ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5766/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5766/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în condițiile art. 256 din C.

proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele:

1.

Instanța de fond

Prin acțiunea introdusă pe rolul

Tribunalului București la 24 iulie 2008 reclamanta B.N. a formulat o plângere

împotriva dispoziției din 16 februarie 2008 emisă de Primarul General al

Municipiului București prin care i-a fost respinsă ca nedovedită notificarea

prin care a solicitat restituirea imobilului din București.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 808 din 27 mai 2009 a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta B.N. în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al

Municipiului București.

A fost anulată dispoziția din 16 iunie

2008 și s-a constatat că reclamantă este persoană îndreptățită la acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilele preluate în mod abuziv,

pentru imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafețele

de 161,30 m

2

și construcție (patru camere, hali, verandă, parter).

În motivarea acestei soluții

Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Notificarea din 16 noiembrie 2001

formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură

sau despăgubiri a imobilului din sector 1 București, a fost soluționată de pârât

prin dispoziția din 16 iunie 2008 prin respingerea acesteia cu motivarea că

actele depuse la dosar nu sunt concludente nici în ce privește calitatea de

persoană îndreptățită a reclamantei nici în ce privește dovada reconstruirii

imobilului obiect al notificării.

S-a reținut din actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 29 august 1948 transcris din 29 august 1945 că T.T. a cumpărat

de la Z.S. 1/3 din imobilul situat la adresa sus arătată , în suprafață totală

de 485 m

2

și construcții de orice fel, imobilul fiind total

sinistrat.

Din istoricul de rol fiscal al

imobilului s-a reținut că în perioada 1946-1951, a figurat T.T. pentru

apartamentul de la parter compus din 4 camere, hol, vestiar și garaj și

suprafața de 162 m

2

; în perioada 1952-1954, T.T.A. iar în perioada

1955 - 1957, T.T.B.

Imobilul a fost preluat în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 prin decizia nr.

1298/1956, din proprietatea lui T.G.T.

Având în vedere că preluarea s-a făcut

din proprietatea lui T.T. s-a constatat că diferențele de nume se datorează

doar unor greșeli de dactilografiere.

Făcând aplicarea prezumției instituite

de legiuitor în art. 24 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că T.T. deținea

imobilul în proprietate deoarece de la el s-a făcut naționalizarea, el fiind

cumpărătorul cu act autentic al imobilului. Această concluzie nu a fost

infirmată prin probe contrare.

În privința construcției s-a reținut

că deși s-au cumpărat construcții total sinistrate, prin contract cumpărătorul

și-a luat obligația să construiască un apartament la parter care să-i revină în

proprietate exclusivă, și un altul la etaj care să îi revină vânzătoarei, iar

potrivit matricolei de clădiri din 1956 T.T. figura impus cu un imobil

sinistrat și refăcut, compus din patru camere, hali, vestiar și garaj. Aceste

circumstanțe raportate de art. 492 din C. civ. au condus la concluzia că

apartamentul în discuție a fost refăcut de T.T. și constituia proprietatea lui

la momentul preluării.

Cât privește calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantei s-au constatat următoarele:

Pe T.T.C. (zis T.T.) decedat la 24

septembrie 1996 l-au moștenit, potrivit certificatului de calitate de

moștenitor din anul 2002, N.B.C. (căsătorită T.), T.I.T. și T.P.G.

Din certificatul de deces al lui T.T.

rezultă că acesta a fost căsătorit cu B.N., iar din adresa Ministerului de

Interne rezultă că B.N., ai cărei părinți au fost, conform certificatului său

de naștere, B.R. și B.M. (născută 18 august 1922), a purtat anterior numele de

C. Aceste informații se regăsesc și în certificatul de căsătorie (al lui T.T.C.

cu B.N.).

Toate aceste documente precum și declarațiile

autentice de notorietate au format convingerea instanței asupra calității reclamantei

de persoană îndreptățită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Față de împrejurarea că imobilul a fost

înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a constatat că acesta nu poate fi restituit

în natură și deschide pentru unitatea deținătoare soluția propunerii acordării de

măsuri reparatorii prin echivalent finalizată prin procedurile special prevăzute

de Legea nr. 247/2005.

Ca urmare, instanța, care a împărtășit

susținerea în sensul că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv (aspect

constatat de C.E.D.O.), a observat că valorificarea acestor constatări nu se poate

face în cadrul procesului pe calea acțiunii formulată de reclamantă ci printr-o

acțiune izvorâtă din fapta ilicită de a nu acorda despăgubiri efective, ceea ce

echivalează cu o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană,

în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat în condițiile art. 25 din Decretul

nr. 31/1994.

