ÎCCJ, decizie (scj.ro #86624)

Infracțiune prevăzută în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990. Transmiterea fictivă a părților sociale sau a acțiunilor în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Infracțiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990

Indice alfabetic:

Drept penal

- infracțiune prevăzută în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990

Legea nr. 31/1990,

art. 280

1

Dispozițiile art. 280

1

din Legea nr. 31/1990 incriminează transmiterea fictivă a părților sociale sau a acțiunilor deținute într-o societate, în scopul sustragerii de la urmărirea penale ori în scopul îngreunării acesteia. Existența infracțiunii presupune să existe o transmitere a părților sociale sau a acțiunilor, transmiterea să fie fictivă și persoana care a efectuat transmiterea părților sociale sau a acțiunilor să fi săvârșit anterior o infracțiune în legătură cu activitatea societății, în forma consumată sau a tentativei. Transmiterea fictivă a părților sociale sau a acțiunilor trebuie să fie efectuată în scopul sustragerii de la urmărirea penală sau în scopul îngreunării acesteia, cerință care trebuie îndeplinită în strânsă legătură cu latura obiectivă a infracțiunii, întrucât indică destinația obiectivă a actului de transmitere și nu finalitatea subiectivă a acestuia.

Infracțiunea prevăzută în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990 poate fi comisă în intervalul de timp până la trimiterea în judecată pentru infracțiunea săvârșită anterior în legătură cu activitatea societății, indiferent dacă, la data transmiterii părților sociale sau a acțiunilor, urmărirea penală pentru infracțiunea săvârșită anterior în legătură cu activitatea societății a început sau nu ori dacă acțiunea penală a fost sau nu pusă în mișcare împotriva persoanei care a efectuat transmiterea fictivă.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 938 din 18 martie 2013

Prin sentința penală nr. 14 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad, în baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus condamnarea inculpatului G.G.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului G.G. pentru infracțiunea prevăzută în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei G.E. pentru infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Inculpatul G.G. a fost obligat să plătească părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală suma de 116.826 lei cu titlu de despăgubiri civile, actualizată cu majorări, dobânzi legale și penalități, până la plata efectivă a prejudiciului.

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă societatea comercială R. și inculpatul G.G. a fost obligat să plătească acesteia suma de 182.070 lei cu titlu de despăgubiri civile, cu dobânzi legale până la plata efectivă a prejudiciului.

A fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă societatea comercială M. și inculpatul G.G. a fost obligat să plătească acesteia suma de 32.130 lei cu titlu de despăgubiri civile, cu dobânzi legale până la plata efectivă a prejudiciului.

Analizând probatoriul administrat în faza de urmărire penală și a cercetării judecătorești, prima instanță a reținut că, la data de 13 mai 2002, C.M. a înființat societatea comercială A., având ca asociat unic pe această persoană și ca administrator pe inculpata G.E. La data de 14 iulie 2004, părțile sociale au fost cesionate în întregime inculpatului G.G., acesta devenind asociat unic și administrator al societății comerciale A.

În perioada 14 iulie 2004 - 20 martie 2007, inculpatul G.G., în calitate de administrator al societății comerciale A., a reținut și nu a vărsat niciodată, cu intenție, la bugetul de stat suma de 116.826 lei, reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă de natura TVA, impozit pe venituri din salarii, impozit pe profit, șomaj, CAS, CASS. Ca urmare a datoriilor acumulate la bugetul consolidat al statului, la data de 20 martie 2007, în scopul sustragerii de la urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005, inculpatul G.G. a cesionat părțile sociale ale societății către B.O., respectiv I.O., cu ocazia cesiunii B.O. fiind numit și administrator al societății. La data de 19 septembrie 2007, societatea comercială A. a intrat în faliment, fiind radiată din Registrul Comerțului la data de 3 aprilie 2009.

În aceste împrejurări, cei doi inculpați împreună cu numiții B.O. și C.R. (persoană rămasă neidentificată) s-au deplasat la sediul Oficiului Registrului Comerțului unde a fost redactat și, totodată, semnat un contract de comodat pentru noul sediu social cu proprietarul imobilului din localitatea F. - martorul L.C. Contractul de comodat a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului și, tot atunci, martorul L.C. a primit suma de 100 euro de la inculpatul G.G. Deși a devenit asociat și administrator al societății comerciale A., numitul B.O. nu a desfășurat vreo activitate în numele societății, nu a deținut documentele acesteia (facturi, chitanțe, ștampila sau arhiva), întrucât nu i-au fost predate nici cu ocazia cesiunii și nici ulterior, contrar celor susținute de către inculpați, care nu au putut face dovada existenței procesului-verbal de predare primire.

