ÎCCJ, Decizia nr. 1717/2003

Contract de vânzare cumpărare. Nulitate absolută.

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte comerciale

Index alfabetic : contract de vânzare-cumpărare

-

bună-credință

-

nulitate absolută

-

societate comercială

C. civ., art.948, art.1095 alin.(1)

Legea nr.7/1996, art.33 alin.1

Contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de vânzător în frauda dreptului

proprietarului, cu complicitatea cumpărătorului, care a

cumpărat, pe riscul său, un bun al altuia, este lovit de nulitate

absolută conform art.948 C. civ..

Sintagma „proprietarul

capabil” nu se referă doar la capacitatea de folosință sau la

exercițiul de a înstrăina, ci și la calitatea de proprietar a

vânzătorului.

ICCJ, Secția comercială, Decizia nr.2228 din 1 octombrie 2009

Reclamanta L.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC C.P. SRL

Craiova, N.L., Ș.D., Ș.I., D.D., D.M., T.C. să se constate

nulitatea absolută a contractelor nr.859, 864/2002 și 1870/2002 având

ca obiect imobilul situat în Craiova, tarlaua 66, parcela 4, compus din teren

în suprafață de 5.000 mp și construcția edificată pe

acest teren, precum și radierea din cartea funciară a dreptului pretins

de părți cu privire la acest imobil.

Reclamanta a arătat

că este proprietara imobilului ce face obiectul contractului de

vânzare-cumpărare nr.2808/1998 înregistrată în registrul de

transcripțiuni al Judecătoriei Craiova, valabilitatea actului

său de proprietate fiind verificată pe cale judecătorească,

respectiv prin decizia nr.1717/2003 a Curții de Apel Craiova.

Ulterior

cumpărării imobilului, vânzătoarea, SC C.P. SRL, a vândut

același imobil către pârâta N.L., contabila firmei, care avea

cunoștință de faptul că imobilul fusese vândut reclamantei,

fiind de rea-credință la întocmirea actului, imediat după

cumpărarea acestuia înstrăinându-l către fiul său T.C.,

care la rându-i l-a vândut pârâților Ș. și D., contractele fiind

încheiate cu frauda la lege și având o cauză și un obiect

nelicit.

S.C.N.  a formulat cerere de

intervenție în interesul pârâtei SC C.P. SRL, prin care a solicitat

să se constate nulitatea absolută a contractelor încheiate cu privire

la imobilul din Craiova.

În motivarea cererii s-a

invocat cauza falsă, ilicită și imorală a respectivelor

contracte.

Tribunalul Dolj,

Secția comercială, prin sentința nr.276 din 11 martie

2008, a

admis cererea și a constatat nulitatea absolută a contractelor

nr.859 din 14 noiembrie 2002 încheiat între pârâtele SC C.P. SRL și N.L.,

864 din 18 noiembrie 2002 încheiat între pârâții N.L. și T.C. nr.1870

din 24 noiembrie 2002 încheiat între pârâții T.C., D.D.A., Ș.D..

S-a dispus totodată

radierea dreptului de proprietate intabulat în CF Craiova în favoarea pârâților

Ș.D., D.D.A..(…)

Instanța de fond a

reținut că încheierea contractului 859 din 14 noiembrie 2002 s-a

făcut de către vânzătoarea SC C.P. SRL în frauda drepturilor

reclamantei cu complicitatea și pe riscul cumpărătoarei N.L. care

a cunoscut că imobilul în discuție nu mai era proprietatea

vânzătoarei.

(…) Ulterior, la doar 4

zile de la încheierea contractului nul mai sus arătat, pârâta N.L. a

perfectat cu fiul său T.C. contractul de vânzare-cumpărare nr.864 din

18 noiembrie 2002 având același obiect și acesta din urmă a

înțeles să dobândească pe riscul său imobilul fiind evident

că știe adevărata situație juridică a acestuia, date

fiind relațiile de rudenie ale părților.

Pentru aceleași

considerente s-a considerat nulă absolut și vânzarea

consimțită de pârâtul T.C. în favoarea pârâților Ș.D.

și D.D. prin contractul nr.1870 din 24 decembrie 2002. Aceștia din

urmă cunoșteau nu doar pe N.L., dar și pe administratorul social

al pârâtei SC C.P. SRL cu care a avut afaceri constând în vânzări

speculative de imobile.(…)

Împotriva acestei

soluții au promovat apel pârâții D.D.A., D.M., Ș.D. și

Ș.I. criticile vizând faptul că hotărârea instanței de fond

este nemotivată în ceea ce privește petitul având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr.1870/24 decembrie 2002. De asemenea, s-a susținut că nu s-a

făcut dovada relei credințe la momentul încheierii contractului, mai

ales că fusese obținut extrasul de carte funciară în care se menționa

că imobilul nu are sarcini și că proprietar este T.C..

Au mai susținut

apelanții că nu s-a făcut dovada conivenței frauduloase

pentru a face operabilă frauda la lege.

Curtea de Apel Craiova,

Secția comercială, prin decizia nr.231 din 11 septembrie

2008, a

respins apelul ca nefondat.

Instanța a reținut

că buna-credință este prezumată și la fel și

cauza conform art.967 C. civ. astfel încât ele nu trebuie dovedite și,

prin urmare, cel de invocă lipsa ori nevalabilitatea actului juridic

trebuie să dovedească aceasta și, în consecință,

să răstoarne prezumția. Or, în speță, aceste

prezumții au fost răsturnate prin dovadă contrară a

existenței complicității, a conceptului fraudulos cu care au

acționat atât T.C., cât și apelanții pârâți D.D.A., D.M.,

Ș.D. și Ș.I. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.1870, înstrăinând și respectiv cumpărând un

imobil asupra căruia nu mai avea dreptul de dispoziție.

