ÎCCJ, decizie (scj.ro #81873)

Mărfuri contrafăcute. Nelegalitatea măsurii obligării unei societăți de agenturare de a înceta transportul și manipularea acestor mărfuri. Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Marcă Index alfabetic : drept de proprietate industrială - marcă - societate de agenturare OG. nr. 22/1999, art. 56 O.U.G. nr. 100/2005, art. 11 Legea nr. 84/1998 Întinderea atribuțiilor și competențelor unei societăți de agenturare sunt stabilite prin dispoziții legale, iar din conținutul acestora nu rezultă că agentul ar avea atribuții de transport sau manipulare a mărfurilor, astfel că nu se poate reține că ar aduce atingere dreptului la marcă, în condițiile în care o astfel de societate comercială nu are astfel de atribuții în legătură cu marfa reținută ca fiind contrafăcută.

Ca atare, obligarea de a înceta transportul și manipularea mărfurilor protejate prin marcă și reținute în vamă este o măsură nelegală, neavând nicio consecință din punctul de vedere al protejării dreptului la marcă, de vreme ce activitățile menționate nu au fost și nu sunt exercitate de către societatea de agenturare, iar suportarea cheltuielilor de distrugere a mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate protejat incumbă, în principiu, persoanei care a încălcat acest drept. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 8279 din 22 noiembrie 2011 Reclamanta S.C. S. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu C.C. R. S.A.

Constanța, obligarea pârâtei la încetarea importului, a comercializării și deținerii în vederea comercializării a produselor ce poartă numele protejat prin marca nr. 45250 Picătura, aparținând reclamantei; la distrugerea pe cheltuiala sa a produselor pe care le deține și care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând reclamantei; la furnizarea de informații privind originea mărfurilor, precum și rețelele de distribuție a produselor care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând reclamantei; la furnizarea numelor și adreselor producătorilor, distribuitorilor, furnizorilor și ale celorlalți deținători anteriori de mărfuri, precum și ale angrosiștilor destinatari și ale vânzătorilor de mărfuri cu amănuntul ai produselor care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând reclamantei; la furnizarea informațiilor privind cantitățile produse, livrate, importate, primite sau comandate, precum și la prețul obținut pentru mărfurile și serviciile respective în legătură cu produsele care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând reclamantei; de a aduce la cunoștința tuturor distribuitorilor din România sentința pronunțată și de a publica în presă, pe cheltuiala sa, hotărârea judecătorească în cinci cotidiene alese de către reclamantă; la plata sumei de 1000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este titulara certificatului de înregistrare a mărcii nr. 45250 „Picătura”, prin care i s-a conferit un drept exclusiv de folosire al acesteia pe teritoriul României, conform art. 35 din Legea nr.84/1998, iar societatea pârâtă a încălcat și încalcă aceste drepturi exclusive, în sensul că importă, depozitează în vederea comercializării și pune în circulație comercială în mod fraudulos produse purtând marca reclamantei.

Prin sentința nr. 2801 bis/COM/2007, Tribunalul Constanța, Secția comercială a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtă, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să înceteze importul, comercializarea și deținerea în vederea comercializării a produselor ce poartă semnele protejate prin marca nr. 45250 Picătura; să distrugă pe cheltuiala sa toate produsele pe care le deține și care poartă semnele protejate prin marca nr.45250 Picătura; să aducă la cunoștința distribuitorilor din România hotărârea jud. prin publicarea ei în presă, pe cheltuiala sa, în cinci cotidiene alese de către reclamantă. Societatea pârâtă a fost, totodată, obligată să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 1000 euro în echivalent lei din data plății, fiind însă respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 237/COM/2007 a Curții de Apel Constanța, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtei să înceteze importul, comercializarea și deținerea în vederea comercializării, a produselor ce poartă semnele protejate prin marca Picătura, să distrugă produsele pe care le deține și care poartă semnele protejate prin marcă și să aducă la cunoștința hotărârea, precum și să plătească reclamantei 1000 Euro despăgubiri. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin decizia nr.1947/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Comercială a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă menționată și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Constanța, Secția civilă, reținând, în raport de art.2 alin.(1) lit. e), art.2 alin.(1) lit. a) C.proc.civ.

