ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3270/2012

Ședința publică din 15 iunie 2012

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 01 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Timiș, secția

civilă, reclamanta D.E., în temeiul dispozițiilor art. 3

lit.

e), art. 5 alin. (1)

lit.

a) și b), alin. (2) și alin. (4) teza I

din Legea nr. 221/2009, a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN prin

MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR

PUBLICE TIMIȘ solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 Euro,

echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând daune

morale și la plata echivalentului în lei la cursul BNR la data efectuării

plății a sumei de 30.000 Euro, reprezentând daune materiale.

Prin sentința

civilă nr. 1029/2011 din 23 februarie 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a

respins acțiunea formulată de reclamanta D.E. împotriva pârâtului STATUL ROMÂN,

prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de D.G.F.P. TIMIȘ, reținând că

solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor de ordin moral este

neîntemeiată, raportat la împrejurarea că aceasta personal și autorii săi au

beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, fiind titularii

indemnizației prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, care are

același scop cu disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că nu

se poate susține că, prin adoptarea textului legal precitat, persoanele

îndreptățite ar putea avea o speranță legitimă, astfel cum este consacrată în

jurisprudența CEDO la acordarea despăgubirilor morale, întrucât dispoziția de

lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată ca rezultat al

exercitării controlului de constituționalitate a posteriori.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, în termen legal, a declarat apel reclamanta D.E.,

calea de atac fiind recalificată de către instanța de control, ca recurs, în

raport de data pronunțării sentinței atacate, respectiv, 23 februarie 2011 și

de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010.

Prin decizia nr.

1871 din 6 decembrie

2011,

Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta D.E.

împotriva sentinței civile nr. 1029/PI din 23 februarie 2011 pronunțate de

Tribunalul Timiș, a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe, exclusiv în ceea ce privește petitul privind

acoperirea prejudiciului material, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a apreciat ca fiind corectă și judicioasă

soluția instanței de fond asupra capătului de cerere vizând obligarea pârâtului

la plata daunelor morale.

In acest sens a

înlăturat critici le reclamantei vizând încălcarea neretroactivității Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, reținând că aceasta încearcă să creeze

confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic

distinct, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile

printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un

„bun" în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea

dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

A reținut că

decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate cauzele nesoluționate

definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii

pentru că, invocarea excepției se realizează întotdeauna în cadrul unui proces

aflat pe rolul instanței de judecată.

A constatat că

dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost

încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a

acestora prin raportare la jurisprudența instanței Europene.

A apreciat că nu

poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de

discriminare a reclamantei în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea

ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit.

a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind

incidență în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor

de recurs.

A înlăturat

pretinsa încălcare a principiului egalității în fața legii, motivate de faptul

că decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale

în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr. 47/1992

instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții

Constituționale produc efecte juridice. In plus, nu Statul Român, prin puterea

legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în

cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în

neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ

specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii

de organizare.

Totodată, contrar

susținerilor recurentei, instanța de control a reținut că, Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data

publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa

cum în mod corect a și argumentat instanța de fond - nefiind vorba în această

situație de o încălcare a principiului neretroactivității, interpretare

confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general

obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a

deciziei instanței constituționale.

In ceea ce

privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe

disp. art. 998-999 C. civ., a constat că nu le poate analiza, față de

dispozițiile art. 294 coroborate cu art. 316 C. proc. civ. având în vedere că

au fost invocate omisso medio, direct în calea de atac a recursului, tară a fi

supuse cenzurii primei instanțe, fiind extranee pricinii.

Referitor la

petitul privind repararea prejudiciului material, instanța de control a constat

că, prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de

cerere cu care a fost învestită, deși reclamanta în cuprinsul actelor depuse la

dosar a enumerat bunurile confiscate la data deportării bunicilor în Bărăgan,

respectiv bunuri mobile gospodărești, constând în inventarul agricol și animal,

precum și recolta neculeasă a anului 1951, drept pentru care, în temeiul art.

312 alin. (1)-(3) și (5) C. proc. civ. a casat hotărârea atacată, cu trimitere

la prima instanță pentru soluționarea completă a cauzei, respectiv pentru

soluționarea petitului privind acordarea de daune materiale, sens în care, se

impune administrarea de probe.

Împotriva

deciziei civile nr. 1871 din 6 decembrie 2011, pronunțate de Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta D.E., solicitând,

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecința

admiterii în tot a acțiunii, invocând critici subsumate motivului de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ.

In argumentarea

motivelor de recurs, reclamanta a susținut că decizia atacată este criticabilă,

în principal, din perspectiva următoarelor elemente care atestă aplicarea

greșită a legii:

- Hotărârea

atacată nu este irevocabilă, litigiul dedus judecății se bucură de beneficiul

triplului grad având în vedere că acțiunea precizată a fost întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr.

221/2009 nefiind aplicabile în cauză;

- Decizia nr.

1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională produce efecte exclusiv asupra

situațiilor juridice născute ulterior declarării neconstituționalității

dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, conform principiului

neretroactivității legii;

- Aplicarea

deciziilor Curții Constituționale are semnificația încălcării pactelor și

tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este

parte

Înalta Curte, în

baza art. 137 C. proc. civ., deliberând cu prioritate asupra excepției

inadmisibilității căii extraordinare de atac cu care a fost învestită,

analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva normelor legale

incidente raportate la excepția invocată de reprezentantul Ministerului Public,

urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor:

Prin prevederile

art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea

soluționării proceselor, legiuitorul a modificat articolul 4 din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în

sensul că hotărârea pronunțată potrivit alineatului 4 al aceluiași articol

urmează a fi cenzurată doar în calea de atac a recursului, pentru soluționarea

căruia a statuat competența curții de apel.

În speță,

sentința

civilă

nr. 1029/2011 din 23

februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, prin care a fost

soluționat fondul cauzei a fost dată sub incidența prevederilor Legii nr.

202/2010, care a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2010, astfel încât,

potrivit art. XXII din acest act normativ, hotărârea este susceptibilă de a fi

atacată numai cu recurs; în ceea ce privește competența de soluționare a căii

de atac, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 221/2009, aceasta revine curții de

apel ca instanță imediat superioară tribunalului.

Unul dintre

principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității

căilor de atac, și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării

drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale

prevăzute de lege, și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate

legal.

Principiul

enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129

din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi

căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Astfel, împotriva

hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care nu se poate deroga.

In speță, Înalta

Curte constată că decizia civilă nr. 1871 din 6 decembrie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, este o hotărâre pronunțată în calea

de atac a recursului, fiind deci irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) pct.

4 C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată, la rândul său, cu recurs,

nemaiputând fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.

Această concluzie

decurge și din observarea dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care

enumera categoriile de hotărâri ce pot fi atacate cu recurs, și în cuprinsul

cărora nu sunt incluse și deciziile date în recurs, precum și din principiul

unicității dreptului de a folosi o cale de atac.

Așa fiind, având

în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor

peremptorii, de fond și în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. coroborat cu art. 137 alin. (1) din același cod, raportate la art.

XIII

din

Legea nr. 202/2009, Înalta

Curte va admite excepția invocată de Ministerul Public reprezentat de Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința respingerii

prezentului recurs, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta D.E.

împotriva

deciziei civile nr. 1871 din 6 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15

iunie 2012.