ÎCCJ, decizie (scj.ro #86909)

Înșelăciune. Tentativă. Rambursare ilegală a taxei pe valoarea adăugată

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului

Indice alfabetic:

Drept penal

-

înșelăciune

C. pen.,

art. 215 alin. (1)

Încercarea de a obține, fără drept, sume de bani cu titlu de rambursare a taxei pe valoarea adăugată, pe baza efectuării de operațiuni frauduloase în evidența contabilă a unei societăți, săvârșită înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 241/2005, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de înșelăciune. Incriminarea distinctă a faptei, prin dispozițiile art. 8 din Legea nr. 241/2005 - legea specială pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale - nu conduce la concluzia că până la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 241/2005 fapta nu era prevăzută de legea penală, în raport cu conținutul Codului penal, ci la concluzia că faptelor săvârșite până la momentul menționat le sunt aplicabile dispozițiile Codului penal.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1341 din 17 aprilie 2013

Prin sentința nr. 238 din 15 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, Secția penală, inculpatul I.G. a fost condamnat la:

- 1 an închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune în formă tentată prevăzută și

pedepsită de

art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.;

- 5.000 lei amendă penală pentru infracțiunea de refuz al administratorului de a preda documentația contabilă lichidatorului judiciar prevăzută și

pedepsită de

art. 147 din Legea nr. 85/2006.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

A fost privat inculpatul de exercițiul drepturilor civile

prevăzute în

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. în condițiile și pe durata

prevăzută în art. 71

C. pen.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Inculpata I.L. a fost condamnată la:

- 1 an închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune în formă tentată prevăzută și

pedepsită de

art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.;

- două pedepse a câte 5.000 lei amendă penală pentru două infracțiuni de refuz al administratorului de a preda documentația contabilă lichidatorului judiciar prevăzute și

pedepsite de

art. 147 din Legea nr. 85/2006.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

A fost privată inculpata de exercițiul drepturilor civile

prevăzute în

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. în condițiile și pe durata

prevăzută în art. 71

C. pen.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată inculpatei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul I.G. pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută și

pedepsită de

art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

S-a respins cererea de daune materiale formulată de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara.

A fost lăsată nesoluționată latura civilă raportat la infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

Sub aspectul laturii penale, instanța de fond a reținut, între altele, că:

Procedura s-a derulat până în anul 2004 când, prin sentința nr. 540/CA/2004 din 27 februarie 2004 a Tribunalului Hunedoara, s-a dispus închiderea procedurii lichidării judiciare față de societatea D.

La data de 21 noiembrie 2003, deși era în procedura de insolvență și avea ridicat dreptul de administrare și conducere a societății D., inculpatul I.G., în calitate de reprezentant legal (asociat unic) al acestei societăți, a vândut cumpărătoarei societatea A. imobilul situat în Hunedoara, strada C. Societatea cumpărătoare avea ca asociați și administratori pe inculpatul I.G. și pe soția sa, inculpata I.L. Prețul de vânzare al imobilului a fost de 50.000 lei, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost autentificat la 21 noiembrie 2003. Vânzarea imobilului nu a fost înregistrată în evidența contabilă a societății D. în luna noiembrie 2003, odată cu transferul dreptului de proprietate, ci doar în luna ianuarie 2004, iar factura fiscală a fost emisă cu data de 21 iunie 2004, cu o valoare de 59.500 lei, din care 9.500 lei TVA. În evidența contabilă a societății A. operațiunea s-a efectuat în luna iunie, în baza facturii din 21 iunie 2004, la care s-a făcut referire anterior.

Înregistrarea cu întârziere a operațiunii a fost făcută de către cei doi inculpați cu scopul de a obține rambursarea de TVA în sumă de 9.500 lei. Această manoperă frauduloasă s-a realizat în contextul în care societatea A. a devenit plătitoare de TVA începând cu data de 1 aprilie 2004, cu precizarea că deducerea de TVA pentru bunuri mijloace fixe este posibilă dacă acestea au fost achiziționate cu cel mult 90 de zile anterior datei de înregistrare ca plătitor de TVA. Dacă operațiunea s-ar fi înregistrat la data transferului de proprietate (noiembrie 2003), rambursarea de TVA nu putea fi cerută, întrucât societatea A. nu era plătitor de TVA.

