimbat sentința atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei și obligării pârâtei la plata sumei de 144.930 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că nu mai poate fi pusă în discuție natura juridică a sumei pretinse de către reclamantă, față de aspectul autorității de lucru judecat prin care s-a dezlegat aspectul prescripției extinctive pentru suma solicitată cu titlu de garanție de bună execuție prin decizia civilă nr. 150/COM din 29 septembrie 2008 a curții de apel, rămasă irevocabilă.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a apreciat că în dezlegarea pricinii prezintă relevanță acele înscrisuri care materializează, în conținutul lor, acordul de voință al celor două părți, respectiv, procesele-verbale din 3 februarie 2004, din 15 iunie 2004 și procesul-verbal nr. 1442 din 24 iunie 2004, încheiat cu prilejul recepției la terminarea lucrărilor.

Din interpretarea acestor probe, Curtea de apel a reținut că, potrivit înțelegerii părților, suma rămasă de achitat de către pârâtă este de 301.879 lei, din care a fost scăzută de comun acord suma de 154.831 lei, reprezentând lucrări neexecutate de către reclamantă, astfel că pârâta mai are de achitat diferența de 147.048 lei, solicitată în cauză cu titlu de garanție de bună execuție.

În ceea ce privește contravaloarea lucrărilor de reparații efectuate de către pârâtă în perioada de garanție, ce urmează a fi dedusă din valoarea garanției de bună execuție ce se cuvine reclamantei, instanța de apel a făcut o reinterpretare a materialului probator administrat în cauză, reținând că singurul document justificativ care atestă colaborarea pârâtei cu o terță societate este în vederea remedierii acoperișului, în valoare de 2.179 lei, celelalte sume reținute în raportul de expertiză nefiind probate, ci doar estimate de expert, în condițiile în care pârâta nu a probat că materialele achiziționate au fost încorporate în imobil.

Relativ la excepția de neexecutare invocată de către intimata-pârâtă, instanța de apel a apreciat că aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care intimata-pârâtă a fost de acord cu încetarea raporturilor contractuale la data punerii parțiale în funcțiune a imobilului ce a făcut obiectul contractului, renunțând practic la lucrările ce nu au fost efectuate până în decembrie 2003.

Prin urmare, Curtea de apel a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte, deducând din valoarea totală a garanției de bună execuție valoarea cheltuielilor dovedite în cauză, efectuate cu repararea acoperișului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că nu a încercat niciodată să convingă instanța că sumele solicitate de reclamantă reprezintă altceva decât garanție de bună execuție, cu atât mai mult cu cât aceasta nu apărea reținută. Ca atare, din înscrisurile depuse rezultă că sumele pretinse de reclamantă sunt preț al lucrărilor executate și neplătite, aceasta fiind recunoașterea pârâtei din procesul-verbal din 3 februarie 2004.

Recurenta-pârâtă a învederat că intimata-reclamantă nu a probat reținerea garanției de bună-execuție, din materialul probator administrat reieșind că nu a fost plătit integral prețul lucrărilor.

Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și este dată cu aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a făcut o aplicare greșită a instituției autorității de lucru judecat. În speță, a învederat recurenta, autoritatea de lucru judecat privește exclusiv instituția prescripției extinctive prin raportare la natura sumelor pretinse de reclamantă, iar nu apărările de fond ale recurentei-pârâte care au încercat să probeze că sumele pretinse drept garanție de bună execuție sunt, în fapt, preț neachitat.

Recurenta a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că lucrările neexecutate se datorează condițiilor meteo nefavorabile, în condițiile în care întârzierea în executare a fost de un an și jumătate.

Procesul-verbal din 15 iunie 2004 a fost interpretat greșit de către instanța de apel ca fiind proces-verbal de recepție a lucrărilor, critică ce se încadrează în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., întrucât nu respectă prevederile H.G. nr. 273/1994.

Pentru aceleași motive, recurenta a criticat și calificarea dată de instanța de apel aceluiași înscris ca fiind proces-verbal de recepție finală. Or, în absența unui atare înscris, a arătat recurenta, intimata nu poate să solicite restituirea garanției de bună execuție.

Recurenta-pârâtă a învederat că în mod greșit instanța de apel a reinterpretat concluziile raportului de expertiză, apreciind că pârâta nu a făcut proba cheltuielilor efectuate pentru reparații ale imobilului, ignorând specificul probațiunii între comercianți, aspect ce se coroborează cu referirea greșită, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a faptului că sumele reținute drept garanție sunt destinate efectuării cheltuielilor necesare pentru remedierea lucrărilor efectuate, ale căror vicii au apărut în perioada de garanție.