S-a mai observat că nu se poate doar constata

întinderea acestei despăgubiri, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 111 din

C. proc. civ. este oprită o asemenea constatare dacă partea are la dispoziție acțiunea

în realizare.

Instanța, văzând și dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea

unor măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilului, compus din teren 161,30

m

2

și construcție formată din patru camere, hali, verandă, parter.

Curtea de Apel București, secția a IX-a,

prin decizia civilă nr. 26 A din 28 ianuarie 2010, a respins ca nefondate apelurile

formulate de reclamantă pe de o parte, și de pârâtul Municipiul București prin primarul

general pe de altă parte.

În motivarea acestei soluții instanța de

apel, în raport de criticile formulate, a reținut în esență următoarele:

Nu există nici o dispoziție legală care

să o împiedice pe reclamantă să depună direct în instanță actele doveditoare în

susținerea notificării, o atare dispoziție care să restrângă procesual drepturile

părții neputând fi făcută decât în mod expres, și nu printr-un exercițiu de aplicare

a unei prezumții. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității ceea

ce presupune dreptul părților de a administra toate probele pe care le consideră

necesare, pentru a li se asigura liberul acces la justiție.

Cât privește forța probantă a declarațiilor

notariale de notorietate s-a constat că acestea au valoarea conferită de art. 4

din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, și a activității acestora, și anume actul

îndeplinit de notarul public purtând sigiliul și semnătura notarului este de autoritate

publică și are forța probantă prevăzută de lege.

Aspectul legat de identitatea de persoană

cu privire la cele trei nume diferite ce apar pe înscrisuri cu privire la autorul

reclamantei, instanța de apel a constatat că aceasta este o problemă de fapt, ce

se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

Forța probantă a declarației autentificate

de notar este aceea a unei declarații pe proprie răspundere, susceptibilă de sancțiune

penală pentru fals în declarații în caz de neconformitate cu realitatea. Din punctul

de vedere al regulilor de procedură civilă, aceste declarații au valoarea unor prezumții

simple deduse din conținutul lor și care pot fi coroborate cu restul probatoriului

administrat.

S-a mai observat că simpla contestare a

lor, în lipsa unor dovezi în sensul că ele ar fi neconforme cu realitatea, nu poate

fi luată în considerație și că asemenea dovezi nu au fost produse în concret de

pârâtă pentru a răsturna prezumția mai sus arătată.

Cât privește împrejurarea, reținută de

instanță că nu există temei legal pentru acordarea de despăgubiri bănești ci acțiuni

la Fondul Proprietatea, s-a apreciat că această motivare nu poate fi primită deoarece

Lege nr. 10/2001 inițial a prevăzut acordarea de despăgubiri bănești sau alte imobile

în schimbul bunurilor solicitate.

Curtea de Apel a constatat că problema

pusă în discuție se referă la aplicarea legii civile în timp cu referire la dispoziții

de drept material (forma măsurii reparatorii) care au fost modificate între momentul

formulării notificării și momentul soluționării acesteia de către unitatea deținătoare,

sesizată cu notificarea.

S-a apreciat că aceste dispoziții sunt

de drept material cu consecința că pentru aplicarea în timp a legii civile este

incidență regula tempus regit actum în sensul că raportului juridic născut sub imperiul

unei legi civile i se aplică legea civilă în vigoare la data nașterii raportului

respectiv.

Or, în cazul în speță, raportul juridic

dedus judecății (soluționarea notificării) era în curs de desfășurare și nu începuse

să producă efecte juridice pentru că nu se soluționase încă cererea sub aspectul

stabilirii modului de reparare, la momentul apariției Legii nr. 247/2005.

Instanța a reținut și un argument dedus

din aplicarea principiului de interpretare al reducerii la absurd.

Dacă Legea nr. 247/2005 ar avea în vedere

numai notificările care să fi fost formulate după intrarea sa în vigoare, aceasta

ar fi rămas fără aplicare practică, câtă vreme termenul de formulare a notificărilor

în temeiul legii nr. 10/2001 era deja expirat, iar Legea nr. 247/2005 nu a prevăzut

un nou termen pentru formularea notificării. În acest sens s-a reținut una din regulile

de interpretare potrivit căreia norma juridică trebuia interpretată în sensul în

care aceasta produce efecte juridice.

