ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3801/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3801/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1443 din 30 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, s-a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamante.

Pentru a pronunța această sentință s-a

reținut că, prin sentința civilă nr. 5178 din 17 martie 2000 a Judecătoriei

Sectorului 1 București a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantelor,

în contradictoriu cu pârâta, prin care s-a solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 09 iunie 1997.

Împotriva sentinței civile de mai sus

au formulat apel apelantele - reclamante R.D.G., R.E.M., R.E.S., P.D., iar prin

decizia civilă nr. 412 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București secția a III

- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul

reclamantelor, reținându-se următoarele considerente:

Astfel, pentru a stabili semnificația

juridică a aprecierii instanțelor în sensul că imobilul a intrat în mod valabil

în patrimoniul statului, trebuie avut în vedere că, deși dreptul de proprietate

este perpetuu, adică durează de atâta vreme cât subzistă bunul asupra

căruia poartă, el se transmite în modurile

prevăzute de Codul civil prin

art. 644 - 645 C. civ. și va continua să

existe în patrimoniul celui care îl dobândește.

Având în vedere că este imposibil din

punct de vedere juridic ca acest drept să se regăsească concomitent în

patrimoniul mai multor persoane diferite, excluzând excepțiile consacrate care

privesc modalitățile juridice ale acestui drept, se reține aspectul statuat cu putere

de lucru judecat al transmiterii proprietății în cauza de față în temeiul legii

- modalitate admisă de Codul civil, respectiv Decretul nr. 92/1950, prin

ieșirea dreptului din patrimoniul autorului reclamantelor și intrarea lui în

patrimoniul statului.

Aplicarea regulilor de drept

consacrate în materia revendicării imobiliare implică compararea titlurilor de

proprietate prezentate de către părți. Dacă titlurile lor provin de la autori

diferiți se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile.

Această soluție,

care corespunde în cea mai

mare măsură principiului de drept conform

căruia nimeni nu poate

transmite mai mult decât ceea ce îi aparține, asigurând astfel respectarea

efectivă a dreptului de proprietate asupra bunului în discuție, trebuie

aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil,

momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra

aceluiași bun.

Comparând titlurile de proprietate

prezentate de părți, se constată că nu există două șiruri distincte de

transmisiuni succesive, ci unul singur, situație în care dacă există o

succesiune de transmisiuni valabile de drept de proprietate de-a lungul

timpului, ultimul titlu este preferabil întrucât reflectă o situație

ulterioară, iar dacă unul dintre actele juridice încheiate de-a lungul timpului

nu a avut aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate, aceasta se

regăsește în patrimoniul celui din urmă înstrăinător conform actului respectiv.

Cu alte cuvinte, ultima persoană care

deține un titlu de proprietate valabil cu respectarea legii, este recunoscută

ca fiind proprietarul bunului. în caz contrar, ar fi lipsit de efecte juridice

un act juridic valabil de transmitere a dreptului de proprietate între două

patrimonii, ceea ce nu poate fi admis, întrucât ar constitui o gravă atingere

adusă siguranței circuitului civil.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul

și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietare. Prin

urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și

retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.

Întrucât concursul dintre legea

specială și legea generală, așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul Legii

nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

protecția juridică a acestui vechi drept nu se realizează prin redobândirea

posesiei ca urmare a formulării unei acțiuni în revendicare de drept comun, ci prin

obținerea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001.

În cazul de față, prin sentința civilă

nr. 16947 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost

admisă acțiunea reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

General al Municipiului București, cunoscându-se că sunt proprietare ale

imobilului și în același timp fiind obligat pârâtul Consiliul General al

Municipiului București să lase reclamantelor în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul.

Acțiunea în revendicare a

reclamantelor, prin sentința de mai sus, a fost formulată la data de 08 iulie 1997,

adică ulterior înstrăinării de către Consiliul General al Municipiului

București a apartamentului revendicat prin acțiunea de față, conform contractului

de vânzare -

cumpărare din 09 iunie 1997,

către autorul pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 5178 din 17

martie 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea reclamantelor, în contradictoriu cu pârâta, prin care s-a

solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din

09 iunie 1997.

Din considerentele acestei sentințe

reiese că reclamantele - apelate nu au încunoștințat nici pe pârâtul Consiliul

General al Municipiului București și nici pe pârâtul H.A., în perioada

anterioară încheierii contractului despre intenția lor de a revendica imobilul,

în calitate foste proprietare ale acestuia, ori în aceste condiții, nu poate fi

răsturnată prezumția de bună-credință ce operează în favoarea pârâților în

temeiul art. 1899 C. civ.