Cu același scop, în lunile mai și iunie 2004, societatea A. a achiziționat de la societatea D., printr-un număr de 14 facturi, materiale de construcții și alte bunuri (ciment, cărămidă, var, gips, adeziv, gled, plăci rigips carton, cabluri electrice, scară curbată mansardă, tâmplărie). Aceste materiale, care au fost refacturate către societatea A. pentru suma de 73.666,63 lei, cu un TVA în sumă de 13.996,66 lei, au fost achiziționate de către societatea D. în perioada 1 octombrie 2003 - 21 noiembrie 2003 și înregistrate în contul 231 „Investiții în curs.” S-a precizat că materialele înregistrate în contul de investiții în curs privesc imobilul situat în Hunedoara, strada C., care a fost vândut de societatea D. la data de 21 noiembrie 2003 către societatea A.

Și după data de 21 noiembrie 2003 societatea D. a achiziționat și înregistrat în contul 231 „Investiții în curs” atât materiale de construcții (ciment, var, rigips, adeziv etc.), cât și diverse alte bunuri (executat și montat ferestre termopan, executat și montat confecții inox etc.) care au fost refacturate către societatea A. printr-un număr de 8 facturi. Taxa pe valoarea adăugată înscrisă în aceste facturi este de 9.619,75 lei.

Este evident, a apreciat instanța de fond, că refacturarea bunurilor către societatea A. a fost strict formală, pentru a se obține deducere de TVA, în contextul în care imobilul căruia îi erau destinate materialele a fost înstrăinat în 21 noiembrie 2003, înainte ca această societate să devină plătitor de TVA.

Prin sentință s-a considerat că inculpații I.G. și I.L., în calitate de asociați și administratori ai societății A., au solicitat rambursarea TVA fără a avea acest drept, după ce, în prealabil, au efectuat manoperele frauduloase descrise anterior. Suma totală pentru care organul de control fiscal Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara nu a acordat dreptul de deducere este de 33.116,41 lei (9.500 lei + 13.996,66 lei + 9.619,75 lei), astfel că, a constatat instanța, nu s-a produs niciun prejudiciu.

Prima instanță a considerat că faptele inculpaților de a încerca să obțină fără drept suma de 33.116,41 lei cu titlu de rambursare TVA, după efectuarea în evidența contabilă a societății A. de operațiuni frauduloase, constituie infracțiune.

În ceea ce privește încadrarea juridică, instanța a apreciat că acțiunea antisocială a inculpaților îmbracă forma infracțiunii de înșelăciune în formă tentată

prevăzută

în art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că este evident că faptele reținute în sarcina inculpaților nu se încadrează în dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994 (al căror conținut se regăsește în art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005) care incriminează fapta de omisiune, în tot sau în parte, a evidențierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operațiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuția.

Nici dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a precizat instanța, nu sunt incidente în speța de față, chiar dacă acest text de lege incriminează tocmai genul de faptă care face obiectul cauzei de față. Această concluzie este consecința constatării că la momentul săvârșirii faptei (anul 2004) legea nu prevedea ca infracțiune de evaziune fiscală fapta contribuabilului care cu rea-credință stabilește taxele cu scopul de a obține fără drept sume de bani cu titlu de rambursare.

Legea penală, a menționat instanța, se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare și nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.

Cum faptele din prezentul dosar nu erau incriminate în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, art. 8 din Legea nr. 241/2005 nu poate retroactiva.

Cu toate acestea, așa cum s-a arătat, faptele inculpaților constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.

prevăzută

în art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., reținută în sarcina inculpatului I.G., instanța a reținut că:

La data de 25 iulie 2003, inculpatul I.G., în calitate de asociat al societății A., a încheiat cu partea vătămată societatea E., administrată de H.E., contractele de antrepriză 366 și 367, având ca obiect achiziționarea de materiale de construcții și prestări servicii.