Pe cale de consecință s-a reținut că instanța

era obligată să aplice noile reglementări referitoare la modul de stabilire a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Cât privește Fondul Proprietatea și aprecierea

reclamantei că acesta există doar scriptic instanța de apel a reținut că sunt reale

considerațiile faptice referitoare la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea potrivit

și constatărilor C.E.D.O. dar că acestea nu pot fi cenzurate de instanța de apel.

S-a mai reținut că în lipsa stabilirii

formei măsurilor reparatorii și a sumei reprezentând valoarea imobilului (care urmează

a se stabili potrivit procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005)

nu există certitudinea creării unui prejudiciu în detrimentul reclamantei.

Ca urmare, s-a conchis că nu se poate stabili

că Legea nr. 247/2005 contravine, sub acest aspect, Convenției europene pentru ca

aplicarea ei să fie înlăturată de instrumentul internațional.

S-a apreciat astfel că această critică

a fost formulată prematur, la un moment când încă nu s-a dat curs procedurii expres

prevăzute de art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2001.

Instanța a constatat că nefiind stabilit

în mod cert aspectul că reclamantei i se vor acorda acțiuni la Fondul Proprietatea,

criticile referitoare la nefuncționalitatea acestui fond nu sunt relevante pentru

soluționarea acțiunii de față, potrivit obiectului acesteia.

S-a mai observat că instanța de fond nu

a făcut reclamantei, cum pretinde aceasta, îndrumarea de a-și valorifica drepturile

pe calea unei acțiuni fondate pe art. 480 din C. civ. apreciind că natura acțiunii

ar fi în constatare întemeiată pe art. 111 din C. proc. civ.).

Prima instanță a stabilit doar că reclamanta

ar avea dreptul la o acțiune izvorâtă din fapta ilicită de a nu i se acorda despăgubiri

efective, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenția europeană a dreptirilor omului și că instanța nu poate doar constata

întinderea acestei despăgubiri cum s-a solicitat, pentru că s-ar încălca dispozițiile

art. 111 din C. proc. civ., acțiunea în constatare neputând fi primită câtă vreme

partea are la dispoziție acțiunea în realizare.

S-a observat că este neîntemeiată critica

reclamantei referitoare la reprezentarea statului prin primarul general conform

art. 87 pct. 1 din C. proc. civ. care în această modalitate poate fi obligat la

despăgubiri.

Art. 87 pct. 1 menționat se referă la modul

de aducere la îndeplinire a obligației de citare și nu privește calitatea Municipiului

București de reprezentant al statului. În litigiile privitoare la dreptul de proprietate

asupra bunului, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice (art. 12

din Legea nr. 213/1998). Or reclamanta a chemat Municipiul București în nume propriu

și nu în calitate de reprezentant al Statului (calitatea părților nemaiputand fi

modificată, potrivit art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., în speță.

Împotriva deciziei Curții de Apel București

au declarat recurs reclamanta și pârâtul.

Recursul reclamantei

a fost întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9.

În fapt recurenta a arătat că apelul îndreptat

împotriva deciziei de fond a privit un singur aspect și anume modalitatea de despăgubire

prin acțiuni, la Fondul Proprietatea, cu demonstrația în fața instanței că acest

fond este nefuncțional și că nu reprezintă o modalitate echitabilă de despăgubire

a unui proprietar deposedat abuziv de stat, astfel că recurenta a apreciat că este

echitabil și etic să solicite acordarea de despăgubiri bănești mai ales în condițiile

în care C.E.D.O. a acordat asemenea despăgubiri în mod constant pentru cazul în

care nu se poate realiza restituirea în natură.

S-a criticat respingerea apelului, cu motivarea

că se aplică în speță Legea nr. 247/2005 care prevede despăgubiri numai în acțiuni

la Fondul Proprietatea, fără însă ca instanța de apel să facă vorbire despre faptul

că dispozițiile Legii nr. 247/2005 cap. VII au devenit inaplicabile datorită faptului

că Fondul Proprietatea este nefuncțional, situație stabilită de C.E.D.O. (în cauzele

Faimblat, Katz, Penescu).