și art.36 din Legea nr.304/2004 coroborat cu art.19 alin.(2) din același act normativ, că litigiile privind proprietatea intelectuală au natură civilă, judecata lor realizându-se de către completele de judecată din cadrul secțiilor civile ale tribunalelor sau curților de apel, în cazul în care instanțele respective nu au constituite secții specializate. În rejudecare, reclamanta a precizat primul capăt al acțiunii, în sensul ca pârâta să fie obligată „să înceteze transportul, manipularea, tranzitarea, importul, comercializarea și deținerea în vederea comercializării a produselor ce poartă numele protejate prin marca nr. 45250 Picătura”, precizare pe care tribunalul a apreciat-o ca fiind tardivă în raport de prevederile art. 132 C.pr.civ.

Prin sentința civilă nr. 270 din 18.02.2010, Tribunalul Constanța, Secția civilă a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată. Instanța de fond a reținut că la data de 03.06.2005 s-a încheiat între C.C. SA - în calitate de „armator” – și C.C. România SA - în calitate de „agent” - un contract de reprezentare a liniilor de transport maritime prin care C.C. România S.A. s-a obligat să fie agentul de shipping al C.C. S.A. pentru zona de reprezentare. Din „conosamentul” încheiat la 09.03.2006 rezultă că expeditorul Z.X.G.C. SRL China a încredințat transportatorului C.C./Societate Autonomă Marsilia - Franța un container cu 4200 cutii conținând „adeziv super glue” pentru a fi transportat în Constanța, România prin vasul „Intensity”.

La rubrica „destinatarul mărfii” este menționat „la ordin”. Din răspunsul pârâtei la interogatoriu, a rezultat că transportatorul C.C. S.A. din Franța a efectuat transportul maritim al containerului TOLU 1716305 sub sigiliul aplicat de către încărcător din portul de încărcare Chiwan (China) în Portul Constanța, iar mărfurile din container nu au fost introduse pe teritoriul României, nefiind efectuate formalități vamale de tranzit intern sau import. Pârâta are calitatea de agent al transportatorului maritim francez pentru toate navele care operează în Portul Constanța. Calitatea de agent al expediționarului implică pentru pârâtă obligația principală de organizare a transportului mărfurilor, în numele și pe seama beneficiarului.

Astfel, din perspectiva actelor comerciale la care este îndreptățită cu privire la mărfurile confiscate (exclusiv operațiuni de transport), potrivit legii și convenției încheiate cu armatorul, pârâta nu poate fi obligată să înceteze importul, comercializarea și deținerea în vederea comercializării a produselor ce poartă numele protejate prin marca nr.45250 Picătura aparținând reclamantei, deoarece în sfera activităților desfășurate de ea nu se regăsesc și operațiuni de import sau de comerț și, prin urmare, nici nu ar putea să dețină produse contrafăcute în vederea comercializării (ci doar în vederea transportului în beneficiul altei persoane). Sub aspectul capătului 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să distrugă pe cheltuiala sa toate produsele pe care le deține și care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând reclamantei, instanța de fond l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, câtă vreme conform notificării nr.17838/1817/2006 emise D.R.V.

Constanța, mărfurile suspectate că aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală privind marca Picătura au fost confiscate de la pârâtă la data de 12.07.2006 și ulterior lăsate în custodia C.C. România SA. Reclamanta nu a probat că pârâta ar deține și alte produse contrafăcute prin încălcarea dreptului său, ca urmare a unor fapte anterioare. Nefondate au fost considerate și pretențiile care au făcut obiectul pct. 3, 4 și 5 ale acțiunii, față de calitatea societății pârâte, de agent în cadrul activităților de transport maritim. Legislația vamală nu prevede obligația transportatorului de a verifica documentele de însoțire a mărfii și de a deschide containerele, iar actele pe care acesta este obligat să le dețină (contract de transport, conosamente, manifestul încărcăturii etc.) nu conțin obligatoriu date privind originea mărfurilor și rețelele de distribuție.