Pe parcursul derulării lucrărilor, inculpatul a plătit părții vătămate în numerar suma de 15.417,20 lei, fiind eliberate 10 chitanțe pe societatea contractoare, societatea A.

La terminarea lucrărilor, în luna octombrie 2003, H.E. a solicitat inculpatului diferența de preț, context în care I.G. a comunicat administratorului societății E. că firma sa, societatea A. are dificultăți financiare și a cerut celui dintâi să factureze toată lucrarea pe o altă societate, societatea D. (care se afla în procedură de lichidare). Consecutiv discuției cu H.E., inculpatul a plătit acestuia suma de 2.500 lei, iar primul a emis 2 facturi din 28 octombrie 2003. La solicitarea inculpatului de a fi emise alte chitanțe și pe sumele deja încasate, tot pe societatea D., H.E. nu a fost de acord, însă după ce s-a consultat cu contabilul societății, au menționat pe chitanțele anterioare „pentru investiția societății D.”

I.G. nu a mai plătit diferența de preț, motiv pentru care societatea E. a solicitat Judecătoriei Deva, ca prin ordonanță, să oblige debitoarea societatea A. să-i plătească creanța de 6.106 lei.

Prin ordonanța nr. 642 din 14 februarie 2007 a Judecătoriei Deva, rămasă irevocabilă prin sentința civilă nr. 2746/2007 a aceleiași instanțe, societatea A. a fost obligată să plătească societății creditoare suma datorată. Inculpatul a motivat refuzul de plată pe calitatea necorespunzătoare a lucrărilor.

Raportat la această stare de fapt, instanța a apreciat că litigiul dintre părți este unul de natură comercială și că solicitarea inculpatului de a se factura lucrarea pe o altă societate aflată în procedura de lichidare judiciară nu îmbracă forma ilicitului penal.

De altfel, a reținut instanța, partea vătămată a uzat de acțiune în justiție pentru recuperarea banilor, a obținut un titlu în acest sens, însă nu a putut executa debitorul. Executarea silită se putea face în patrimoniul societății A., iar imposibilitatea de executare nu se datorează facturării lucrării pe societatea D.

Față de cele expuse, s-a arătat că se impune achitarea inculpatului I.G. pentru infracțiunea de înșelăciune

prevăzută

în art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. Temeiul juridic al soluției îl reprezintă dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Sub aspectul laturii civile, s-a precizat că, în cazul infracțiunilor descrise la pct. 1 din prezentele considerente, Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 33.116,41 lei, reprezentând daune materiale.

S-a considerat că această cerere este nefondată, întrucât nu s-a produs niciun prejudiciu, inculpații I.G. și I.L. solicitând rambursarea cu titlu de TVA a sumei arătate anterior, însă cererea a fost respinsă de partea civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel procurorul, partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara și inculpații I.G. și I.L.

Prin decizia nr. 99/A din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel Alba lulia, Secția penală, a fost admis apelul declarat de procuror împotriva sentinței penale nr. 238 din 15 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara și în consecință:

A fost desființată sentința penală apelată, în principal, în ceea ce privește pe inculpatul I.G. cu privire la soluția de achitare a acestuia pentru infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. și s-a aplicat inculpatului I.G. pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

A fost descontopită pedeapsa aplicată inculpatului și repuse pedepsele aplicate aceluiași inculpat în individualitatea lor.

În temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. d) C. pen., s-au contopit pedepsele de: 1 an închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen și 5.000 lei amendă penală pentru infracțiunea prevăzută în art. 147 din Legea nr. 85/2006 și 1 an închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. în pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 81-82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o perioadă de 3 ani, ce constituie termen de încercare.

Au fost interzise inculpatului I.G. drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. în condițiile prevăzute în art. 71 C. pen. și, raportat la art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe perioada suspendării condiționate a executării pedepsei.