Recurenta a susținut că instanța de apel

trebuia să stabilească dacă în lipsa legii speciale Legea nr. 247/2005, devenită

inaplicabilă prin nefuncționarea singurei forme de despăgubiri (Fondul Proprietatea)

putea sau nu să aplice dispozițiile C. civ. și să acorde despăgubiri bănești pe

de o parte și pe de altă parte trebuia să stabilească culpa statului de a nu emite

o legislație coerentă și eficientă în materia despăgubirilor, mai ales după ce a

constatat că forma de despăgubire instituită în anul 2005 prin Legea nr. 247/2005

nu a devenit operațională.

S-a mai criticat motivarea potrivit căreia

nu se cunoștea în ce formă se vor materializa „despăgubirile prin echivalent"

de vreme ce Legea nr. 247/2005 era clară, titlul VII nepermițând decât o singură

formă de despăgubire și anume acțiuni la Fondul Proprietatea cu toată metodologica

de acordare a acestora.

S-a criticat și aprecierea instanței de

apel că ar fi prematură critica referitoare la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea

câtă vreme C.E.D.O. s-a pronunțat deja asupra acestui aspect.

Recurenta a susținut că de vreme ce C.E.D.O.

obligă Statul Român să despăgubească pe proprietari pentru imobilele nerestituite

în natură și instanțele naționale pot proceda în același mod, în temeiul art. 148

alin. (2) din Constituție, pentru a evita supraaglomerarea instanței europene.

S-a arătat că în cauză au fost stabilite

cuantumul despăgubirilor printr-o expertiză efectuată la judecata cauzei în fond

și recurenta a solicitat în recurs acordarea acelor despăgubiri.

S-au criticat și afirmațiile în sensul

că Municipiul București nu poate fi obligat la despăgubiri ca reprezentant al Statului,

și că potrivit art. 12 din Legea nr. 213/1998 Statul este reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, legea citată neavând nici o legătură cu cauza, această lege

reglementând regimul juridic al imobilelor proprietatea publică a Statului. Or,

imobilul revendicat nu a făcut niciodată parte din domeniul public al statului.

În recursul pârâtului Municipiul București

s-a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În fapt s-a criticat decizia Curții de

apel pentru confirmarea admiterii acțiunii deși dispoziția din anul 2008 este legală

și temeinică deoarece actele depuse la dosar nu sunt concludente pentru calitatea

reclamantei pe de o parte și, lipsa dovezilor privind reconstituirea imobilului,

pe de altă parte.

S-a mai precizat că există inadvertențe

și în istoricul de rol în care apare ca plătitor o altă persoană.

În întâmpinarea formulată de recurenta

reclamantă la recursul pârâtului s-a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat

prin declarațiile de notorietate lămurindu-se neconcordanțele existente cu privire

la înscrierea numelui soțului recurentei, T.T., fostul proprietar prin diferite

acte, inclusiv în istoricul de rol care îl menționează pe acesta.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor

de recurs invocate și în raport de actele dosarului se constată că aceasta este

legală și temeinică pentru considerentele ce urmează și care au condus la respingerea

recursurilor ca nefondate.

În mod corect instanța de apel a analizat

raportul juridic dedus judecății, din perspectiva legii aplicabile ca fiind unul

nesoluționat încă.

Etapa jurisdicțională prevăzută de Legea

nr. 10/2001 a adus în discuție modalitatea în care se vor stabili despăgubirile

pentru imobilul în discuție și care nu poate fi reținut în natură.

Dispoziția din 16 iunie 2008 a Primarului

Municipiului București a fost în mod corect anulată, instanța de fond constatând

că reclamanta este persoana îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent

în condițiile legii speciale pentru imobilul situat în București (161,30 m

2

și construcția, patru camere, holl, situată la parter).

Instanța de fond sesizată cu o contestație

împotriva dispoziției din 17 iunie 2008 a rezolvat acțiunea cu care a fost investită,

în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare aplicate corespunzător în cauză.

Prin contestație reclamanta a solicitat

anularea dispoziției din anul 2008 și pe fond restituirea a 1/3 din imobilul în

discuție în natura sau despăgubiri bănești.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și decizia nr. 20/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

În raport de obiectul acțiunii soluția

primei instanțe este corectă și legală.

În consecință instanța de apel a constatat

legalitatea soluției, anularea deciziei ca urmare a constatării calității reclamantei

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent în sensul Legii

nr. 10/2001, în condițiile legii speciale privind regimul statului și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 274/2005, invocată de altfel

și de contestatoare în petitul acțiunii.

În mod legal instanța de apel soluționând

apelul reclamantei nu a primit criticile formulate în legătură cu nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea ca fiind prematur formulată de petentă care în realitate nu

contestă legalitatea măsurii ci eficiența ei în condițiile în care C.E.D.O. s-a

exprimat în legătură cu aceasta în câteva cauze împotriva României.