S-a considerat că

este incident atât principiul de drept civil „nemo dat quod non habet”, dar

și principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” potrivit

căruia desființarea dreptului transmițătorului (prin

anulare în speță) duce la desființarea dreptului dobânditorului.

Au declarat recurs

împotriva acestei decizii D.D.A., D.M., Ș.D., Ș.I., fiind invocate

dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ..

Se consideră

că, în mod eronat, s-a respins critica referitoare la vânzarea lucrului

altuia și la compararea titlurilor, pe considerentul că instanța

de fond nu ar fi reținut o asemenea motivare în argumente.

De asemenea, se arată

că printr-o formulare generală, instanța și-a motivat

soluția și cu privire la aspectul particular al anulării

contractului de vânzare-cumpărare al recurentei.

Se critică, de

asemenea, modul de interpretare a probatoriilor administrate cauzei și

faptul că nu s-a făcut dovada relei credințe, bucurându-se de

prezumția legală conferită de art.33 alin.1 din Legea nr.7/1996.

De asemenea,

recurenții consideră că litigiul este de natură

civilă, chiar dacă unul din contractele încheiate era de natură

comercială, instanța având obligația de a pune în discuție

disjungerea acțiunii și soluționarea separată a cererilor

privind nulitatea contractelor încheiate între persoane fizice.

Recursul este nefondat.

(…)În speță,

deși invocă dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ., criticile

recurenților fac referire la aspecte de netemeinicie, cum ar fi modul de

interpretare a probelor administrate, situație în care se vor avea în

vedere numai cele cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor

art.1095 C. civ. și art.33 alin.1 din Legea nr.7/1996.

Caracterul translativ de

proprietate al contractului de vânzare-cumpărare determină aplicarea

în această materie a unui principiu consacrat, potrivit căruia,

vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului ce înstrăinează

„nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet” sau, altfel spus,

nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).

Față de cele

arătate, rezultă că, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat de vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea

cumpărătorului, care a cumpărat, pe riscul său, un bun al

altuia, este lovit de nulitate absolută conform art.948 C. civ..

Teza nulității

vânzării lucrului altuia rezultă și din dispozițiile

art.1095 alin.(1) C. civ., care precizează că plata, în general

(inclusiv transferul proprietății), ca să fie valabilă

trebuie să fie făcută de proprietarul capabil de a

înstrăina lucrul dat în plată.

Astfel, sintagma

„proprietarul capabil” din textul citat nu se referă doar la capacitatea

de folosință sau de exercițiul de a înstrăina, ci și

la calitatea de proprietar al vânzătorului.(…)

Mai mult chiar,

recurenții-pârâți se cunoșteau între ei tocmai prin prisma

vânzării speculative de imobile, acestea fiind doar una dintre

vânzările efectuate de către aceștia, în realitate ocupându-se

împreună de astfel de vânzări speculative și de cumpărarea

unor imobile aflate în litigiu.

În ceea ce privește

întabularea pe care o afirmă recurenții, reclamanta a solicitat

inclusiv radierea din cartea funciară a înscrierilor făcute.

Nu se poate reține

susținerea recurenților-pârâți cum că va avea câștig

de cauză cel care și-a întabulat mai întâi dreptul de proprietate,

deoarece cauza dedusă judecății a avut ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, și

nu o acțiune în revendicare care să pună problema

comparării unor titluri.

În realitate, reclamanta

a dovedit că este proprietara imobilului care face obiectul contractului

de vânzare-cumpărare amintit, înregistrat la Registrul de

transcripțiuni al Judecătoriei Craiova, iar valabilitatea actului de

vânzare-cumpărare fiind verificată pe cale judecătorească,

respectiv decizia Curții de Apel Craiova din anul 2003, care a stabilit

că actul de proprietate a fost valabil încheiat.

Ulterior

cumpărării de către reclamantă a imobilului,

vânzătoarea, în speță SC C.P. SRL, a vândut același imobil

către N.L., contabila firmei, care avea cunoștință de

faptul că imobilul fusese vândut, fiind de rea credință la

întocmirea actului. Imediat după cumpărarea imobilului aceasta

înstrăinându-l către fiul său T.C., care la rândul lui l-a

vândut recurenților-pârâți.

Totodată, T.C.

împrumută de la recurenții-pârâți D.D. și Ș.D. sume de

bani punând garanție imobilul în cauză iar acest împrumut este garantat

de către administratorul SC C.P. SRL, S.C. și de către N.L..

Deci, afirmațiile

precum că recurenții-pârâți nu cunoșteau situația

imobilului sunt false.

Ulterior, la doar 4 zile

de la încheierea contractului, N.L. a perfectat cu fiul său T.C. un alt contract,

iar acesta din urmă cunoscând situația imobilului a înțeles

să-l dobândească pe riscul său.

Recurenții-pârâți

cunoșteau nu doar pe N.L. dar și pe administratorul SC C.P. SRL cu

care au avut relații de vânzări speculative de imobile.

Astfel având în vedere

că actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea în cartea

funciară este nul absolut s-a dispus radierea din cartea funciară a

înscrierilor nevalabile.(…)

În aceste condiții,

văzând dispozițiile art.312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca

nefondat.