ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 42/2019

HOTĂRÂRE

17.01.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 42/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alexandria, la data de 28.03.2018, reclamanta Direcția Silvică Teleorman a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu aceasta și pe baza probelor administrate, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 131.777,77 RON, reprezentând debit la contractul de vânzare-cumpărare fructe de pădure din 01.08.2017, încheiat între cele două părți, sumă ce se compune din debit principal 114.239,38 RON (contravaloarea fructelor de pădure) și 17.538,39 RON, penalități calculate conform contractului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părți a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare fructe de pădure (măceșe) din 01.08.2017, prin care reclamanta se obliga să livreze pârâtei cantitatea de 50.000 kg măceșe. Prețul a fost stabilit în urma licitației, la valoarea de 2,7 RON/kg, fără TVA. Pentru neachitarea în termen de 30 de zile, de la data emiterii facturii, a sumelor datorate, beneficiarul contractului trebuie să plătească penalități de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.

Reclamanta a precizat că și-a îndeplinit obligația de livrare a fructelor, prin cele patru ocoale silvice din subordine, conform anexei 1 la contract și a proceselor-verbale (avize) încheiate în urma livrării, însă pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a facturilor emise în baza contractului.

S-a mai arătat că pârâta a fost notificată în nenumărate rânduri și abia la sfârșitul lunii ianuarie 2018 a achitat câte o sumă de 7.500 RON către fiecare din cele patru ocoale silvice, deși facturile au fost emise în luna septembrie 2017.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 - 195 C. proc. civ., art. 1164, 1170, 1270, 1272, 1516, 1530 C. civ., H.G. nr. 229/2009 privind regulamentul de organizare și funcționare al regiei Naționale a Pădurilor Romsilva.

Prin Sentința civilă nr. 1.896 din 10.10.2018, Judecătoria Alexandria a pus în discuție din oficiu și a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, declinând judecata cauzei către Judecătoria Pitești.

În motivarea acestei soluții, instanța a reținut următoarele considerente:

După cum rezultă din art. 121 din C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Trebuie avută în vedere împrejurarea că, potrivit art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă, iar conform alin. (2) din cadrul aceluiași articol, În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.

Așadar, în cazul cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, necompetența teritorială este de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) pct. 3 raportat la art. 121 C. proc. civ., întrucât părțile nu o pot înlătura decât în situația prevăzută de art. 126 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța consideră că prevederile art. 121 C. proc. civ. sunt de ordine publică, aspect ce reiese atât din formularea imperativă a acestui text de lege (numai la instanța de la domiciliului consumatorului) cât și din amplasarea sa în continuarea prevederilor art. 116 - 120, care reglementează celelalte cazuri de competență teritorială exclusivă prevăzute și în C. proc. civ. din 1865.

Față de dispozițiile anterior redate, instanța a reținut că în litigiile care opun un profesionist unui consumator, legiuitorul a stabilit o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței în a cărei rază se află domiciliul consumatorului, astfel cum reiese, indubitabil, din reglementarea art. 121 C. proc. civ.. Așadar, în ceea ce privește prezentul litigiu, Judecătoria Alexandria nu este competentă să soluționeze acțiunea, instanța de la domiciliul pârâtei, respectiv Judecătoria Pitești, fiind instanța competentă din punct de vedere teritorial a soluționa cauza.

În consecință, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada alegerii instanței competente, printr-o convenție încheiată, în scris, cu consumatorul, ulterior împlinirii termenului acordat pentru plata dreptului de creanță pretins de la pârâtă, competența teritorială se determină conform dispozițiilor imperative cuprinse la art. 121 C. proc. civ., instanța competentă fiind judecătoria de la domiciliul consumatorului.

Astfel învestită, Judecătoria Pitești, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 8.021 din 11.12.2018 a admis excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Pitești, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alexandria și, constatând ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestui conflict.

Pentru a decide astfel, Judecătoria Pitești a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", potrivit alin. (3) "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar potrivit alin. (4), "dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței".

