ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4838/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 888/2012 din 28 septembrie 2012,

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ

se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea către

reclamantă a diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, că Universitatea

S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale și niciun act normativ nu conține o asemenea

reglementare pentru pârâta aflată în discuție.

Curtea de Apel a mai reținut

că o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale și că, pentru stabilirea competenței materiale, în speță este aplicabil

criteriul rangului autorității care emite, prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, astfel că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de

contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. este o autoritate

publică locală.

Chiar dacă reclamantul

a chemat în judecată și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

pentru ca acesta să fie obligat să recunoască diplomele și certificatele de studii

după emiterea acestora de către prima pârâtă, ceea ce ar atrage competența curții

de apel, curtea a constatat că această cerere este o cerere accesorie și nu principală,

ea depinzând de soarta acțiunii principale, și, în atare situație sunt aplicabile

dispozițiile art. 17 din C. proc. civ., unde se arată că acestea sunt în căderea

instanței competente să judece cererea principală.

Prin sentința nr. 4694/2012

din 14 noiembrie 2012, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială invocată din

oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamantul

T.I., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. și chematul în garanție Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în favoarea Curții de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ

de competență, a suspendat soluționarea cererii de chemare în judecată până la pronunțarea

unui regulator de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în

vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că Universitatea S.H. din București este, conform Legii

nr. 443/2002, instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat

și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ superior, care

poate fi asimilată autorității publice centrale, având în vedere faptul că are competență

ce se exercită la nivel național, pe întreg teritoriul țării.

Tribunalul a invocat practică

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

respectiv decizia nr. 604 din 31 ianuarie 2007, nepublicată, prin care instanța

supremă a reținut că dacă obiectul cauzei este contestarea unor acte emise de o

instituție de învățământ superior, căreia prin lege i-a fost acordată personalitate

juridică de drept privat și a fost recunoscută utilitatea publică la nivel național,

fiind asimilată potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 unei autorități

publice centrale, sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Având în vedere motivele

expuse mai sus, Tribunalul a reținut că pârâta Universitatea S.H. București este

asimilată autorității publice centrale, în raport de prevederile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 3 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. și

a apreciat că în speță nu este competent Tribunalul Mehedinți, ci Curtea de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ fiscal.

Constatându-se ivit conflictul

negativ de competență reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ., văzând și dispozițiile

art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., tribunalul a sesizat Înalta Curte de Casație

și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22

alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a adopta această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Obiectul prezentului litigiu

de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ

superior la eliberarea unei diplome de licență și a altor acte de studii reclamantului,

care este absolvent al Facultății de Psihologie din București, Specializarea Psihologie,

din cadrul Universității „S.H.”, promoția 2009, dobândind titlul de licențiat în

Psihologie conform Adeverinței din 10 iulie 2009.

În alt registru de idei,

nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include

în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au

obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu

public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării

ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice

a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel

național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele,

avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea

„S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

„S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică,

ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate

fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației

publice.

Prin urmare, pârâta aflată

în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea

„S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține

o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond

de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății,

în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că

tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ,

față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o autoritate publică

locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) din C.

proc. civ.

În altă ordine de idei,

potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate

adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă

reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

În speța de față, reclamantul

a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

În consecință, având în

vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3)

și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei,

în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul T.I., pe pârâta Universitatea S.H.

și pe chematul în garanție Ministerul Educației Naționale (fost Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului), în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2013.