S-a mai reținut că, la data de 23 februarie 2007, inculpata G.E. a cumpărat de la Banca R., în numele acestei societăți, șapte file cec, file pe care le-a încredințat inculpatului G.G., înscrisuri care însă nu au fost predate persoanelor cărora li s-a cesionat societatea.

Din probele administrate a rezultat că la data de 22 mai 2007, două persoane a căror identitate a rămas necunoscută s-au prezentat cu numele de R.P. și D.A. în calitate de reprezentanți ai societății comerciale A. și au solicitat administratorului societății comerciale I. - martorul R.A. - să le închirieze un birou, în scopul deschiderii unui punct de lucru. Cu acordul administratorului de la societatea comercială I., cei doi s-au instalat într-un birou, primind spre folosință și o linie telefonică, urmând să se procedeze la întocmirea unui contract de închiriere. Martorul P.C. a primit sarcina de a instala linia telefonică în biroul închiriat societății comerciale A. și, în faza de urmărire penală, a indicat cu precizie fotografia inculpatului G.G., ca fiind una dintre persoanele care se aflau în acel birou și pe care a văzut-o la firmă de mai multe ori, în diferite ipostaze. Ulterior, a menționat că fizionomia inculpatului G.G. îi este cunoscută, l-a mai văzut, dar nu poate afirma cu certitudine că este persoana care a închiriat spațiul menționat, iar în fața instanței și-a menținut declarațiile anterioare, cu precizarea că pe inculpatul G.G. l-a mai văzut, dar nu poate indica locația, descriind semnalmentele   persoanelor care au reprezentat societatea comercială A.; semnalmentele uneia dintre acestea coincid cu cele ale inculpatului G.G. A mai arătat că cele două persoane au amânat încheierea contractului în formă scrisă sub diferite pretexte, însă, la insistențele consilierului juridic al societății comerciale I. - martora T.A., numitul   „R.P.” l-a prezentat pe martorul N.I. ca fiind „directorul punctului de lucru”, astfel că a fost încheiat un contract folosindu-se cartea de identitate prezentată în original de acesta din urmă, contract care nu a fost semnat de niciuna din cele două părți, chiar dacă s-a plătit, respectiv s-a încasat chirie începând cu data de 23 mai 2007. Sub pretextul că administratorul societății comerciale A. - B.O. - se află plecat la București, numitul „R.P.” a solicitat să se amâne semnarea contractului de închiriere, astfel că a obținut timp pentru desfășurarea activității infracționale. S-a constatat, de asemenea, că persoana care a achitat chiria în numele societății comerciale A. și care s-a prezentat sub numele „R.P.” nu există, iar seria și numărul cărții de identitate folosite de acesta aparțin unei alte persoane.

În aceste context, la data de 29 mai 2007, unul dintre chiriașii societății comerciale I., prezentându-se cu numele fals „D.A.” - reprezentant al societății comerciale A., a contactat de la postul telefonic, prin intermediul martorei G.M., partea vătămată societatea comercială R., afirmând că ar fi interesat să achiziționeze 40 km conductori electrici. Potrivit condițiilor impuse de angajata societății comerciale R. - martora G.M., de la sediul societății comerciale I. a fost trimisă prin fax comanda nr. 429 pentru 40 km conductori electrici, pe care a fost indicat și numărul de telefon de contact al lui „D.A.” În baza acestei comenzi, partea vătămată a livrat marfa către societatea comercială A., marfă în valoare de 24.990 lei, conform facturii din 29 mai 2007, părțile stabilind termen de plată de 15 zile și modalitatea de plată prin filă cec, marfă care a fost livrată în aceeași zi de către martorul B.A. Acesta s-a deplasat la  sediul societății comerciale I., conform indicațiilor date telefonic de „D.A.” și s-a întâlnit cu acesta din urmă. Conform declarației martorului, persoana cu care a vorbit la telefon și care-l aștepta la sediu a fost ajutată să descarce marfa de către inculpatul G.G. Același inculpat a fost indicat de martor - atât cu ocazia audierii din 14 octombrie 2008, cât și din 8 februarie 2011, ca fiind persoana care i-a înmânat din partea societății comerciale A. fila cec (deja semnată și stampilată, completată la toate rubricile, mai puțin rubrica „suma de plată”) și care a semnat și ștampilat în fața sa factura din 29 mai 2007 emisă de societatea comercială R. și contractul de vânzare - cumpărare nr. 872 pe care îl prezentase acestuia din partea societății comerciale R.