De asemenea, dispozițiile art. 126 C. proc. civ. arată că "părțile pot conveni, în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună, să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Potrivit dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, instanța rămânând competentă chiar dacă, ulterior, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul.

Potrivit art. 113 C. proc. civ., competența teritorială alternativă este stabilită și către alte instanțe în afara celor stabilite (... 3. instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract; ... 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;) de art. 107 - 112 C. proc. civ., art. 116 din același act normativ arătând că reclamantul este cel care are alegerea de competență între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Arată instanța faptul că reclamanta a respectat criteriul impus de art. 113 și art. 126 alin. (1) C. proc. civ. la momentul sesizării instanței, iar această alegere de competență nu a fost făcută fraudulos, în detrimentul unui consumator, astfel cum reține Judecătoria Alexandria, tocmai ca urmare a cauzei juridice invocate de reclamantă, respectiv răspunderea contractuală în baza unui contract vânzare-cumpărare încheiat între profesioniști.

În acest sens, reține instanța că, din cel puțin două aspecte se poate reține că pârâta nu este un consumator, astfel cum acesta este definit de legislația în vigoare (Legea nr. 193/2000). Pe de o parte, natura de persoană juridică ce a contractat o obligație pecuniară o face să difere de un consumator (persoană fizică) care achiziționează un produs/serviciu pentru satisfacerea unor nevoi personale. Din acest punct de vedere, persoana juridică nu poate fi un consumator direct al produselor comercializate de reclamantă. Chiar și dacă s-ar susține că nu se poate dovedi că produsele au fost achiziționate de pârâtă pentru alt scop decât satisfacerea unei nevoi personale (spre exemplu recomercializare), instanța învederează că nici una dintre piesele dosarului nu dovedesc aspectul contrar de care prima instanță (Judecătoria Alexandria) putea ține cont la calificarea dată relațiilor dintre părți și implicit atribuirii calității de consumator pârâtei. Dintr-un alt punct de vedere se reține însăși pretenția reclamantei, justificată de vânzarea a 50.000 kg (50 tone) de fructe de pădure, aspect care conduce către o prezumție judiciară în sensul reținerii calității de profesionist al pârâtei, iar nu a celei de consumator. De altfel, toate clauzele contractului încheiat între părți, conduc la aceeași concluzie a unei înțelegeri comerciale între doi profesioniști, aceasta fiind o interpretare conformă art. 1266 - 1269 C. civ.

Instanța a reținut clauza contractuală prevăzută la art. 12 din titlul IX al înțelegerii părților, potrivit căruia "eventualele litigii în legătură cu prezentul contract vor fi soluționate pe cale amiabilă, prin mediere, iar dacă nu este posibil, prin soluționarea la instanța judecătorească de la sediul vânzătorului".

Astfel, prin raportare la disp. art. 130 și art. 126 C. proc. civ., excepția necompetenței teritoriale nu putea fi invocată de Judecătoria Alexandria din oficiu, fiind cel mult o excepție ce putea fi invocată de pârâtă. Astfel, din clauzele contractului de vânzare-cumpărare fructe de pădure din 01.08.2017, încheiat între reclamantă și pârâtă, indicat de reclamantă ca și cauză a acțiunii împotriva pârâtei, se distinge alegerea de competență a părților în favoarea instanței de drept comun de la sediul vânzătorului.

Alegerea indicată de art. 116 C. proc. civ. (de ordine publică așa cum sunt și disp. art. 121 C. proc. civ., astfel cum însăși prima instanță argumenta), respectiv dreptul de a alege care revine exclusiv reclamantului, în condițiile textului legal, este între instanțe deopotrivă competente, or părțile au ales anterior în scris instanța competentă, prin raportare la obiectul cauzei privitor la bunuri și la alte drepturi de care părțile pot să dispună, deși chiar și în lipsa clauzei contractuale mai sus analizate, alegerea efectuată de către reclamant ar fi fost întemeiată, prin raportare la dispozițiile art. 113 C. proc. civ. (putând fi însă combătută prin invocarea a unei excepții de ordine privată de către pârâtă).