Or, arată recurenta, singura probă care i se solicită este relativă la existența prejudiciului și la valoarea acestuia, recurenta-pârâtă nefiind obligată să dovedească faptul folosirii acestor sume de bani pentru remedieri.

Recurenta-pârâtă a învederat că în mod greșit instanța de apel a reținut că pârâta ar fi invocat excepția de neexecutare pentru lucrările la care ar fi renunțat, întrucât, în realitate, excepția privește lucrările neexecutate corespunzător, întârzierea de 1 an și jumătate în executarea lucrărilor și refuzul de remediere a lucrărilor necorespunzătoare, astfel încât decizia atacată este susceptibilă de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a facut o prezentare exhaustivă a situației de fapt din dosarul cauzei, excedând criticilor de nelegalitate.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, văzând și dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate vizează greșita aplicare a instituției autorității de lucru judecat de către instanța de apel, aspect de natură să atragă incidența motivelor de reformare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în opinia recurentei-pârâte.

Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte a reținut că o atare critică este întemeiată în parte, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod legal, că, în rejudecare, nu mai poate fi pusă în discuție natura juridică a sumelor pretinse de intimata-reclamantă, față de soluționarea irevocabilă a excepției prescripției extinctive, prin raportare la obiectul dedus judecății. În mod greșit însă, instanța de apel reține în continuare că apărările pârâtei în sensul că sumele în cauză nu ar avea destinația de garanție de bună execuție sunt fără relevanță în raport de autoritatea de lucru judecat prin care s-a dezlegat aspectul prescripției extinctive pentru suma solicitată cu acest titlu.

Înalta Curte reține, sub acest aspect, că dezlegarea dată excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție invocată de către pârâtă, s-a făcut prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată și la motivele invocate de reclamantă în susținerea propriei solicitări adresată instanței de judecată, respectiv, acțiune în restituirea sumelor de bani reprezentând garanție de bună execuție. În soluționarea acestei excepții, instanța de judecată nu analizează fondul pricinii și, implicit, nici apărările pârâtei formulate în combaterea acțiunii. Prin urmare, soluția dată de instanța de judecată în soluționarea unei excepții a prescripției extinctive se bucură de autoritate de lucru judecat relativă, respectiv, cu privire la natura juridică a sumelor pretinse de reclamantă, neputând dezlega aspectele de fond relative la inexistența sumelor pretinse, cazul în speță.

Deși întemeiată în parte, această critică de nelegalitate nu poate duce la reformarea soluției instanței de apel, întrucât soluția pronunțată este legală pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare și, întrucât, în ciuda acestei rețineri, instanța de apel face o amplă analiză a apărărilor de fond ale recurentei-pârâte relative la încercarea intimatei-reclamante de a obține o diferență de preț în realitate, iar nu o restituire a garanției de bună credință, cum ar fi pretins prin acțiunea introductivă.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., privind greșita interpretare a procesului-verbal din 15 iunie 2004 de către instanța de apel ca fiind un proces la terminarea lucrărilor și de recepție finală, întrucât se încalcă dispozițiile H.G. 273/1994, Înalta Curte reține că și această critică este nefondată, pentru următoarele considerente.

Înalta Curte reține că procesul-verbal la care face trimitere recurenta-pârâtă nu este actul juridic dedus judecății, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci este un înscris probator depus în executarea actului juridic dedus judecății respectiv, contractul de antrepriză nr. 2/2002. Sub acest aspect, se reține că motivul invocat este unul de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, neputând face obiect al judecății recursului – cale extraordinară de atac ce se limitează la criticile expres și limitativ prevăzute de lege. Ceea ce critică recurenta-pârâtă, reține Înalta Curte, este nelegalitatea unui înscris probator pe care s-a fundamentat soluția instanței de apel, întrucât ar intra în contradicție cu H.G. 273/1994, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nici critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondată, întrucât, dincolo de faptul că ambele instanțe au reținut natura procesului-verbal din 15 iunie 2004 ca fiind proces-verbal de recepție finală a lucrărilor, existența normelor prevăzute de H.G. 273/1994 care au scopul de asigurare a siguranței imobilelor și, care, pe cale de consecință, atrag alte sancțiuni juridice, nu împiedică părțile unui contract de antrepriză, în virtutea principiului forței obligatorii a contractului și principiului relativității, să încheie raporturile contractuale dintre ele prin efectuarea recepției lucrărilor. Ca atare, recurenta-pârâtă, în calitate de parte beneficiară în contractul de antrepriză, nu poate să invoce, după semnarea procesului-verbal, inexistența recepției finale și, deci, supraviețuirea raporturilor contractuale. O atare interpretare, dincolo de faptul că aduce atingere principiului

mutuus conssensus, mutuus dissensus

, ar afecta serios și echilibrul contractual, punând antreprenorul, în ipoteza imposibilității de a pretinde restituirea garanției de bună execuție, datorată conform contractului, prin invocarea unui act normativ ce prevede o procedură extracontractuală de recepție a imobilelor, adoptat pentru protecția interesului general privind siguranța clădirilor.