S-a constatat că nu există constituire de parte civilă în raport cu infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara și de inculpații I.G. și I.L. împotriva aceleiași hotărâri judecătorești.

Referitor la infracțiunea de înșelăciune în forma tentativei, pentru care au fost condamnați cei doi inculpați, s-a menționat că legiuitorul stabilește în conținutul art. 215 alin. (1) C. pen.: „Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.”

Din perspectiva stării de fapt, curtea de apel a stabilit faptul că, ulterior deschiderii procedurii insolvenței cu privire la societatea D. și în timpul derulării acesteia în fața judecătorului sindic, în circumstanțele în care debitoare avea ridicat dreptul de a-și administra bunurile și conduce activitate, inculpatul apelant I.G. a vândut prin act autentic, neînregistrat în evidențele contabile ale societății vânzătoare, societatea A., imobilul situat în Hunedoara, strada C. Societatea cumpărătoare avea ca asociați și administratori pe inculpați.

Operația impunea, a precizat instanța, emiterea unei facturi fiscale, pe care au încheiat-o cu data de 21 iunie 2004, alta decât data tranzacției, când operațiunea a fost evidențiată în actele privind tranzacția.

S-a constatat că factura are menționată valoarea de 29.500 lei, din care 9.500 lei reprezintă TVA, solicitat la rambursare în raport cu data emiterii facturii și înregistrării acesteia în evidențele contabile ale cumpărătoarei.

Aceeași manoperă, a constatat instanța, a fost folosită și la emiterea celor 14 facturi fiscale ce atestă achiziționarea de bunuri de către societatea A. de la societatea D., achiziționate de vânzătoare în perioada 1 octombrie 2003 - 21 noiembrie 2003, înregistrate în contul 231 „Investiții în curs” și care au fost refacturate către cumpărătoare pentru suma de 73.666,63 lei, din care TVA este 13.996,66 lei. Aceste materiale privesc imobilul vândut de societatea D. prin act autentic, anterior precizat.

Prima instanță a constatat că documentele contabile evidențiază faptul că, ulterior încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare menționat inițial, societatea D. a achiziționat și înregistrat în contul 231 „Investiții în curs” și alte bunuri, ulterior refacturate către societatea A., fiind vorba de 8 facturi a căror taxă pe valoarea adăugată este în sumă totală de 9.619,75 lei.

Sumele anterior menționate, ca reprezentând TVA, au fost solicitate Direcției Generale a Finanțelor Publice, pentru rambursare de inculpații - asociați și administratori ai societății A., iar cererea a fost respinsă, suma totală fiind de 33.116,41 lei.

Prima instanță de control judiciar a apreciat că, în mod corespunzător, judecătorul fondului a stabilit că statul nu a suferit niciun prejudiciu în contextul în care TVA nu a fost rambursat prin respingerea cererilor formulate și nu a obligat inculpații la această sumă.

Fapta astfel reținută, a arătat instanța de apel, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de înșelăciune în formă simplă prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 215 C. pen.

S-a constatat că, la stabilirea încadrării juridice, s-au avut în vedere elementele materiale ale infracțiunii, legea penală aplicabilă actelor și faptelor comise de cei doi inculpați, din perspectiva operațiunilor desfășurate de aceștia, în vederea inducerii în eroare a statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin prezentarea ca adevărate a unor operațiuni comerciale încheiate în vederea rambursării TVA.

Împrejurarea că nu s-a pricinuit statului român o pagubă prin refuzul autorităților de a acorda rambursarea justifică reținerea acestei infracțiuni sub formă de tentativă în contextul în care actul de executare nu și-a produs efectul scontat de către inculpați.