Marfa a fost încărcată în aceiași zi într-o autoutilitară și apoi descărcată în fața magazinului „P.”, aspect confirmat de martora C.L., care a arătat că autoutilitara, proprietatea sa, a fost împrumutată în acea zi inculpaților, pentru a transporta „niște cabluri.”

La data de 31 mai 2007 a fost trimisă prin fax de la  societatea comercială A., către partea vătămată societatea comercială R., comanda nr. 434, în baza căreia, în aceeași zi, s-au livrat societății comerciale A. 50 km conductori electrici în valoare de 31.237,50 lei,   potrivit facturii din 31 mai 2007, părțile stabilind ca plata să se facă cu fila cec emisă cu ocazia primei livrări (cea din data de 29 mai 2007) și înmânată martorului B.A. Din cuprinsul facturii menționate rezultă că marfa a fost livrată prin delegatul societății comerciale A. - I.F., delegat care cu ocazia emiterii facturii a declarat reprezentantului societății comerciale R. - martora G.M. date false privind identitatea sa și mijlocul de transport folosit. Urmare a verificărilor efectuate s-a stabilit că persoana menționată pe factură ca fiind I.F. nu există, iar autovehiculul menționat s-a dovedit a fi un autoturism marca D. - impropriu pentru a transporta cantitatea de marfă menționată în factură și aparținând unei persoane fizice care nu are cunoștință despre un astfel de transport.

La data de 5 iunie 2007 a fost trimisă de la același număr de fax către partea vătămată societatea comercială R. comanda cu nr. 447, în baza căreia în data de 6 iunie 2007 s-au livrat societății comerciale A. 100 km conductori electrici în valoare de 63.367,50 lei, conform facturii din 6 iunie 2007. Pentru plata acestei mărfi s-a emis fila cec, având semnătura numitului B.O. și ștampila societății comerciale A. contrafăcute, această filă cec fiind completată, cu excepția rubricii privind suma. Marfa a fost transportată, în două tranșe, prin intermediul martorului C.C., cu autoutilitara acestuia. De remarcat faptul că și pe această comandă a fost indicat numărul de telefon și „D.A.” ca persoană de contact din partea societății comerciale A., ca și în cazul celor două comenzi anterioare.

La data de 8 iunie 2007 de la același fax, indicând numărul de telefon și aceeași persoană de contact, a fost trimisă o altă comandă către societatea comercială R. În aceeași zi, au fost livrați alți 100 km de conductori electrici, în valoare de 62.475 lei, potrivit facturii din 8 iunie 2007, pentru plata acesteia „delegatul” societății comerciale A. - numitul U.F. înmânând reprezentantului părții vătămate o filă cec. Și de această dată s-a dovedit că datele din factură referitor la identitatea delegatului sunt false, respectiv numele delegatului nu există în baza de date, iar seria și numărul actului de identitate aparțin unei alte persoane.

Toate cele trei file cec emise în favoarea societății comerciale R. au fost completate la rubrica „data emiterii” cu data corespunzătoare scadenței plății, respectiv 15 zile de la emiterea facturii și au fost prezentate la bancă spre valorificare, însă plata lor a fost refuzată din cauza lipsei totale de disponibil, suma totală nerecuperată fiind de 182.070 lei.

La data de 30 mai 2007, numitul „D.A.” - reprezentant al societății comerciale A., a contactat de la postul telefonic, prin intermediul martorului P.G., partea vătămată societatea comercială M., afirmând că ar fi interesat să achiziționeze 20 de truse de tăiere și sudare. Martorul a condiționat livrarea mărfii de emiterea unei comenzi și efectuarea plății prin cec la momentul primirii produselor. În acest sens, de la sediul societății comerciale I. a fost trimisă prin fax comanda nr. 447 din 30 mai 2007 (același număr cu cel trecut pe comanda făcută la data de 5 iunie 2007 către societatea comercială R.) pentru 20 de truse de tăiere, iar destinatarul a emis factura proformă din 1 iunie 2007.

Deoarece pe comandă nu se menționase locul unde urma a fi livrată marfa, ci doar persoana de contact, martorul P.G. a luat legătura cu „D.A.” - iar acesta din urmă a trimis de la același număr de fax cu cel pe care-l utiliza și în „relațiile” cu societatea comercială R. comanda cu nr. 458 din 5 iunie 2007 în care era menționat locul de livrare, respectiv că plata se va face cu filă cec scadentă la 10 zile de la primirea mărfii. În baza acestei comenzi, societatea comercială M. a livrat prin serviciul de curierat U. cantitatea de 20 bucăți truse de tăiere, pentru care s-a întocmit factura din 5 iunie 2007, în valoare de 32.130 lei.