Capătul 6 de cerere, care își găsește temeiul juridic în disp.art.16 alin.1 din O.U.G. nr.100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, potrivit cărora „instanța judecătorească competentă poate să ordone la cererea reclamantului și pe cheltuiala persoanei care a încălcat dreptul protejat, măsuri corespunzătoare în scopul difuzării informației privind hotărârea judecătorească, inclusiv afișarea acesteia, precum și publicarea integrală sau parțială a hotărârii”, a fost la rândul său respins în considerarea soluției date celorlalte capete de cerere. S-a avut în vedere, în egală măsură, că societatea reclamantă nu poate să fie obligată să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese decât corespunzător prejudiciului pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.

Or, în speță, din expunerea de motive a cererii de chemare în judecată nu rezultă în ce constă prejudiciul material în sumă de 1000 Euro, pe care reclamanta îl pretinde a fi acoperit de pârâtă. Prin decizia nr.309/C din 27.12.2010 a Curții de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale s-a admis apelul reclamantei, s-a dispus anularea sentinței atacate, iar pe fond s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată, în sensul că a fost obligată pârâta să înceteze transportul și manipularea mărfurilor protejate prin marca nr. 45250 „Picătura” aparținând reclamantei, aflate în containerul TOLU 171630/5, reținute cu ARB seria G 0044843/12.07.2006, precum și să distrugă pe cheltuiala sa aceste mărfuri.

Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei. În considerentele acestei decizii s-a reținut că, prin precizările depuse după reînregistrarea cauzei la Tribunalul Constanța, reclamanta a explicitat conținutul obligațiilor solicitate a fi impuse pârâtei, definind într-un context mai larg al activităților comerciale efectuate uzual în legătură cu importul mărfii, care anume dintre acestea s-ar aplica pârâtei. Ca atare, în mod greșit instanța de fond a încadrat cererea în sfera art. 132 alin. (1) C.proc.civ., privind întregirea sau modificarea acțiunii, respingând ca tardivă această precizare.

Cu privire la criticile de fond, instanța de apel a avut în vedere că dispozițiile art. 35 alin. (1) și alin.(2) din Legea nr. 84/1998 configurează cadrul normativ general în domeniul măsurilor legale puse la dispoziția titularului mărcii în a asigura utilizarea corectă a acesteia, terților putându-le fi interzisă orice atingere adusă acestui drept exclusiv în activitatea lor, indiferent de natura operațiunilor derulate asupra mărfurilor supuse mărcii protejate. Indicarea prin lege, într-o modalitate globală și neexhaustivă, a tuturor activităților ce pot fi realizate în activitatea uzuală comercială, începând cu importarea, manipularea, utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, tranzitarea și terminând cu vânzarea cu amănuntul, a urmărit acoperirea de către legiuitor a tuturor situațiilor-premisă în care s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau în care folosirea semnului ar putea cauza titularului mărcii un prejudiciu.

Aceasta nu înseamnă că în speță, apelanta reclamantă poate indica în același mod (nediferențiat, global) obligația negativă impusă pârâtei în legătură cu activitățile derulate față de mărfurile reținute în vamă și care aduc atingere mărcii protejate, pentru că o asemenea viziune nu ține seama de specificul actelor și faptelor de comerț permise prin obiectul de activitate al comerciantului. În speță, intimata pârâtă este societatea de agenturare în apele teritoriale românești a navelor armatorului francez C.C. S.A., ceea ce presupune subsumarea atribuțiilor sale și a naturii operațiunilor efectuate la prevederile art. 53-56 din O.G. nr. 22/1999.

A susține că agentului navei îi incumbă obligații legate de comercializarea și deținerea în vederea comercializării, de tranzitare și import a unor produse asupra cărora agentul maritim acționează doar în numele armatorului/navlositorului, denotă o viziune nesusținută de lege, care tinde, în absența unor argumente pertinente și raționale, să transfere în sarcina acestuia o situație de fapt impusă în realitate titularului mărfii, indicat conform conosamentului (nominal sau ,,la ordin’’, în speță, „la ordin”). Agentul răspunde ,, as agent only ’’ în limita puterilor conferite de armator, având doar obligația să prezinte documentația de transport autorităților vamale și portuare, iar în cazul conosamentului ,,la ordin’’, să predea marfa în mâinile celui care prezintă originalul actului la destinație.

