ÎCCJ, decizie (scj.ro #81873)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81873) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Mărfuri contrafăcute. Nelegalitatea măsurii

obligării unei societăți de agenturare de a înceta transportul

și manipularea acestor mărfuri.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Dreptul

proprietății intelectuale. Marcă

Index alfabetic :

drept de proprietate

industrială

-

marcă

-

societate de agenturare

OG. nr. 22/1999, art. 56

O.U.G. nr. 100/2005, art. 11

Legea nr. 84/1998

Întinderea atribuțiilor și competențelor unei

societăți de agenturare sunt stabilite prin dispoziții legale,

iar din conținutul acestora nu rezultă că agentul ar avea

atribuții de transport sau manipulare a mărfurilor, astfel că nu

se poate reține că ar aduce atingere dreptului la marcă, în

condițiile în care o astfel de societate comercială nu are astfel de

atribuții în legătură cu marfa reținută ca fiind

contrafăcută.

Ca atare, obligarea de a înceta transportul și manipularea mărfurilor

protejate prin marcă și reținute în vamă este o

măsură nelegală, neavând nicio consecință din punctul

de vedere al protejării dreptului la marcă, de vreme ce

activitățile menționate nu au fost și nu sunt exercitate de

către societatea de agenturare, iar suportarea cheltuielilor de distrugere

a mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate protejat

incumbă, în principiu, persoanei care a încălcat acest drept.

ICCJ,

Secția I civilă, decizia  nr. 8279 din 22 noiembrie 2011

Reclamanta

S.C. S. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu C.C. R. S.A. Constanța,

obligarea pârâtei la încetarea importului, a comercializării și

deținerii în vederea comercializării a produselor ce poartă

numele protejat prin marca nr. 45250 Picătura, aparținând

reclamantei; la distrugerea pe cheltuiala sa a produselor pe care le

deține și care poartă semnele protejate prin mărcile

aparținând reclamantei; la furnizarea de informații privind originea

mărfurilor, precum și rețelele de distribuție a produselor

care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând

reclamantei; la furnizarea numelor și adreselor producătorilor,

distribuitorilor, furnizorilor și ale celorlalți deținători

anteriori de mărfuri, precum și ale angrosiștilor destinatari

și ale vânzătorilor de mărfuri cu amănuntul ai produselor

care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând

reclamantei; la furnizarea informațiilor privind cantitățile

produse, livrate, importate, primite sau comandate, precum și la

prețul obținut pentru mărfurile și serviciile respective în

legătură cu produsele care poartă semnele protejate prin

mărcile aparținând reclamantei; de a aduce la cunoștința

tuturor distribuitorilor din  România sentința pronunțată

și de a publica în presă, pe cheltuiala sa, hotărârea

judecătorească în cinci cotidiene alese de către

reclamantă; la plata sumei de 1000 euro, cu titlu de despăgubiri

materiale.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este titulara certificatului de

înregistrare a mărcii nr. 45250 „Picătura”, prin care i s-a conferit

un drept exclusiv de folosire al acesteia pe teritoriul României, conform art.

35 din Legea nr.84/1998, iar societatea pârâtă a încălcat și

încalcă aceste drepturi exclusive, în sensul că importă,

depozitează în vederea comercializării și pune în

circulație comercială în mod fraudulos

produse purtând marca

reclamantei.

Prin sentința nr. 2801

bis/COM/2007, Tribunalul Constanța, Secția comercială a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de

pârâtă, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat

pârâta să înceteze importul, comercializarea și deținerea în

vederea comercializării a produselor ce poartă semnele protejate prin

marca nr. 45250 Picătura; să distrugă pe cheltuiala sa toate

produsele pe care le deține și care poartă semnele protejate

prin marca nr.45250 Picătura; să aducă la cunoștința

distribuitorilor din România hotărârea jud. prin publicarea ei în

presă, pe cheltuiala sa, în cinci cotidiene alese de către

reclamantă. Societatea pârâtă a fost, totodată, obligată

să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 1000

euro în echivalent lei din data plății, fiind însă respinse ca

neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 237/COM/2007 a

Curții de Apel Constanța, s-a admis apelul pârâtei, a fost

schimbată

în parte sentința,

în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtei

să înceteze importul, comercializarea și deținerea în vederea

comercializării, a produselor ce poartă semnele protejate prin marca Picătura,

să distrugă produsele pe care le deține și care poartă

semnele protejate prin marcă și să aducă la

cunoștința hotărârea, precum și să plătească

reclamantei 1000 Euro despăgubiri. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Prin decizia

nr.1947/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

Comercială a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia

civilă menționată și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul

Constanța, Secția civilă, reținând, în raport de art.2

alin.(1) lit. e), art.2 alin.(1) lit. a) C.proc.civ. și art.36 din Legea

nr.304/2004 coroborat cu art.19 alin.(2) din același act normativ, că

litigiile privind proprietatea intelectuală au natură civilă,

judecata lor realizându-se de către completele de judecată din cadrul

secțiilor civile ale tribunalelor sau curților de apel, în cazul în

care instanțele respective nu au constituite secții specializate.