La sosirea la destinație, reprezentantul firmei de curierat - martorul O.B. a primit din partea reprezentantului societății comerciale A. - persoană a cărei identitate nu a putut fi stabilită - fila cec și factura pe care acesta din urmă o semnase și o ștampilase cu ștampila societății, înscrisuri care ulterior au fost remise de firma de curierat reprezentanților societății vânzătoare. În aceste împrejurări „D.A.” i-a spus telefonic martorului P.G. că marfa va fi recepționată și înmânată o filă cec de către colegul său „R.P.” Cu prilejul ascultării în fața instanței, martorul O.B. a precizat că este posibil ca inculpatul G.G. să fie persoana căreia i-a predat coletul la sediul societății comerciale A.

Deoarece fila cec emisă în favoarea societății comerciale M. a fost refuzată la plată, martorul P.G. s-a deplasat la adresa indicată telefonic de „D.A.” și unde fuseseră expediate trusele de tăiere, însă nu a fost găsit niciun reprezentant al societății comerciale A.

S-a mai reținut că din concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din 5 septembrie 2008, respectiv din 19 mai 2010, a rezultat că din cele patru file cec folosite la inducerea în eroare a reprezentanților societății comerciale R. și societății comerciale M., doar două file au fost semnate de B.O. și poartă impresiunea autentică a ștampilei societății comerciale A., celelalte două file au semnătura lui B.O. și impresiunea ștampilei societății comerciale A. contrafăcute. Împrejurarea că făptuitorul B.O. a semnat cele două file cec menționate, din care una a fost remisă de inculpatul G.G. la 29 mai 2007 martorului B.A., nu poate duce la concluzia, în opinia primei instanțe, că B.O. ar fi avut o participație la comiterea infracțiunii de înșelăciune, câtă vreme acesta este descris ca fiind o persoană fără locuință și loc de muncă, consumator de băuturi alcoolice, ce putea fi foarte ușor influențat.

Instanța a reținut că fapta inculpatului G.G. care, în calitate de administrator al societății comerciale A., în perioada 14 iulie 2004 - 20 martie 2007, a reținut dar nu a vărsat niciodată, cu intenție, la bugetul general consolidat al statului suma de 116.826 lei reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă de natura TVA, impozit pe venituri din salarii, impozit pe profit, șomaj, CAS, CASS, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Infracțiunea de cesionare în mod fictiv a părților sociale ale unei societăți în scopul sustragerii de urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990 presupune, sub aspectul laturii obiective, o sustragere de la urmărirea penală. În speță, din actele dosarului rezultă că inculpatul G.G. a cesionat părțile sociale ale societății comerciale A. la data de 20 martie 2007 și, prin ordonanța procurorului din 28 decembrie 2010, s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005, astfel că a constatat că acestei infracțiuni îi lipsește unul din elementele constitutive și, pe cale de consecință, s-a apreciat că se impune achitarea inculpatului pentru această infracțiune.

Totodată, a constatat că fapta aceluiași inculpat care, după cesionarea părților sociale ale societății comerciale A. către B.O., a continuat să desfășoare acte de comerț în numele societății și care, împreună cu alte persoane, folosindu-se de nume și calități mincinoase, respectiv înscrisuri falsificate, în perioada mai-iunie 2007, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a indus în eroare reprezentanții societății comerciale R., respectiv ai societății comerciale M., cu ocazia încheierii respectiv pe parcursul executării unor contracte, cauzându-le un prejudiciu în valoare totală de 214.200 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Vinovăția inculpatului G.G. a rezultat fără putință de tăgadă din declarațiile martorilor L.C., C.L., B.A., P.C. și O.B., declarații care se coroborează între ele și cu înscrisurile de la dosar.

Referitor la inculpata G.E., instanța a reținut că, în cauză, împrejurarea că inculpata a cumpărat la data de 23 februarie 2007 șapte file cec de la o unitate bancară, în numele societății comerciale A., societate în cadrul căreia nu mai avea vreo calitate, file cec pe care le-a predat inculpatului G.G. și care au fost folosite pentru inducerea în eroare a celor două părți vătămate, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, lipsind latura obiectivă, astfel că s-a apreciat că se impune achitarea acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 156/A din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, Secția penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul G.G. împotriva sentinței penale nr. 14 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul procurorului împotriva aceleiași hotărâri, a desființat sentința apelată și, în rejudecare, a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului G.G. în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor.