Referitor la condamnarea inculpatului I.G. pentru infracțiunea de înșelăciune, s-a apreciat că probele administrate în cauză raportat la acuzațiile aduse prin rechizitoriu dovedesc faptul că, deși societatea D. era în procedura insolvenței cu toate consecințele juridice relativ la actul de administrare a bunurilor și managementul societății, inculpatul a determinat pe H.E., administratorul societății E. să factureze o parte dintre lucrările obiect al contractelor de antrepriză nr. 366 și 367 (încheiate de inculpat în numele societății A. cu societatea administrată de H.E.) pe numele societății în insolvență, i-a creat premise necesare convingerii acestuia cu privire la solvabilitate și bună-credință plătind suma de 2.500 lei și l-a determinat să factureze lucrarea pe numele societății aflate în lichidare judiciară, precum și să încheie alte chitanțe pe sumele deja încasate, pe numele aceleiași societăți.

Ulterior, a refuzat plata obligând firma beneficiară a contractelor de antrepriză să uzeze de proceduri judiciare pentru recuperarea datoriei de la societatea A.

Instanța de apel a apreciat că susținerile fondului și ale inculpatului apelant, în sensul că aceste manopere sunt de natură comercială și exced dispozițiilor relativ la art. 17 C. pen., nu pot fi admise pentru următoarele considerente: inculpatul I.G. a determinat pe administratorul societății E. să acționeze în felul arătat anterior, creând premise false la momentul încheierii unei tranzacții comerciale, pe care, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat raportul contractual; a obținut un folos material injust, constând în valoarea chitanțelor; fapta a fost săvârșită cu intenție directă.

Fapta inculpatului, astfel cum a fost reținută, a menționat instanța de apel, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, care impune desființarea hotărârii atacate și rejudecarea în limita reținerii în sarcina inculpatului I.G. a infracțiunii prevăzute în art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

Critica părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara, în sensul că la sumele menționat cu titlu de prejudiciu în plângerea penală formulată în data de 30 mai 2005 trebuiau să fie adăugate și accesoriile calculate până la data efectuării plății, s-a apreciat ca fiind nefondată, deoarece, astfel cum apare precizat în considerentele hotărârii atacate și în expunerea stării de fapt, partea civilă nu a suportat niciun prejudiciu, întrucât a respins solicitările de rambursare a TVA echivalente sumei de 33.116,41 lei cu care s-au constituit parte civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs partea civilă Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara și inculpații I.G. și I.L.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În temeiul cazurilor de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 13 și pct. 17 C. proc. pen., s-a criticat greșita încadrare juridică dată faptei în infracțiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) C. pen., învederându-se că, la data faptei (anul 2004), aceasta nu era prevăzută de lege, fiind ulterior incriminată prin art. 8 din Legea nr. 241/2005.

S-a solicitat achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 241/2005.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că fapta - constând în încercarea de a obține, fără drept, suma de 33.116,41 lei cu titlu de rambursare TVA, după efectuarea în evidența contabilă a societății A. de operațiuni frauduloase - la momentul comiterii, în anul 2004, era incriminată și sancționată de legea penală, prin dispozițiile Codului penal, reprezentând tentativă la infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1).

Argumentele aduse de inculpați, că nu s-a ținut seama de caracterul special al raportului juridic fiscal existent, în raportul cu statul, și nici de calitatea specială a inculpaților, aceea de contribuabili, nu conduc la concluzia că inculpații au fost condamnați pentru o faptă care, în anul 2004, nu era prevăzută de legea penală, având în vedere că dispozițiile legale, din Codul penal, care incriminau înșelăciunea nu erau circumstanțiate la anumite persoane sau anumite raporturi juridice între subiectul pasiv și subiectul activ al infracțiunii.

Așadar, împrejurarea că, ulterior, prin art. 8 din Legea nr. 241/2005 s-au incriminat distinct, printr-o lege specială, faptele de natura celei comise de inculpați în anul 2004 nu înseamnă că până la acel moment acestea nu erau prevăzute de legea penală, în raport cu conținutul Codului penal.

În consecință, nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., care prevede că hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cererea de achitare, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., fiind neîntemeiată.