S-a reținut că nici poziția actuală a reclamantei (care după ce a arătat lipsa de temeinicie a soluțiilor de declinare ale Judecătoriei Alexandria, a solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Pitești) nu poate fi primită, alegerea inițială a instanței competente neputând fi modificată aleatoriu, cu atât mai mult cu cât partea nu avea nici posibilitatea de a solicita declararea necompetenței în cazul în care s-ar fi adresat unei instanțe necompetente.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va constata că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Judecătoriei Alexandria pentru considerentele ce succed:

Problema ce a generat desesizarea celor două instanțe și crearea conflictului negativ de competență îl constituie interpretarea diferită a cauzei juridice a litigiului dedus judecății, una dintre instanțe - Judecătoria Pitești considerând că este vorba de răspundere contractuală rezultând dintr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între profesioniști, iar cealaltă instanță - Judecătoria Alexandria, reținând că acțiunea este formulată de un profesionist împotriva unui consumator.

Obiectul litigiului dedus judecății constă în solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la executarea obligației asumate prin contractul de vânzare-cumpărare fructe de pădure din 01.08.2017, respectiv plata prețului și a penalităților de întârziere. Prin acest contract, părțile au convenit, la art. 12 titlul IX, ca:

"eventualele litigii în legătură cu prezentul contract vor fi soluționate pe cale amiabilă, prin mediere, iar dacă nu este posibil, prin soluționarea la instanța judecătorească de la sediul vânzătorului".

Înalta Curte reține dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/200 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, care definește noțiunea de consumator astfel:

"Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale."

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între două persoane juridice și, ca atare, nu este întrunită condiția pentru deținerea calității de consumator, prevăzută de dispoziția legală menționată, nefiind vorba de "persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociații", ceea ce înseamnă că, în stabilirea competenței de soluționare a cauzei nu sunt aplicabile normele de competență teritorială exclusivă prevăzute la art. 121 C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura". Alin. (3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepția celor prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ., este relativă.

În raport de aceste dispoziții legale, reținând că, niciuna dintre părți nu deține calitatea de consumator, împrejurare ce ar atrage competența teritorială absolută, norma de competență aplicabilă în cauză este de ordine privată.

Art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"părțile pot conveni, în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună, să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Aceste dispoziții legale reglementează posibilitatea stabilirii unei alte competențe teritoriale decât cea de drept comun, dacă normele de competență nu au un caracter exclusiv, alegerea de competență reprezentând o prorogare convențională de competență teritorială.

Dispozițiile art. 130 C. proc. civ. reglementează modul de invocare a excepției de necompetență, aceasta putând fi invocată diferit în funcție de forma necompetenței, respectiv de ordine publică sau de ordine privată.

Art. 130 alin. (1) C. proc. civ. prevede că necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, iar alin. (2) al aceluiași articol dispune în sensul că necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În schimb, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată numai de pârât și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Așadar, competența teritorială este reglementată, în principiu, de norme dispozitive, care prezintă anumite particularități în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de necompetență.

Astfel, în situația în care pârâtul nu înțelege să invoce excepția necompetenței teritoriale de ordine privată, instanța învestită prin cererea de chemare în judecată de reclamant rămâne competentă să judece cauza.

Înalta Curte constată că în prezenta cauză operează o competență de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuție doar de către pârâtă prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Cum pârâta nu a formulat întâmpinare, nici instanța, față de dispozițiile legale mai sus redate, nu putea să invoce, din oficiu, propria necompetență și să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.

În consecință, prin sesizarea de către reclamantă a Judecătoriei Alexandria, în raport de dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., această instanță a devenit exclusiv competentă a judeca litigiul cu care a fost învestită, moment de la care orice altă instanță, chiar competentă, a pierdut această prerogativă, raportat la dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Judecătoriei Alexandria.