În temeiul art. 280

1

din Legea nr. 31/1990, a condamnat pe inculpatul G.G. pentru infracțiunea de transmitere fictivă a părților sociale deținute într-o societate, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia.

A făcut aplicarea art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., menținând restul dispozițiilor hotărârii atacate.

Referitor la infracțiunea prevăzută în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a constatat întemeiate susținerile procurorului.

Pornind de la textul incriminator al art. 280

1

din Legea nr. 31/1990, a reținut că, în cauză, declarațiile martorilor C.L., O.B., F.A. și C.B. conduc la concluzia că cesionarea părților sociale ale societății comerciale A. către numitul B.O. a fost realizată doar pentru ca inculpatul G.G. să se poată apăra de orice răspundere pentru faptele sale, acesta continuând să desfășoare activități în numele firmei, activități ilicite. Mai mult, chiar conduita procesuală a inculpatului, în sensul de a pune actele ilicite pe seama unei persoane care nu avea abilitățile necesare pentru a fi administratorul unei societăți și despre care s-a dovedit că semna documente la cererea sa, conduce la aceeași concluzie.

Instanța de apel a constatat că existența infracțiunii prevăzute în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990 nu este condiționată de începerea urmăririi penale la data transmiterii fictive a părților sociale. Întrunirea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni presupune: să existe o transmitere a părților sociale sau a acțiunilor deținute într-o societate, această transmitere să fie fictivă, iar din punct de vedere subiectiv să existe o intenție calificată prin scopul sustragerii de la urmărire penală sau îngreunării acesteia. Consumarea infracțiunii nu necesită ca scopul să se realizeze în mod efectiv. Un asemenea scop este dovedit în cauză prin maniera în care inculpatul a acționat ulterior, modul de operare în fraudarea părților vătămate, chiar dacă la momentul transmiterii părților sociale nu era începută urmărirea penală. Prin urmare, a apreciat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990 în ceea ce îl privește pe inculpatul G.G.

Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, inculpatul G.G., invocând, în drept, între altele, dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 9, 12 și 13 C. proc. pen.

În susținerea orală a primului motiv de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., a solicitat să se constate că instanța de apel, atunci când s-a pronunțat asupra cererii de probațiune, deși a admis doar audierea a doi martori propuși de apărare, nu a arătat clar care sunt argumentele pentru care a respins celelalte probatorii, iar în considerentele deciziei, în argumentarea soluției de condamnare a inculpatului, a reținut că apărările acestuia nu sunt susținute de probatoriile administrate.

Tot în susținerea acestui motiv de casare a învederat și faptul că instanța de apel nu a dispus efectuarea unei expertize grafice în cauză, aprecierile instanței cu privire la titularul scrierii de pe instrumentele de plată, factura și contractul de vânzare-cumpărare fiind întemeiate pe declarațiile martorului B.A și concluziile celor două rapoarte de constatare tehnico-științifică, realizate în faza de urmărire penală, dar care au fost efectuate în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 112 alin. (2) C. proc. pen.

Întemeiat pe cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și 13 C. proc. pen., a solicitat achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 6 din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990 pentru care a fost condamnat de către instanța de apel, întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., a solicitat achitarea, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, care se circumscriu, între altele, art. 385

9

alin. (1) pct. 9, 12 și 13 C. proc. pen., cât și din oficiu - potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că hotărârea atacată este legală și temeinică, recursul declarat de inculpatul G.G. fiind nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., analiză prioritară față de celelalte motive de recurs formulate de inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea este supusă casării atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înțelege.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, la termenul de judecată din data de 10 mai 2012, instanța de apel a admis, în parte, cererea de probatorii formulată de inculpatul G.G., prin apărător ales, respectiv, a încuviințat solicitarea privind audierea martorilor T.D. și I.O. având în vederea apărările formulate de acesta, în sensul că puține persoane l-au putut identifica ca fiind autorul faptelor pentru care a fost cercetat și condamnat în primă instanță și a respins, ca nefiind utile cauzei, cererile privind efectuarea expertizei grafice pentru a se stabili titularul semnăturii din contractul de vânzare-cumpărarea dintre societatea comercială R. și societatea comercială A. și de audiere a martorilor B.O., C.M., R.D., P.M., S.A., R.S. și C.L., propuși de inculpat în dovedirea nevinovăție sale referitor la activitățile desfășurate după cesionarea părților sociale ale societății comerciale A.