Prin urmare, motivarea în sensul că intimatului pârât, în calitate de ,,transportator’’ sau de ,,expediționar’’ (când în realitate el este doar reprezentantul proprietarului sau operatorului navei în limita teritorială conferită), îi revin in corpore obligații care incumbă în realitate altor operatori ai mărfii, vine în contradicție cu documentația depusă și cu interpretarea general acceptată în privința derulării contractului de transport maritim. În susținerea acestui argument vin de altfel și înscrisurile depuse, ce atestă că documentația pentru această marfă a fost predată autorităților vamale în executarea obligațiilor decurgând din calitatea pârâtei, precum și că urmare corespondenței purtate de titularul mărcii, a avut loc recunoașterea de către societatea din China, care a dispus încărcarea mărfii (,,expeditorul’’), a răspunderii asumate în legătură cu proveniența produselor.

Prin urmare, fără a nega existența unei încălcări a dreptului de proprietate și de folosință a mărcii, aduse prin efectuarea operațiunii de import pentru mărfurile contrafăcute, instanța a reținut totuși că nu va putea fi extinsă interdicția în realizarea procedurilor ce implică finalizarea acestor operațiuni peste limitele atribuțiilor legale și convenționale conferite societății pârâte, respectiv, de asigurare a transportului și a manipulării acestor produse, dar și de a distruge pe cheltuiala sa mărfurile reținute în vamă. Instanța de apel a apreciat că nu poate fi pretins societății pârâte să cunoască și să dezvăluie date referitoare la rețeaua de distribuție organizată de beneficiarul mărfii (și care nu s-a mai prezentat cu conosamentul în vederea ridicării mărfii din Portul Constanța).

A fost menținută, totodată, soluția instanței de fond în ce privește respingerea pretențiilor de plată a unor daune interese, în măsura în care nu s-a dovedit că există o culpă a societății pârâte în această afacere comercială, prejudiciul pretins neputând fi, pe argumentele arătate, imputabil părții chemate în judecată. S-a reținut și faptul că nu este probată producerea unui prejudiciu efectiv în măsura în care întreg lotul de marfă a fost reținut în vamă, constituind obiectul măsurii asiguratorii dispuse în condițiile Legii nr. 344/2005, până la soluționarea irevocabilă a litigiului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta SC C.C. Romania SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304. pct. 5, pct.6, pct.8 și pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta pârâtă susține următoarele: În mod greșit instanța de apel a admis completarea conținutului primului capăt de cerere cu obligațiile negative privind transportul, manipularea și tranzitarea mărfurilor, încălcând astfel dispozițiile art. 132 C.proc.civ. și ajungând astfel să se pronunțe asupra unei cereri cu care nu a fost învestită în mod legal. Interpretarea noțiunii de „import”, cu includerea activităților de transport, manipulare și tranzitare a mărfurilor ca fiind „activități conexe sau adiacente importului”, este eronată. Instanța a reținut corect împrejurarea că pârâta nu are calitatea de transportator și nici de expediționar, ci aceea de agent de navă, dar cu toate acestea, reține în sarcina pârâtei activități excluse din obiectul său de activitate, respectiv transportul și manipularea mărfurilor.

Or, nu este posibil a statua că societatea nu este transportator, dar, totuși, să-i fie interzis transportul, și nici a statua că nu este nici expediționar, dar, totuși, să-i fie interzisă manipularea. Obligarea pârâtei la distrugerea mărfurilor este dată cu aplicarea greșită art. 20 din Legea nr. 344/2005. În raport de prevederile art. 9, art. 10, art. 11-14 și art. 20 din această lege, mărfurile se distrug de către autoritatea vamală, iar cheltuielile de distrugere sunt în sarcina titularului dreptului de proprietate intelectuală.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Soluția instanței de apel în ceea ce privește precizările depuse de reclamantă la termenul de judecată din 28 01.2010 este corectă, deoarece, într-adevăr, nu este vorba despre o modificare sau întregire a cererii de chemare în judecată, ci de o clarificare a conținutului primului capăt de cerere în raport de atribuțiile considerate de reclamantă ca făcând parte din activitatea comercială a pârâtei. Astfel cum în mod corect s-a reținut prin decizia recurată, pârâta este o societate de agenturare, iar întinderea atribuțiilor și competențelor sale sunt stabilite prin dispoziții legale.