Instanța de apel a reținut că,

într-adevăr, conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi

interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care

România este parte. Jurisprudența CEDO are o aplicare directă în dreptul

intern, interpretarea instanței de contencios european impunându-se astfel și

instanțelor române.

Dreptul de proprietate care s-a aflat

inițial în patrimoniul autorului reclamantelor nu este garantat de prevederile art.

1 din Protocolul adițional al CEDO. Principiul în acest domeniu a fost stabilit

de Comisia Europeană încă din anii 1950 „Speranța de a vedea recunoscută

supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil

de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art.

l din Protocolul nr. l (decizia X, Y, Z împotriva Germaniei din 04 octombrie 1977).

În acest sens, potrivit CEDO noțiunea

de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror

titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în

virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (de

exemplu hotărârea pronunțată în cauza Viașu împotriva României din 09 decembrie

2008).

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. și P.D. solicitând modificarea ei n

sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că

instanța de apel cu o motivare necorespunzătoare și cel puțin bizară, comparând

titlurile de proprietate a constatat că nu există două șiruri distincte de

transmisiuni succesive ci unul singur, situație în care dacă există o

succesiune de transmisiuni valabile, ultimul este preferabil întrucât reflectă

o situație ulterioară iar dacă unul dintre actele încheiate de-a lungul

timpului nu a avut aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate, acesta se

regăsește în patrimoniul celui din urmă înstrăinător conform actului respectiv.

Ca atare, se invocă că acest aspect se

circumscrie astfel dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,întrucât

instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând și

natura acestuia.

în aceeași idee, recurentele mai

susțin,că se impunea compararea titlurilor, urmând să aibă prioritate și deci

câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este

preferabil, susținându-se din acest punct de vedere, că în cauză este relevant

titlul autorului lor și nu buna-credință a chiriașului dobânditor, deoarece

buna - credință nu constituie un mod de dobândire a proprietății.

Recurentele mai învederează faptul că

instanțele nu au ținut seama de certificatul de moștenitor nr. 131 din 6 mai

1996 privind calitatea lor de moștenitoroare după defunctul R.G. (adevăratul

proprietar al imobilului dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 30 mai 1945 și transcris din 31 mai 1945).

Recurentele mai invocă faptul că

naționalizarea s-a fost făcut cu încălcarea Constituției în vigoare la acel

moment și ca atare preluarea de către stat a imobilului în condițiile

Decretului nr. 92/1950 nu poate constituie un titlu valabil de dobândire a

dreptului de proprietate.

Față de obiectul acțiunii în

revendicare, recurenții mai invocă și jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate

privată consacrat de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție.

În acest sens se susține că dețin un

bun și un drept efectiv în sensul Convenției,și că din acest punct de vedere

trebuia să se țină seama și de faptul că au obținut apartamentul de la subsolul

aceluiași imobil.

Examinând hotărârea instanței de apel

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

În urma procesului desfășurat anterior

între părți, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că pârâții au încheiat cu

bună credință contractul de vânzare cumpărare asupra imobilului din litigiu,

neexistând la acel moment nici o notificare sau alt demers judiciar al

antecesorului reclamanților, de natură să atenționeze asupra valabilității

titlului statului. De aceea acțiunea în nulitatea contractului de vânzare

cumpărare a fost respinsă irevocabil.

Potrivit art. 18 alin (1) lit. c) din

Legea 10/2001, masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent atunci

când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, ceea ce în

speță s-a stabilit în mod irevocabil prin sentința civilă nr 5178 din 17 martie

2000 a judecătoriei Sectorului 1 București.

A considera că

indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul

imobilului trebuie deposedat de bun,

ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății, să

creeze noi prejudicii disproporționate pe seama dobânditorilor actuali.

în acest sens în jurisprudența CEDO,

cauza Raicu contra României, s-a statuat că persoanele ce și-au dobândit

bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri,

altfel s-ar încalcă principiul securității raporturilor civile.

Astfel CEDO a mai statuat că

exigențele art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate ațâț în cazul fostului

proprietar cât și în cazul cumpărătorilor de bună credință, că prin restituirea

bunurilor preluate de stat, trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice

și că în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă ( cum este

situația din prezenta cauză), în condițiile în care

titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului

proprietar

să-i fie plătite despăgubiri.

Decizia nr 33/2008 a înaltei Curți de

Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite,

consacră prioritatea acțiunii în revendicare numai în măsura în care nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor

juridice.

De altfel este de reținut că

stabilirea obligației statului (în cauza Atanasiu contra României) de creare a

unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin amendarea mecanismului

de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente

(paragraful 232 din hotărârea CEDO sus evocată) echivalează în același timp cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul

proprietar.