Prin urmare, este legală sentința instanței de apel care reține că procesul-verbal din 15 iunie 2004 reprezintă un înscris care materializează acordul de voință al părților, pornind de la actul juridic dedus judecății  - contractul de antrepriză nr. 2/2002, prin care părțile au procedat la recepția și măsurarea cantităților de lucrări efectuate de intimata-reclamantă.

Înalta Curte reține ca nefondată și critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita interpretare a concluziilor raportului de expertiză de către instanța de apel și la greșita reținere a faptului că recurenta-pârâtă trebuia să probeze, pe lângă existența prejudiciului, și folosirea sumelor reținute cu titlu de garanție pentru remedierea defecțiunilor.

Sub acest aspect, se reține că instanța apelului, în calitate de instanță devolutivă, poate să dea o nouă interpretare materialului probator administrat în cauză, de către prima instanță de fond, acesta fiind și scopul pentru care legiuitorul a instituit principiul dublului grad de jurisdicție, interpretare a probelor ce nu poate fi reiterată în recurs, dată fiind natura acestuia de cale extraordinară de atac. Cât privește susținerea recurentei-pârâte relativă la greșita interpretare a scopului pentru care ar fi prevăzută garanția de bună execuție, în sensul că în combaterea cererii de restituire a acesteia, i se pretinde părții să probeze că a folosit efectiv aceste sume pentru repararea prejudiciului încercat prin neexecutare, Înalta Curte reține că aceasta este neîntemeiată, întrucât în mod legal a reținut instanța de apel că scopul pentru care sunt reținute anumite sume din contract cu titlu de garanție de bună execuție, este tocmai acoperirea cheltuielilor efectuate în ipoteza unor executări necorespunzătoare a lucrărilor din contractul de antepriză, dată fiind natura juridică a acestuia. Așadar, aceste sume de bani sunt destinate să acopere prejudiciul beneficiarului, independent de modul în care se face repararea acestuia, respectiv, în regie proprie sau prin încheierea unui contract de remediere cu o firmă terță ori prin remedierea defecțiunilor chiar de către antreprenor.

Ca atare, susținerea recurentei în sensul că poate a ales să-și repare prejudiciul în regie proprie, astfel încât nu trebuie să probeze că a cheltuit aceste sume de bani, nu poate să fie reținută de către instanță. Întrucât pe parcursul procesului, recurenta-pârâtă a pretins că a efectuat reparații la imobil, aspecte analizate inclusiv de către expert, era obligată să probeze cheltuirea acestor sume reținute cu titlu de garanție de bună execuție, nefiind suficientă dovada prejudiciului, atâta timp cât apărările acesteia s-au formulat pe un prejudiciu acoperit, reparat.

Nu poate fi reținută nici critica de nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a excepției de neexecutare, ea referindu-se și la lucrările la care recurenta-pârâtă ar fi renunțat. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă susține că o atare excepție se referă la lucrările neexecutate corespunzător sau cu întârziere, și, respectiv, cu privire la refuzul de remediere a lucrărilor, aspecte ce au făcut obiectul înscrisurilor semnate de ambele părți, astfel cum de altfel susține și recurenta pretinzând că sunt fapte anterioare proceselor-verbale.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține că instanța de apel ar fi reținut greșit obiectul excepției de neexecutare invocată de pârâtă.

Cu privire la motivul general susținut de recurenta-pârâtă în sensul că sumele pretinse de intimata-reclamantă nu ar fi garanție de bună execuție, ci prețul parțial al lucrărilor, Înalta Curte reține că această critică este una de netemeinicie, întrucât vizează interpretarea și aprecierea probelor din dosarul cauzei. Susținerea recurentei-pârâte în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi respectat procedura de reținere a garanției de bună execuție, în realitate, face trimitere tot la probe, atâta timp cât procedura de reținere a garanției reglementată prin contractul părților este una extrem de generală, respectiv 10% din valoarea lucrărilor executate, reținute prin ultimele trei facturi. Ca atare, interpretarea dată de instanța apelului unor clauze contractuale lapidare, neclare nu este susceptibilă de critica de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează o altă ipoteză legală, respectiv, aceea în care instanța de fond schimbă sensul vădit neîndoielnic al unor clauze contractuale.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

În baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, va lua act că intimata-reclamantă își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.