Potrivit art. 56 din Ordonanța nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare, republicată în M. Of. nr. 511 din 22.07.2010 (art. 54 anterior republicării): „(1) Agentul reprezintă nava, precum și pe comandantul, proprietarul sau operatorul acesteia în fața autorităților publice, a administrațiilor, a tuturor operatorilor economici care prestează servicii pentru navă, echipaj, proprietar sau operator și acționează în limitele mandatului de împuternicire dat de aceștia.

(2) Agentul are obligația să asiste nava și pe comandantul acesteia în toate acțiunile sale, de la sosirea și până la plecarea din port.” Potrivit art. 57 din același act normative (fostul art. 55 anterior republicării): „Agentul are obligația să aducă la cunoștință comandantului navei agenturate prevederile legale aplicabile din domeniul transportului naval, activitatea autorităților publice și administrațiilor, precum și ordinele și dispozițiile autorităților locale care acționează în porturi și pe căile navigabile interioare”.

O altă atribuție stabilită în sarcina agentului este cea prevăzută de art. 58 (art. 56 anterior republicării), potrivit căruia: „Pentru navele pe care le agenturează agentul garantează plata tarifelor, a taxelor și a celorlalte cheltuieli portuare către autoritățile publice, administrațiile și operatorii economici care prestează servicii de siguranță, stabilite în conformitate cu reglementările în vigoare sau prevăzute în contractele încheiate”. Din conținutul dispozițiilor legale menționate nu rezultă că agentul ar avea atribuții de transport sau manipulare a mărfurilor. Nu s-a susținut că pârâta ar fi exercitat astfel de activități peste limitele dispozițiilor legale sau ale convenției de reprezentare.

În consecință, nu se poate reține că pârâta, prin activități de transport și manipulare a mărfii, ar aduce atingere dreptului la marcă invocat de reclamantă, în condițiile în care această societate comercială nu are astfel de atribuții în legătură cu marfa reținută ca fiind contrafăcută. Ca atare, obligarea pârâtei de a înceta transportul și manipularea mărfurilor protejate prin marcă și reținute în vamă este o măsură lipsită de finalitate și totodată nelegală, neavând nicio consecință din punctul de vedere al protejării dreptului la marcă, de vreme ce activitățile menționate nu au fost și nu sunt exercitate de către pârâtă. În ceea ce privește obligarea pârâtei de a distruge mărfurile pe cheltuiala sa, reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 11 din Ordonanță de urgență nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Potrivit acestui text legal: „ (1) Pe lângă daunele-interese ce pot fi obținute de către titularul al cărui drept de proprietate industrială protejat i-a fost încălcat, instanța judecătorească competentă poate să ordone, la cererea reclamantului, în privința mărfurilor despre care se constată că aduc atingere dreptului de proprietate industrială protejat și, după caz, în privința materialelor și instrumentelor care au servit, în principal, la crearea sau fabricarea mărfurilor, următoarele măsuri: a) retragerea din rețelele circuitelor comerciale; b) scoaterea definitivă din circuitele comerciale; sau c) distrugerea.

(2) Instanța judecătorească competentă va ordona cu privire la măsurile prevăzute la alin. (1) ca acestea să fie puse în aplicare pe cheltuiala persoanei care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, afară de situația în care există motive speciale care să împiedice acest fapt.” Rezultă cu claritate din conținutul dispozițiilor legale citate, că suportarea cheltuielilor de distrugere a mărfurilor despre care se constată că aduc atingere dreptului de proprietate industrială protejat incumbă, în principiu, persoanei care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat. Or, în privința reclamantei nu s-a constatat că, prin activitatea desfășurată, ar fi încălcat dreptul la marcă protejat al reclamantei.

Constatând, așadar, că în mod greșit și cu nesocotirea dispozițiilor legale, pârâta a fost obligată la încetarea transportului și manipulării mărfii, respectiv, la distrugerea mărfii pe cheltuiala sa, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâta SC C.C. Romania SA împotriva deciziei Curții de Apel Constanța, a modificat decizia, în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamantei, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.