Potrivit art. 292 din C. proc. civ. părțile

nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloc de apărare

și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului

și în întâmpinare.

Prin petitul acțiunii care nu a fost nici

modificată, nici precizată ulterior, reclamanta nu a invocat o atare situație.

Împrejurarea că instanța de fond a făcut

considerații cu privire la Fondul Proprietatea, nu a schimbat datele problemei,

instanța explicând și argumentând trimitere la dispozițiile legii speciale cât privește

stabilirea modalității de despăgubire și subliniind natura diferită (de contextul

acțiunii deduse judecății) al unor eventuale pretenții deduse din ineficienta măsurilor

legale stabilite de legea specială în Titlul VII.

Sub acest aspect în mod corect s-a observat

de către instanța de apel că procedura specială specifică instituită de Titlul VII

reglementează totodată și căile de atac în justiție, art. 19-20 instituind o altă

procedură, alt temei și altă competență în soluționarea contestației la deciziile

adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decât cele instituite

prin Legea nr. 10/2001.

Invocarea O.U.G. nr. 62/2010 pentru suspendarea

aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 făcută de recurentă

în concluziile orale și care, prin aceasta, se situează în afara cadrului legal

de formulare a recursului și de motivare a acestuia , expres prevăzute de art. 303

din C. proc. civ., urmărește suplimentarea argumentelor pentru aducerea în discuție

a problemei eficienței dispozițiilor legale incidente la stabilirea măsurilor reparatorii.

Fără a intra în examinarea acestui punct

cu care instanța de recurs nu a fost legal investită, este necesar a se arăta că

sunt valabile argumentele mai sus arătate în legătură cu legalitatea unei atari

analize în raport de obiectul acțiunii cu care instanța a fost investită precum

și de etapa procesuală în care este făcută această cerere.

Se mai observă că o altă soluție decât

cea dispusă, în conformitate cu legea specială, nu se justifică nici prin invocarea

deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Decizia care a soluționat

un recurs în interesul legii se referă la competența instanței de a soluționa în

fond notificarea în cazul refuzului de soluționare de către entitatea deținătoare.Această

situație nu se regăsește în cazul dedus judecății în care este cenzurat nu refuzul

de soluționare ci soluția dată notificării.

Ca urmare și sub acest aspect criticile

petentei au fost corect calificate drept premature.

Nu se pot primi nici criticile referitoare

la împrejurarea că se pot stabili astfel de despăgubiri și Statul poate fi obligat

la aceasta când nu este posibilă restituirea în natură așa cum se procedează deja

de C.ED.O.

Critica este nefondată deoarece obligațiile

de despăgubire în cele două situații invocate își au sorginte diferită.

În cazul revendicării de bunuri preluate

abuziv, izvorul obligației îl reprezintă măsurile de reparație în modalitățile stabilite

de Legea nr. 10/2001 și completările aduse prin Legea nr. 247/2005.

Obligarea Statul Român la despăgubiri pentru

imobilele nerestituite în natură dispusă de C.E.D.O. își are sorgintea în încălcarea

unui drept prevăzut și garantat de Convenția Europeană și este justificată de constatarea

unei atari încălcări.

Judecătorul național este ținut să judece

cu respectarea art. 129 alin. (6) fiind obligat să hotărască, în toate cazurile,

numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Nici recursul formulat de pârât nu poate

fi primit, criticile formulate în susținerea motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 nefiind întemeiate.

Se constată că sunt reluate motivările

din dispoziția de respingerea a notificării fără însă să se indice temeiurile acestor

susțineri mai ales după argumentarea în fapt și în drept făcută de instanța de fond

și confirmată de instanța de control judiciar.

Susținerea acestui recurent că actele depuse

la dosar nu sunt concludente pe de o parte și lipsa dovezilor privind reconstruirea

imobilului, fără o argumentație logică, bazată pe situații de fapt și pe dispoziții

legale, în raport de explicația documentată și amănunțită a probelor administrate

făcută pe parcursul dosarului, conduce la concluzia că această critică este făcută

pur formal.

Având în vedere considerentele mai sus

arătate în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. constatând că în cauză nu

s-au dovedit motivele de recurs invocate, s-au respins recursurile ca nefondate

cu consecința păstrării deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B.N. și de pârâtul Municipiul București

prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 26A/28.01.2010 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.