ÎCCJ, decizie (scj.ro #86712)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86712) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune pentru restituirea în
natură a unei suprafețe de teren și pentru acordarea de măsuri reparatorii
pentru clădirea demolată. Teren afectat de amenajări de utilitate
publică.
Cuprins pe materii
.
Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune pentru restituirea în natură a unei
suprafețe de teren și pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru clădirea
demolată. Teren afectat de amenajări de utilitate publică
Index alfabetic
.
Drept civil.
-
Măsuri reparatorii
-
Restituire în natură
-
Utilitate publică
Legea nr. 10/2001:art. 10
Legea nr. 213/1998
Legile nr. 213/1998 și nr. 10/2001
au domenii distincte
de reglementare, prima vizând proprietatea publică și
regimul juridic al acestora, cea de a doua,
regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv.
Conform dispozițiilor Legii nr.
10/2001, restituirea în
natură se dispune indiferent dacă
bunul face sau nu parte din
domeniul public, prin urmare, indiferent dacă,
anterior intrării sale în vigoare, regimul juridic al bunului era reglementat
de Legea nr. 213/1998.
Excepțiile de la măsura
restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001, nici
unul dintre
cazurile de excepție nevizând apartenența bunului la
domeniul public.
De aceea, atunci când constată că un bun nu poate fi
restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate
publică, instanța nu trebuie să verifice dacă
bunul face parte
din domeniul public
și dacă a fost respectată procedura
prevăzută
de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să analizeze dacă
amenajarea este, într-adevăr, de utilitate
publică, în sensul
Legii nr.
10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată
prin Normele sale de aplicare unitară, adoptate prin
H.G. nr.
205/2007
.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală,
decizia nr. 6755 din 18 iunie 2009
Prin sentința civilă nr. 767 din 28 martie 2007,
Tribunalul Iași a respins acțiunea formulată de
reclamanții
F.F., P.M.G., G.C. și
G.T.S.
în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iași.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin
cererea de chemare în judecată, reclamanții au
contestat
dispoziția nr. 635 din 22
martie 2006, emisă de Primarul municipiului Iași, solicitând restituirea în
natură a suprafeței
de
678,375
m
.p. teren și acordarea de măsuri reparatorii pentru
suprafața de teren de
50,625
m
.p. și pentru construcțiile demolate.
Tribunalul a reținut că imobilul
construcție și teren, în
suprafață de
729 m
.p., proprietatea
autorilor reclamanților, a
fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului
nr. 92/1950.
În prezent, construcțiile sunt demolate, astfel că, în
mod corect, prin dispoziția atacată s-a propus
acordarea de
despăgubiri, conform art. 10 și art. 11 din Legea nr.
10/2001, republicată.
Cât privește terenul, tribunalul a reținut
că acesta,
conform constatărilor expertizei
topo efectuate în cauză, este
afectat
în totalitate de utilități publice
.
Sintagma „amenajări de utilitate
publică", avută în
vedere de pct. 10.1
și 10.3 din Normele metodologice de
aplicare a
Legii
nr. 10/2001 are în vedere suprafețele de
teren
afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de
teren supuse unor amenajări destinate a deservi
nevoile
comunității și anume, căi de
comunicații (străzi, alei, trotuare,
parcări),
amenajări de spații verzi (inclusiv cele din jurul
blocurilor de
locuit), parcuri și grădini publice, piețe pietonale, etc.
Prin decizia nr. 84 din 16 mai
2008, Curtea de Apel Iași,
Secția civilă a respins apelul
formulat de F.F.,
P.M.Q., G.C. și G.T.S.
Instanța de apel a reținut că,
prin raportul de expertiză
întocmit de expert s-a identificat
fosta proprietate a reclamanților. Din suprafața
totală de
729
m
.p. teren, expertul a precizat că este liberă de
construcții suprafața de teren de
517,48 m
.p., ce aparține domeniului
public
și care cuprinde suprafața de teren de
350,25 m
.p. ce
reprezintă parcare betonată și suprafața de teren de 167,23
mp.
reprezentată de trotuar.
Diferența de teren
până la suprafața de
729 m
.p.
este
reprezentată de trotuar (
140,5 m
.p.) și carosabil (
71,02 m
.p.).
Reclamanții au achiesat la
raportul de expertiză și nu au
avut obiecțiuni.
Instanța de apel a constatat
că terenul în litigiu nu este
liber, în accepțiunea art. 10 din Legea nr. 10/2001,
republicată.
Întrucât parcarea, trotuarul,
carosabilul și spațiul verde
reprezintă amenajări de interes
public, nu pot fi primite
susținerile reclamanților, în sensul
includerii terenului afectat
de aceste amenajări în noțiunea de
„teren liber".
Instanța de apel a
reținut că susținerea reclamanților că
terenul nu este afectat de detalii de
sistematizare este
superfluă, deoarece
terenul este sistematizat, reprezentând o
parte dintr-o parcare amenajată, inclusă în domeniul public
prin
HG. nr. 1354/2001.