În rejudecare,

reclamanta a precizat primul capăt al acțiunii, în sensul ca pârâta

să fie obligată „să înceteze transportul, manipularea,

tranzitarea, importul, comercializarea și deținerea în vederea

comercializării a produselor ce poartă numele protejate prin marca

nr. 45250 Picătura”, precizare pe care tribunalul a apreciat-o ca fiind

tardivă în raport de prevederile art. 132 C.pr.civ.

Prin

sentința civilă nr. 270 din 18.02.2010, Tribunalul Constanța,

Secția civilă

a respins acțiunea reclamantei, ca

nefondată.

Instanța

de fond a reținut că la data de 03.06.2005 s-a încheiat între C.C. SA

- în calitate de „armator” –

și C.C. România SA

- în calitate de „agent” - un contract de reprezentare a liniilor de transport

maritime prin care C.C. România S.A. s-a obligat să fie agentul de

shipping al C.C. S.A. pentru zona de reprezentare. Din „conosamentul” încheiat

la 09.03.2006 rezultă că expeditorul Z.X.G.C. SRL China a

încredințat transportatorului C.C./Societate Autonomă  Marsilia -

Franța un container cu 4200 cutii conținând „adeziv super glue” pentru

a fi transportat în Constanța, România prin vasul „Intensity”. La rubrica

„destinatarul mărfii” este menționat „la ordin”.

Din

răspunsul pârâtei la interogatoriu, a rezultat că transportatorul

C.C. S.A. din Franța a efectuat transportul maritim al containerului TOLU

1716305 sub sigiliul aplicat de către încărcător din portul de

încărcare Chiwan (China) în Portul Constanța, iar mărfurile din

container nu au fost introduse pe teritoriul României, nefiind efectuate

formalități vamale de tranzit intern sau import. Pârâta are calitatea

de agent al transportatorului maritim francez pentru toate navele care

operează în Portul Constanța.

Calitatea de

agent al expediționarului implică pentru pârâtă obligația

principală de organizare a transportului mărfurilor, în numele

și pe seama beneficiarului. Astfel, din perspectiva actelor comerciale la

care este îndreptățită cu privire la mărfurile confiscate

(exclusiv operațiuni de transport), potrivit legii și convenției

încheiate cu armatorul, pârâta nu poate fi obligată să înceteze

importul, comercializarea și deținerea în  vederea

comercializării a produselor ce poartă numele protejate prin marca

nr.45250 Picătura aparținând  reclamantei, deoarece în sfera

activităților desfășurate de ea nu se regăsesc și

operațiuni de import sau de comerț și, prin urmare, nici nu ar

putea să dețină produse contrafăcute în vederea

comercializării (ci doar în vederea transportului în beneficiul altei

persoane).

Sub aspectul

capătului 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să

distrugă pe cheltuiala sa  toate produsele pe care le  deține și

care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând

reclamantei, instanța de fond l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, câtă

vreme conform notificării nr.17838/1817/2006 emise D.R.V. Constanța,

mărfurile suspectate că aduc atingere dreptului de proprietate

intelectuală privind marca Picătura au fost confiscate de la

pârâtă la data de 12.07.2006 și ulterior lăsate în custodia C.C.

România SA. Reclamanta nu a probat că pârâta ar deține și alte

produse contrafăcute prin încălcarea dreptului său, ca urmare a

unor fapte anterioare.

Nefondate au

fost considerate și pretențiile care au făcut obiectul pct. 3, 4

și 5 ale acțiunii, față de calitatea societății

pârâte, de agent în cadrul activităților de transport maritim.

Legislația vamală nu prevede obligația transportatorului de a

verifica documentele de însoțire a mărfii și de a deschide

containerele, iar actele pe care acesta este obligat să le

dețină (contract de transport, conosamente, manifestul

încărcăturii etc.) nu conțin obligatoriu date privind originea

mărfurilor și rețelele de distribuție.