Or, validitatea titlului de

proprietate al dobânditorilor nu poate fi pusă la îndoială de vreme ce

contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat,iar principiul stabilității

circuitului civil se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă

nedreptate, cum de altfel au și reținut instanțele anterioare, aplicându-l

astfel la circumstanțele concrete ale speței, în care titlul dobânditorilor

obținut în temeiul Legii nr. 112/1995 s-,a consolidat,prin sentința civilă nr

5178 din 17 martie 2000 a judecătoriei Sectorului 1 București.

Astfel din perspectiva celor

expuse,nici una din susținerile recurentelor nu se circumscriu dispozițiilor art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Nefondată este de altfel și critica

legată de, motivarea necorespunzătoare a hotărârii, în condițiile în care

considerentele acesteia se circumscriu exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., fiind arătate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea

instanței la adoptarea soluției.

Astfel, recursul reclamantelor urmează

a se respinge ca nefondat

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. și P.D. împotriva deciziei nr. 412/

A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

28 mai 2012.

Cu opinia separată a doamnei judecător

D.P.

Admite recursul declarat de reclamante

împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași curți de apel.

MOTIVARE OPINIE SEPARATĂ

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 412/ A din 4

aprilie 2011 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței nr. 1443 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă.

În motivarea deciziei se arată, în

esență, că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.

l al Curții Europene a Drepturilor Omului față de conținutul sentinței nr. 5178

din 17 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 prin care cererea reclamantelor

de constatare

a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1496/1997,

reprezentând titlul de

proprietate al părților, a fost respinsă.

Împotriva deciziei au declarat recurs

reclamantele întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs

se arată că instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor de

proprietate întrucât ambele părți dețin titluri de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

Se mai arată că prin sentința civilă nr.

1364/1997 a Judecătoriei sectorului 1 a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului

București, așa încât reținerea că reclamantele nu au un bun este nelegală.

Prealabil, Înalta Curte reține că

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. nu

este incident în cauză întrucât prin acest motiv de modificare se invocă

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Or, în

cauza de față, instanța de judecată nu a fost învestită cu cercetarea vreunei

convenții încheiate între părțile din prezenta cauză.

Înalta Curte, analizând decizia prin

prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele

procesuale și a temeiurilor de drept incidente cauzei, reține caracterul fondat

al recursului pentru argumentele ce succed.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

constant, a reținut că „vânzarea de către stat a bunului altuia către terți,

chiar dacă aceștia ar fi de bună credință și chiar atunci când este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia

constituie o privare de bun; o asemenea privare este contrară art. 1 din

Protocolul 1

”

- cauzele Brumărescu, Porțeanu,

Străin, Faimblat contra României.

În Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010

pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României se apreciază,

printre altele, că „Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul

autonom al noțiunii „bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența

Curții, că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii este au dispus în mod

expres restituirea bunului".

În cauza de față, deși instanța de

apel reține că prin sentința nr. 16947 din 25 noiembrie 1997, irevocabilă,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1, a fost admisă acțiunea reclamantelor în

revendicarea imobilului în litigiu formulată în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul general al municipiului București (pârât apreciat de instanțele de

judecată de la acea dată, ca reprezentant al unității administrativ-teritoriale

a Bucureștiului), constatându-se că reclamantele sunt proprietarele imobilului,

cu obligarea pârâtului de a lăsa reclamantelor în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul, în mod paradoxal reține că

acestea nu au „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Reclamantele dețin un bun ca efect al

hotărârii judecătorești arătate, pronunțată în contradictoriu cu reprezentantul

unității administrativ teritoriale de la care a fost achiziționat bunul

revendicat, de către pârât.

Situația de fapt reținută, existența

unei hotărâri judecătorești irevocabile, executorie, posterioară vânzării de

către stat a bunului către terți de bună-credință (așa cum se retine în

sentința nr. 5178 din 17 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 1) prin care s-a

recunoscut reclamantelor calitatea de proprietar și prin dispozitivul căreia

s-a dispus, în mod expres, restituirea bunului în litigiu, este în concordanță

cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materia noțiunii de „bun

”

.

Drept urmare, reținerea de către

instanța de apel a inexistenței în patrimoniul reclamantelor a unui drept de

proprietate asupra imobilului este nelegală.

Instanța de apel, urmare a concluzii

eronate trase, nu a mai procedat la analiza acțiunii în revendicare prin

comparare de titluri, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii.

Drept urmare, Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5) C. proc. civ., va admite

recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Judecător

D.P.