Faptul că instanța de apel a apreciat că nu se impune decât audierea a doi dintre martorii propuși de inculpat în dovedirea apărărilor formulate și nu a apreciat ca fiind utilă soluționării cauzei efectuarea raportului de expertiză grafică nu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, ci un atribut exclusiv al instanței de a aprecia asupra concludentei și utilității probei. Dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cuprinde, între altele, atât dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor, cât și obligația instanței de a examina aceste observații, cu alte cuvinte, sarcina instanței fiind aceea de a analiza efectiv mijloacele, argumentele și probatoriile părților.

Prin urmare, instanța de apel, apreciind că audierea tuturor martorilor propuși de inculpat pentru a dovedi aceeași împrejurare, deși este concludentă, nu este utilă soluționării cauzei, având în vedere că parte din acești martori au fost audiați în faza de urmărire penală și la instanța de fond, iar poziția lor procesuală a fost constantă, a admis, în parte, cererea de probatorii. Aceleași argumente au fost avute în vedere de instanța de apel și în ceea ce privește efectuarea expertizei grafice, în cauză fiind efectuate două rapoarte de constatare cu privire la aceleași împrejurări (identificarea persoanei care a semnat filele cec emise și care au fost respinse la plată din lipsă disponibil). Identificarea persoanei care a semnat contractul de vânzare-cumpărarea dintre societatea comercială R. și societatea comercială A., deși concludentă, nu era utilă, putând fi realizată de instanță pe baza depozițiilor reprezentanților societății comerciale R. și a persoanelor care au transportat mărfurile către beneficiar și în fața cărora s-a și semnat contractul.

Totodată, se reține că, după încuviințarea probatoriului, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut demersurile legale pentru identificarea martorilor și audierea acestora de către instanță, fiind însă în imposibilitate obiectivă de a proceda la audierea lor (martorul I.O. nu a fost găsit la domiciliul indicat de acesta, iar martora T.D. este plecată din țară). Faptul că în procesul-verbal din data de 5 septembrie 2012 se menționează de către organul judiciar desemnat să îndeplinească mandatul de aducere pentru martora T.D. că aceasta urmează să revină în țară în 18 sau 19 septembrie 2012 nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului, în condițiile în care instanța, după data încuviințării audierii acestui martor (10 mai 2012), a mai acordat un termen la data de 7 iunie 2012, când a constatat lipsa acestuia, fiind plecat din țară, iar din conținutul procesului-verbal menționat nu rezultă cu certitudine data revenirii martorului în țară.

În ceea ce privește critica recurentului privind nelegala obținere a unor mijloace de probă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, potrivit dispozițiilor art. 112 C. proc. pen., folosirea unor specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală se realizează atunci când există pericolul ca anumite mijloace de probă să dispară sau să se schimbe situația de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări. Constatările tehnico-științifice, împreună cu restul mijloacelor de probă, contribuie la aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele, dispunerea și administrarea lor reprezintă o obligație pentru organele judiciare, conform dispozițiilor art. 62 C. proc. pen. Or, în cauză în mod corect s-a dispus efectuarea acestor rapoarte de constatare (textul de lege nu limitează numărul acestor mijloace de probă) pentru a se stabili titularul scrierii filelor cec refuzate la plată pentru lipsă disponibil, având în vedere plângerile penale formulate de părțile civile și imposibilitatea identificării administratorului din acte al societății comerciale A., în numele căruia s-au emis aceste instrumente de plată. Prin urmare, criticile recurentului nu sunt întemeiate nici sub acest aspect.

Având în vedere că în considerentele deciziei pronunțate instanța de prim control judiciar nu a făcut o referire generică la probatoriile administrate, ci le-a evidențiat expres și le-a analizat conținutul, arătând, în concret, ce urmează a avea sau nu în vedere din probatoriul administrat (declarații de martori, probe științifice, acte justificative), în raport cu soluția adoptată, a făcut o corectă analiză a stării de fapt, referiri la probatoriul care stabilește fără echivoc vinovăția inculpatului în comiterea faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa și la modul cum pedepsele au fost individualizate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază criticile recurentului inculpat sub acest aspect ca neîntemeiate, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

9

alin. (1) pct. 12 și 13 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Analizând întreg ansamblul de împrejurări de ordin obiectiv și subiectiv ce au fost avute în vedere de cele două instanțe la soluționarea cauzei, se constată că situația de fapt a fost corect reținută în urma unei analize coroborate a tuturor probelor administrate, vinovăția inculpatului fiind just stabilită sub aspectul săvârșirii infracțiuni prevăzute în art. 6 din Legea nr. 241/2005.

În sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, există această infracțiune atunci când, cu intenție, contribuabilul persoană fizică sau juridică, printr-o inacțiune, nu varsă la bugetul statului, într-un termen de 30 de zile de la scadență, sumele reținute reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă.

Din probatoriile administrate rezultă, fără putință de tăgadă, că, de la data de 14 iulie 2004 când a preluat, prin cesionare, părțile sociale ale societății comerciale A., în calitate de administrator și asociat unic și până la data de 20 martie 2007 când a cesionat, la rândul său, aceste părți sociale către B.O. și I.O., nu a vărsat la bugetul statului sumele reținute reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă (TVA, impozit pe venituri din salarii, impozit pe șomaj, CAS, CASS).

Relevante sub aspect probator sunt adresele din 3 mai 2010 și 19 iulie 2010 ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, Administrația Finanțelor Publice Arad din care rezultă situația datoriilor societății comerciale A. la bugetul general consolidat al statului reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă (TVA, impozit pe venituri din salarii, impozit pe șomaj, CAS, CASS), aferente perioadei 14 iulie 2004 - 20 martie 2007, stabilite la valoarea totală de 116.826 lei, declarația nr. 394 dată pe proprie răspundere de administratorul societății și adresa din 30 martie 2010 privind neconcordanțele dintre declarațiile depuse de reprezentantul societății menționate și partenerii săi comerciali.

Susținerile recurentului inculpat că, printr-o adresă, Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu o lună înainte de data cesionării părților sociale ale societății comerciale A., i s-a comunicat că suma datorată la bugetul statului la data de 2 februarie 2007 era de 631 lei din care doar suma de 235 lei reprezenta contribuții datorate de angajator, nu pot fi primite de către Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere, pe de o parte, că nu se precizează pentru ce perioadă au fost calculate aceste sume pentru care s-a început executarea silită în condițiile în care societatea a intrat în insolvență la data de 19 septembrie 2007 și, pe de altă parte, nu este însoțită de niciun act doveditor privind efectuarea plății sumei de 116.826 lei reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă stabilită ca prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului de către organele fiscale.

Faptul că inculpatul G.G. a virat la bugetului statului alte sume de bani, într-un cuantum mult mai mare, așa cum susține în apărare, nu poate conduce la concluzia unei neglijențe a acestuia, sub forma culpei, de a nu vărsa la bugetul statului sumele reținute reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă (TVA, impozit pe venituri din salarii, impozit pe șomaj, CAS, CASS), chiar dacă s-ar fi dovedit valoarea redusă a acestor sume.

Contrar celor susținute de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că această inacțiune a inculpatului G.G., în calitatea de administrator la societatea comercială A., de a nu varsă la bugetul statului într-un termen de 30 de zile de la scadență sumele reținute reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, astfel cum rezultă din evidențele Administrației Finanțelor Publice Arad, prin modalitatea faptică în care a fost realizată, de la preluarea societății până la cesionarea părților sociale, se circumscrie elementului material al infracțiunii prevăzute în art. 6 din Legea nr. 241/2005 și dovedește fără echivoc intenția acestuia de a prejudicia bugetul consolidat al statului.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentului inculpat că fapta reținută în sarcina sa constituie contravenția prevăzută în art. 13 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 87/1994, lege sub imperiul căreia a comis fapta.

Infracțiunea prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005 este una continuă, caracterizată de prelungirea în mod natural a inacțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective (de a nu varsă la bugetul statului, într-un termen de 30 de zile de la scadență, sumele reținute reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă), astfel că legea aplicabilă în timp este legea în vigoare de la momentul epuizării acesteia. Or, în cauză momentul epuizării faptei reținute în sarcina inculpatului este acela al cesionării părților sociale către martorul B.O., la data de 20 martie 2007, dată la care era în vigoare Legea nr. 241/2005.

Fapta inculpatului nu constituie nici contravenția prevăzută în art. 13 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 87/1994 - „nereținerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către contribuabilii cărora le revin obligații, a impozitelor, taxelor și a contribuțiilor care se realizează prin stopaj la sursă” - care are un conținut ușor diferit de infracțiunea cuprinsă în art. 6 din legea menționată, pentru considerentele expuse cu ocazia analizării conținutului constitutiv al infracțiunii.