Capătul 6

de cerere, care își găsește temeiul juridic în disp.art.16

alin.1 din O.U.G. nr.100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor

de proprietate industrială, potrivit cărora „instanța

judecătorească competentă poate să ordone la cererea

reclamantului și pe cheltuiala persoanei care a încălcat dreptul

protejat, măsuri corespunzătoare în scopul difuzării

informației privind hotărârea judecătorească, inclusiv

afișarea acesteia, precum și publicarea integrală sau

parțială a hotărârii”, a fost la rândul său respins în

considerarea soluției date celorlalte capete de cerere.

S-a

avut în vedere, în egală măsură, că societatea

reclamantă nu poate să fie obligată să plătească

titularului dreptului încălcat daune-interese decât  corespunzător

prejudiciului pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a

încălcării săvârșite. Or, în speță, din expunerea

de motive a cererii de chemare în judecată nu rezultă în ce constă

prejudiciul material în sumă de 1000 Euro, pe care reclamanta îl pretinde

a fi acoperit de pârâtă.

Prin

decizia nr.309/C din 27.12.2010 a Curții de Apel Constanța,

Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale s-a admis apelul reclamantei, s-a dispus anularea

sentinței atacate, iar pe fond s-a admis în parte acțiunea, astfel

cum a fost precizată și completată, în sensul că a fost

obligată pârâta

să înceteze transportul și manipularea

mărfurilor protejate prin marca nr. 45250 „Picătura” aparținând

reclamantei, aflate în containerul TOLU 171630/5, reținute cu ARB seria G

0044843/12.07.2006, precum și

să distrugă pe

cheltuiala sa aceste mărfuri. Au fost respinse celelalte pretenții

ale reclamantei.

În

considerentele acestei decizii s-a reținut că, prin precizările

depuse după reînregistrarea cauzei la Tribunalul Constanța,

reclamanta a explicitat conținutul obligațiilor solicitate a fi

impuse pârâtei, definind într-un context mai larg al activităților

comerciale efectuate uzual în legătură cu importul mărfii, care

anume dintre acestea s-ar aplica pârâtei.

Ca

atare, în mod greșit instanța de fond a încadrat cererea în sfera

art. 132 alin. (1) C.proc.civ., privind întregirea sau modificarea

acțiunii, respingând ca tardivă această precizare.

Cu

privire la criticile de fond, instanța de apel a avut în vedere că

dispozițiile art. 35 alin. (1) și alin.(2) din Legea nr. 84/1998

configurează cadrul normativ general în domeniul măsurilor legale

puse la dispoziția titularului mărcii în a asigura utilizarea

corectă a acesteia, terților putându-le fi interzisă orice

atingere adusă acestui drept exclusiv în activitatea lor, indiferent de

natura operațiunilor derulate asupra mărfurilor supuse mărcii

protejate.

Indicarea

prin lege, într-o modalitate globală și neexhaustivă, a tuturor

activităților ce pot fi realizate în activitatea uzuală

comercială, începând cu importarea, manipularea, utilizarea semnului pe

documente sau pentru publicitate, tranzitarea și terminând cu vânzarea cu

amănuntul, a urmărit  acoperirea de către legiuitor a  tuturor

situațiilor-premisă în care s-ar putea profita de caracterul

distinctiv ori de renumele mărcii sau în care folosirea semnului ar putea

cauza titularului mărcii un prejudiciu.

Aceasta

nu înseamnă că în speță, apelanta reclamantă poate

indica în același mod (nediferențiat, global) obligația

negativă impusă pârâtei în legătură cu

activitățile derulate față de mărfurile reținute

în vamă și care aduc atingere mărcii protejate, pentru că o

asemenea viziune nu ține seama de specificul actelor și faptelor de

comerț permise prin obiectul de activitate al comerciantului.

În

speță, intimata pârâtă este societatea de agenturare în apele

teritoriale românești a navelor armatorului francez C.C. S.A., ceea ce

presupune subsumarea atribuțiilor sale și a naturii

operațiunilor efectuate la prevederile art. 53-56 din O.G. nr. 22/1999.

A

susține că agentului navei îi incumbă obligații legate de

comercializarea și deținerea în vederea comercializării, de

tranzitare și import a unor produse asupra cărora agentul maritim

acționează doar în numele armatorului/navlositorului, denotă o

viziune nesusținută de lege, care tinde, în absența unor

argumente pertinente și raționale, să transfere în sarcina

acestuia o situație de fapt impusă în realitate

titularului mărfii,

indicat conform conosamentului (nominal sau ,,la ordin’’, în speță,

„la ordin”).

Agentul

răspunde ,,

as agent only

’’ în limita puterilor conferite de

armator, având doar obligația să prezinte documentația de

transport autorităților vamale și portuare, iar în cazul

conosamentului ,,la ordin’’, să predea marfa în mâinile celui care

prezintă originalul actului la destinație.