Împotriva acestei
decizii au declarat
recurs reclamanții.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de
procedură civilă, recurenții au arătat că
hotărârile pronunțate
au fost date cu aplicarea greșită a Legii nr.
10/2001,
republicată, Normelor metodologice
de aplicare și Legii nr.
213/1998.
Astfel, în accepțiunea Legii nr.
10/2001, modificată,
regula în materia retrocedărilor este
restituirea în natură,
excepțiile fiind în mod expres prevăzute.
Sintagma „amenajări de utilitate
publică" este folosită
cu intenția de a se crea confuzie cu bunurile
proprietate
publică, iar introducerea
acestei sintagme în Normele de
aplicare a legii speciale adaugă la lege.
Legea nr. 10/2001 trebuie coroborată cu dispozițiile
Legii nr. 213/1998, care prevede în art. 19 și
următoarele, obligația
unităților
administrativ teritoriale de a inventaria bunurile ce aparțin domeniului
public, conform procedurilor și criteriilor
prevăzute în lista anexă.
Parcările betonate nu
se regăsesc în lista bunurilor ce
alcătuiesc domeniul
public local, iar instanțele nu trebuie să
aprecieze ce este sau
nu „amenajare de utilitate publică", ci trebuie să verifice dacă au fost
aplicate normele în vigoare, respectiv dacă imobilele sunt incluse în
inventarul bunurilor
ce aparțin domeniului public al statului sau unităților
administrativ teritoriale.
Criticile formulate permit
încadrarea recursului în
dispozițiile
art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, dar
nu
sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Imobilul solicitat de
reclamanți a aparținut autorului
reclamanților, G.G., care a avut în
proprietate suprafața de
729 m
.p.
teren, pe care se afla un corp de casă cu parter și etaj.
Imobilul fost preluat de Statul român în
baza Decretului nr. 92/1950 și a
Decretului
nr. 712/1966. Construcțiile existente pe
teren au fost ulterior
demolate.
Preluarea abuzivă
realizându-se în temeiul acestor acte
normative, regimul
juridic al imobilului este guvernat de dispozițiile art. 10 din Legea nr.
10/2001, republicată, care în
alin. (3) prevăd că, în cazul în
care pe terenurile pe care s-au
aflat construcții
preluate în mod abuziv s-au edificat noi
construcții, autorizate, persoana îndreptățită
va obține
restituirea în natură a părții de
teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea
afectată servituților
legale și
altor amenajări de utilitate publică ale localităților
urbane și rurale,
măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În cauză, conform
raportului de expertiză efectuat,
suprafața de teren de
729 m
.p. este afectată de
parcare betonată, trotuar și carosabil.
Or, aceste amenajări
sunt de utilitate publică, în sensul
art. 10 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001, deoarece deservesc
nevoile comunității și împiedică
restituirea în natură a terenului.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001, republicată
consacră principiul restituirii în natură, dar în
același timp,
reglementează și
excepțiile, care fac imposibilă restituirea în
natură.
Una dintre aceste excepții este prevăzută de art. 10
alin. (3) și se referă la terenurile afectate de amenajări de
utilitate publică ale localităților urbane și
rurale.
Este nereală susținerea recurenților că
sintagma
"amenajări de utilitate
publică" este folosită de Normele
metodologice
de aplicare a Legii nr. 10/2001, care adaugă la
lege și că este de
natură a crea confuzie cu bunurile ce aparțin domeniului public.
Noțiunea de „amenajări de utilitate
publică" este
folosită de chiar legea
specială în art. 10 alin. (3), astfel încât
Normele de aplicare unitară a legii doar o explicitează, fără să
adauge
la lege.
Amenajările de utilitate publică nu presupun cu
necesitate includerea bunului în domeniul public
al localității
și nici nu se
confundă cu acesta și, de asemenea, nu pot fi
definite prin prisma Legii
nr. 213/1998.
Legile nr. 213/1998 și nr. 10/2001
au domenii distincte
de reglementare, prima vizând proprietatea publică și
regimul juridic al acestora, cea de a doua, regimul
juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv.
Conform dispozițiilor Legii nr.
10/2001, restituirea în
natură se dispune indiferent dacă
bunul face sau nu parte din
domeniul public, prin urmare, indiferent dacă, anterior
intrării sale în vigoare, regimul juridic al bunului era reglementat de Legea
nr. 213/1998.
Excepțiile de la măsura
restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001, nici
unul dintre
cazurile de excepție nevizând apartenența bunului la domeniul public.
De aceea, atunci când constată că un bun nu poate fi
restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate
publică, instanța nu trebuie să verifice dacă
bunul face parte
din domeniul public
și dacă a fost respectată procedura
prevăzută
de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să analizeze dacă
amenajarea este, într-adevăr, de utilitate
publică, în sensul
Legii nr.
10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată
prin Normele sale de aplicare unitară, adoptate
prin H.G. nr.
205/2007.
Față
de cele mai sus arătate, recursul declarat este
nefondat și, în temeiul art. 312
alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a respins ca atare.