Dintr-o altă perspectivă, încadrarea juridică a faptei în dispozițiile art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 ar aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac, deoarece minimul special de 1 an și 6 luni închisoare, corespunzător acestei infracțiuni în forma tentativei, este mai mare decât minimul special prevăzut de lege pentru tentativă la infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. (1) C. pen., pentru care minimul special este de 3 luni închisoare.

Motivul de recurs referitor la inexistența acțiunii de inducere în eroare nu se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (care a fost indicat prin motivarea scrisă, întrucât acesta vizează greșita încadrare juridică dată faptei), dar nici cazului de casare prevăzut la pct. 12 teza I al aceluiași articol (în baza căruia este posibilă invocarea neîntrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii numai prin raportare la situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată), după cum nu se subsumează nici cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (deoarece nu s-a invocat eroarea gravă de fapt).

Înalta Curte de Casație și Justiție mai constată că este prevăzută de legea penală fapta ce s-a considerat, prin decizia atacată, că reprezintă infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., nefiind incident, nici în această situație, cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 13 C. proc. pen.

Fapta, astfel cum a fost stabilită de Curtea de Apel Alba Iulia, rezidă în aceea că, în relația comercială dintre societatea A. și partea vătămată societatea E., inculpatul I.G., în calitate de asociat și administrator al primei societăți, a prezentat o situație de fapt mincinoasă ca fiind reală (pe parcursul derulării contractelor de antrepriză), în scopul de a nu-și îndeplini obligația de plată. Astfel, în timp ce societatea D. era în procedura insolvenței, inculpatul a determinat pe H.E., administratorul societății E., să factureze o parte dintre lucrările obiect al contractelor de antrepriză nr. 366 și 367 (încheiate de inculpat în numele societății A. cu societatea administrată de H.E.) pe numele firmei în insolvență și a creat premise necesare convingerii acestuia cu privire la solvabilitate și bună-credință, plătind suma de 2.500 lei, determinându-l să factureze lucrarea pe numele societății aflate în lichidare judiciară, precum și să încheie alte chitanțe pe sumele deja încasate, pe numele aceleiași societăți, ulterior refuzând plata.

Prin declarația de recurs, partea civilă Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara, a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul obligării inculpaților la plata sumelor pentru care s-a formulat constituirea de parte civilă în cauză. S-a învederat că suma de 331.164.125 ROL reprezintă prejudiciul adus bugetului general consolidat, la care se adaugă și accesoriile calculate până la data efectuării efective a plății, întrucât inculpații au urmărit să obțină, fără drept, sume de bani cu titlu de rambursări TVA, în condițiile în care știau că, potrivit prevederilor legale, nu erau îndeplinite condițiile pentru aceasta.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel, în baza materialului probator și în acord cu prima instanță, a reținut că tentativa la infracțiunea de înșelăciune constă în faptele inculpaților de a încerca să obțină, fără drept, suma de 33.116,41 lei cu titlu de rambursare TVA, după efectuarea în evidența contabilă a societății A. de operațiuni frauduloase.

De altfel, prin cererea de constituire de parte civilă, depusă la prima instanță, Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara, a arătat că suma de 331.164.125 ROL reprezintă TVA „solicitat nejustificat la rambursare.”

Așadar, hotărârea de a săvârși acțiunea de amăgire cu scopul de a obține un profit material a fost pusă în executare, dar executarea începută a rămas fără rezultat, adică actele de executare nu au reușit să producă urmarea imediată și consecința ei păgubitoare.

Având în vedere această situație de fapt, prin care nu s-a izbutit inducerea în eroare și nu s-a provocat o pagubă, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că nu s-a făcut o greșită aplicare a legii și decizia nu este contrară legii prin respingerea cererii de despăgubiri materiale solicitate de recurenta parte civilă, astfel că nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., căruia i se subscrie motivul de recurs examinat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara și de inculpații I.G. și I.L. împotriva deciziei nr. 99/A din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția penală.

Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17 și 18 C. proc. pen. se abrogă.