Prin

urmare, motivarea în sensul că intimatului pârât, în calitate de

,,transportator’’ sau de ,,expediționar’’ (când în realitate el este doar

reprezentantul proprietarului sau operatorului navei în limita teritorială

conferită), îi revin

in corpore

obligații care incumbă

în realitate altor operatori ai mărfii, vine în contradicție cu

documentația depusă și cu interpretarea general acceptată

în privința derulării contractului de transport maritim.

În

susținerea acestui argument vin de altfel și înscrisurile depuse, ce

atestă că documentația pentru această marfă a fost

predată autorităților vamale în executarea obligațiilor

decurgând din calitatea pârâtei, precum și că urmare

corespondenței purtate de titularul mărcii, a avut loc

recunoașterea de către societatea din China, care a dispus

încărcarea mărfii (,,expeditorul’’), a răspunderii asumate în

legătură cu proveniența produselor.

Prin

urmare, fără a nega existența unei încălcări a

dreptului de proprietate și de folosință a mărcii, aduse

prin efectuarea operațiunii de import pentru mărfurile

contrafăcute,  instanța a reținut totuși că nu va

putea fi extinsă interdicția în realizarea procedurilor ce

implică finalizarea acestor operațiuni peste limitele

atribuțiilor legale și convenționale conferite

societății pârâte, respectiv, de asigurare a transportului și a

manipulării acestor produse, dar și de a distruge pe cheltuiala sa

mărfurile reținute în vamă.

Instanța

de apel a apreciat că nu poate fi pretins societății pârâte

să cunoască și să dezvăluie date referitoare la

rețeaua de distribuție organizată de beneficiarul mărfii

(și care nu s-a mai prezentat cu conosamentul în vederea ridicării

mărfii din Portul Constanța).

A fost

menținută, totodată, soluția instanței de fond în ce

privește respingerea pretențiilor de plată a unor daune

interese, în măsura în care nu s-a dovedit că există o

culpă a societății pârâte în această afacere

comercială, prejudiciul pretins neputând fi, pe argumentele arătate,

imputabil părții chemate în judecată. S-a reținut și

faptul că nu este probată producerea unui prejudiciu efectiv în

măsura în care întreg lotul de marfă a fost reținut în

vamă, constituind obiectul măsurii asiguratorii dispuse în

condițiile Legii nr. 344/2005, până la soluționarea

irevocabilă a litigiului.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, pârâta SC C.C. Romania SA, invocând motivele

de recurs

prevăzute de art.

304. pct. 5, pct.6, pct.8 și pct.9 C.proc.civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta pârâtă susține

următoarele:

În mod

greșit instanța de apel a admis completarea conținutului

primului capăt de cerere cu obligațiile negative privind transportul,

manipularea și tranzitarea mărfurilor, încălcând astfel

dispozițiile art. 132 C.proc.civ. și ajungând astfel să se

pronunțe asupra unei cereri cu care nu a fost învestită în mod legal.

Interpretarea

noțiunii de „import”, cu includerea activităților de transport,

manipulare și tranzitare a mărfurilor ca fiind „activități

conexe sau adiacente importului”, este eronată.

Instanța

a reținut corect împrejurarea că pârâta nu are calitatea de

transportator și nici de expediționar, ci aceea de agent de navă,

dar cu toate acestea, reține în sarcina pârâtei activități

excluse din obiectul său de activitate, respectiv transportul și

manipularea mărfurilor. Or, nu este posibil a statua că societatea nu

este transportator, dar, totuși, să-i fie interzis transportul,

și nici a statua că nu este nici expediționar, dar, totuși,

să-i fie interzisă manipularea.

Obligarea

pârâtei la distrugerea mărfurilor este dată cu aplicarea

greșită art. 20 din Legea nr. 344/2005. În raport de prevederile art.

9, art. 10, art. 11-14 și art. 20 din această lege, mărfurile se

distrug de

către autoritatea

vamală, iar cheltuielile de distrugere sunt în sarcina titularului

dreptului de proprietate intelectuală.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte

reține următoarele:

Soluția

instanței de apel în ceea ce privește precizările depuse de

reclamantă la termenul de judecată din 28 01.2010 este corectă,

deoarece, într-adevăr, nu este vorba despre o modificare sau întregire a

cererii de chemare în judecată, ci de o clarificare a conținutului

primului capăt de cerere în raport de atribuțiile considerate de

reclamantă ca făcând parte din activitatea comercială a pârâtei.

Astfel

cum în mod corect s-a reținut prin decizia recurată, pârâta este o

societate de agenturare, iar

întinderea

atribuțiilor și competențelor sale sunt stabilite prin

dispoziții legale.