Raportat la mijloacele de probă analizate și prin prisma apărărilor formulate de inculpat și argumentarea soluției de condamnare pronunțată de către prima instanță, menținută de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în cauză s-a dovedit existența și caracterul penal al faptei, precum și contribuția inculpatului din punct de vedere subiectiv la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005, astfel cum s-a reținut în actul de sesizare și, pe cale de consecință, nu se poate dispune achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) sau d) C. proc. pen., astfel cum a solicitat în motivele de recurs.

9

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu privire la greșita sa condamnare pentru infracțiunea prevăzută în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990, nu este întemeiată.

Potrivit art. 280

1

din Legea nr. 31/1990, constituie infracțiune și se pedepsește transmiterea fictivă a părților sociale sau a acțiunilor deținute într-o societate, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia.

Fiind o infracțiune comisivă, sub aspectul laturii obiective, elementul material se realizează prin transmiterea fictivă a părților sociale sau a acțiunilor, în scopul sustragerii de la urmărirea penală sau al îngreunării acesteia. Pentru a aprecia asupra existenței infracțiunii trebuie verificată îndeplinirea mai multe condiții, respectiv, să existe o transmitere a părților sociale sau a acțiunilor, cesionarea să fie fictivă și persoana care a efectuat cesionarea părților sociale sau a acțiunilor să fi săvârșit anterior o infracțiune în legătură cu activitatea societății, în forma consumată sau a tentativei.

Astfel, cesionarea fictivă a părților sociale sau a acțiunilor trebuie făcută în scopul sustragerii de la urmărirea penală sau în scopul îngreunării acesteia, cerință ce trebuie îndeplinită în strânsă legătură cu latura obiectivă a infracțiunii, întrucât arată destinația obiectivă a actului de cesionare și nu finalitatea subiectivă a acestuia. Această infracțiune, în modalitatea descrisă în conținutul art. 280

1

din legea specială, poate fi comisă în intervalul de timp până la trimiterea în judecată, fără a avea importanță dacă urmărirea penală a început sau nu, sau dacă acțiunea penală a fost sau nu pusă în mișcare împotriva acestei persoane.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, se constată că inculpatul G.G. a cesionat părțile sociale ale societății comerciale A. la data de 20 martie 2007 către B.O. și I.O., conform mențiunilor judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, situație de fapt recunoscută și de către inculpat, însă această cesionare a fost fictivă, întrucât cel care a desfășurat activități comerciale în numele societății a fost chiar G.G.

Apărările recurentului că în cauză nu a fost începută urmărirea penală nu sunt relevante sub aspectul realizării elementului material al infracțiunii prevăzute în art. 280

1

din Legea nr. 31/1990, întrucât cesionarea acțiunilor sau a părților sociale poate fi realizată în intervalul de timp până la trimiterea în judecată, fără a avea importanță dacă urmărirea penală a fost începută sau nu, sau dacă s-a pus sau nu în mișcare acțiunea penală împotriva acestei persoane.

Ceea ce este relevant sub aspectul elementului material al laturii obiective este să existe o transmitere fictivă a părților sau a acțiunilor și persoana care a efectuat cesionarea părților sociale sau a acțiunilor să fi săvârșit anterior o infracțiune în legătură cu activitatea societății; or, în cauză din probatoriul administrat rezultă că inculpatul a efectuat cesionarea părților sociale ale societății comerciale A. după ce a acumulat datorii la bugetul consolidat al statului, prin nevărsarea la buget a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă (TVA, impozit pe salarii, impozite pe profit, șomaj, CAS, CASS), în valoare de 116.826 lei.

Prin urmare, acesta a și fost scopul cesionării părților sociale, de a se sustrage de la urmărire penală cunoscând că nu a vărsat la bugetul statului, de la preluarea societății din 14 iulie 2004 până la momentul cesionării, nicio sumă de bani. Fictivitatea acestei cesionării este dovedită chiar de atitudinea inculpatului care a continuat să desfășoare acte de comerț în numele societății comerciale A., martorul B.O. fiind doar o persoană care a semnat actele puse la dispoziție de către inculpat, dar care nu a avut nicio contribuție la activitatea infracțională desfășurată de G.G., martor care a și dispărut de la adresa unde locuia temporar imediat după dobândirea părților sociale ale societății.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii obiective și subiective, astfel că nu poate fi primită critica recurentului inculpat privind achitarea sa întemeiat pe de dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei nr. 156/A din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, Secția penală.

Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. se abrogă.