Potrivit art.

56  din Ordonanța nr.

22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile,

utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului

public, precum și desfășurarea activităților de

transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare,

republicată în M. Of. nr. 511 din 22.07.2010 (art. 54 anterior republicării):

„(1)

Agentul reprezintă nava, precum și pe comandantul, proprietarul sau

operatorul acesteia în fața autorităților publice, a

administrațiilor, a tuturor operatorilor economici care prestează

servicii pentru navă, echipaj, proprietar sau operator și

acționează în limitele mandatului de împuternicire dat de

aceștia.

(2) Agentul are obligația să asiste

nava și pe comandantul acesteia în toate acțiunile sale, de la

sosirea și până la plecarea din port.”

Potrivit

art. 57 din același act normative (fostul art. 55 anterior

republicării): „Agentul are obligația să aducă la

cunoștință comandantului navei agenturate prevederile legale

aplicabile din domeniul transportului naval, activitatea

autorităților publice și administrațiilor, precum și

ordinele și dispozițiile autorităților locale care

acționează în porturi și pe căile navigabile interioare”.

O altă atribuție

stabilită în sarcina agentului este cea prevăzută de art. 58

(art. 56 anterior republicării), potrivit căruia: „Pentru navele pe

care le agenturează agentul garantează plata tarifelor, a taxelor

și a celorlalte cheltuieli portuare către autoritățile

publice, administrațiile și operatorii economici care prestează

servicii de siguranță, stabilite în conformitate cu

reglementările în vigoare sau prevăzute în contractele încheiate”.

Din conținutul

dispozițiilor legale menționate nu rezultă că

agentul

ar avea atribuții de transport sau manipulare a mărfurilor. Nu s-a

susținut că pârâta ar fi exercitat astfel de activități

peste limitele dispozițiilor legale sau ale convenției de

reprezentare. În consecință, nu se poate reține că pârâta,

prin activități de transport și manipulare a mărfii, ar

aduce atingere dreptului la marcă invocat de reclamantă, în

condițiile în care această societate comercială nu are astfel de

atribuții în legătură cu marfa reținută ca fiind

contrafăcută.

Ca atare,

obligarea pârâtei de a înceta transportul și manipularea mărfurilor

protejate prin marcă și reținute în vamă este o

măsură lipsită de finalitate și totodată

nelegală, neavând nicio consecință din punctul de vedere al

protejării dreptului la marcă, de vreme ce activitățile

menționate nu au fost și nu sunt exercitate de către

pârâtă.

În ceea ce

privește obligarea pârâtei de a distruge mărfurile pe cheltuiala sa,

reclamanta și-a întemeiat

cererea pe prevederile

art. 11 din Ordonanță de urgență nr. 100/2005 privind

asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Potrivit acestui text legal:

„

(1) Pe lângă daunele-interese ce pot fi obținute de

către titularul al cărui drept de proprietate industrială protejat

i-a fost încălcat, instanța judecătorească competentă

poate să ordone, la cererea reclamantului, în privința

mărfurilor despre care se constată că aduc atingere dreptului de

proprietate industrială protejat și, după caz, în privința

materialelor și instrumentelor care au servit, în principal, la crearea

sau fabricarea mărfurilor, următoarele măsuri:

a)

retragerea din rețelele circuitelor comerciale;

b)

scoaterea definitivă din circuitele comerciale; sau

c)

distrugerea.

(2)

Instanța judecătorească competentă va ordona cu privire la

măsurile prevăzute la alin. (1) ca acestea să fie puse în

aplicare pe cheltuiala persoanei care a încălcat un drept de proprietate

industrială protejat, afară de situația în care există

motive speciale care să împiedice acest fapt.”

Rezultă

cu claritate din conținutul dispozițiilor legale citate, că

suportarea cheltuielilor de distrugere a mărfurilor despre care se

constată că aduc atingere dreptului de proprietate industrială

protejat incumbă, în principiu, persoanei care a încălcat un drept de

proprietate industrială protejat. Or, în privința reclamantei nu s-a

constatat că, prin activitatea desfășurată, ar fi

încălcat dreptul la marcă protejat al reclamantei.

Constatând,

așadar, că în mod greșit și cu nesocotirea

dispozițiilor legale, pârâta a fost obligată la încetarea

transportului și manipulării mărfii, respectiv, la distrugerea

mărfii pe cheltuiala sa, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâta SC C.C. Romania SA împotriva deciziei

Curții de Apel Constanța, a modificat decizia, în sensul că a

respins în totalitate acțiunea reclamantei, menținând celelalte

dispoziții ale deciziei.