ÎCCJ, decizie (scj.ro #85074)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #85074) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Regim vamal suspensiv. Efecte juridice.
Legea nr. 141/1997,
art. 122 alin. (1)
Cuprins pe materii: Drept vamal.
Indice alfabetic: TVA. Bază de calcul.
Regim vamal suspensiv. Efecte
Potrivit prevederilor
art. 122 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, „în cazul în care mărfurile aflate
în regim de admitere temporară...
sunt importate, elementele de taxare sunt
cele în vigoare la data înregistrării declarației vamale de import”.
Data încheierii
convenției de leasing sau clauzele stipulate de părți cu privire la valoarea
reziduală a bunului nu au relevanță la modul de stabilire a bazei de calcul
pentru TVA aferentă, în măsura în care declarația vamală de import a fost
înregistrată după intrarea în vigoare a Legii nr. 99/1999, ce a prevăzut
o altă bază de calcul.
Î.C.C.J.,
Secția de contencios administrativ și fiscal,
Decizia nr. 1991 din 31 mai 2006
Notă: Legea nr. 141/1997 publicată în M.Of.
nr. 180 din 01/08/1997 privind Codul Vamal al României a fost abrogată de Codul
Vamal al României publicat în M.Of. nr. 350 din 19.04.2006
Reclamanta FCD București a solicitat anularea actului constatator nr.2239 din
22 noiembrie 2003 întocmit de Biroul Vamal Băneasa și exonerarea sa de
obligația de a plăti suma de 358.756.509 ROL, reprezentând TVA aferentă
achiziționării unui autocar Volvo, în baza contractului de leasing
încheiat la 14 ianuarie 1999 cu firma Volvo Bus Corporation.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 2 august 2003 a
achitat TVA aferentă valorii reziduale a bunului achiziționat în leasing,
valoare stabilită la suma de 10.000 DEM prin contractul din 14 ianuarie 1999,
dar a fost obligată nelegal să plătească această taxă calculată de autoritatea
vamală la o altă sumă, reprezentând 20% din valoarea de intrare a bunului.
Prin sentința civilă nr.437 din 3 martie 2004, Curtea de Apel București a
respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că reclamanta nu a contestat actul
unității vamale în procedura prevăzută de O.U. G. nr.13/2001.
Recursul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia nr.2059 din 29 martie
2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios
administrativ și fiscal și a fost casată hotărârea atacată, cu trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de recurs a reținut că
actul administrativ atacat a fost emis la data de 22 noiembrie 2003, după
intrarea în vigoare a Legii nr.429/2003 de revizuire a Constituției României,
care a înlăturat caracterul imperativ al procedurii prevăzute de O.U.G.13/2001,
stabilind în art.21 alin.4 că jurisdicțiile administrative sunt facultative și
gratuite.
În fond după casare, Curtea de Apel București- Secția a VIII-a Contencios
administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr.1699 din 18 octombrie
2005, prin care a admis acțiunea, a anulat actul constatator nr.2239 din 22
noiembrie 2003 și a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 358.756.509
ROL, plătită în baza acestui act.
Instanța de fond a apreciat că unitatea vamală trebuia să aplice dispozițiile
O.G. nr.51/1997 în forma în vigoare la data încheierii contractului de leasing,
reglementare în raport de care reclamanta a plătit corect TVA calculată la
valoarea reziduală a bunului stabilită prin contractul de leasing. Reținând că
acest contract a fost încheiat la 14 ianuarie 1999, instanța de fond a
considerat nelegal actul de stabilire a obligației de plată pentru TVA
calculată la procentul de 20% din valoarea de intrare a bunului, prin aplicarea
prevederilor Legii nr.99/1999, de modificare și de completare a O. G.
nr.51/1997.
Împotriva acestei sentințe, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin
Direcția Regională Vamală București, a declarat recurs.
Recurenta a susținut că soluția de anulare a actului constatator din 22
noiembrie 2003 este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor
art.61 alin.4 din Legea nr.141/1997, potrivit cărora, taxa datorată de
intimată a fost corect calculată în baza art.25 din Legea nr.99/1999, intrată
în vigoare anterior datei de 1 septembrie 1999, la care s-a depus declarația
vamală de import.
Recursul este întemeiat.
La întocmirea actului constatator nr.2239 din 22 noiembrie 2003, autoritatea
vamală a aplicat dispozițiile art.25 din Legea nr.99/1999 cu privire la baza de
calcul a TVA aferentă bunurilor achiziționate printr-un contract de leasing.
Autoritatea vamală a avut în vedere că aceste prevederi legale, de modificare
și de completare a O.G. nr.51/1997, erau în vigoare la 1 septembrie 1999, când
societatea intimată a depus declarația vamală de import nr.15925 și a solicitat
autorizarea regimului de admitere temporară. Termenul de închidere a
regimului stabilit la data de 1 august 2003 nu a fost respectat de intimata-reclamantă,
care a solicitat închiderea operațiunii de import la 13 august 2003.
Bunul importat de intimata-reclamantă în baza contractului de leasing din 14
ianuarie 1999 s-a aflat astfel într-un regim vamal
suspensiv, fiind incidente dispozițiile art.122 alin.1 din Legea nr.141/1997,
care prevăd că, în cazul importării bunului, elementele de taxare sunt cele în
vigoare la data înregistrării declarației vamale de import.
Instanța de fond nu a avut în vedere efectele juridice ale regimului vamal
suspensiv sub care a fost plasat bunul importat de intimata-reclamantă,
considerând eronat că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.99/1999 și că,
TVA trebuia calculată de autoritatea vamală în raport de legislația în vigoare
la data încheierii contractului de leasing.
În cauză nu aveau relevanță data convenției de leasing sau clauzele
stipulate de părți cu privire la valoarea reziduală a bunului, întrucât
declarația vamală de import a fost înregistrată după intrarea în vigoare a Legii
nr.99/1999, care a prevăzut o altă bază de calcul pentru TVA aferentă.
Potrivit art.61 alin.7 din Legea nr.141/1997, declarația vamală de import
constituie titlu executoriu pentru urmărirea și încasarea drepturilor de import
și corect a fost avută în vedere de autoritatea vamală la încheierea
actului constatator privind diferența de TVA datorată de societatea intimată.
Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea
atacată și constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1 din
Legea nr.29/1990, a respins acțiunea formulată de reclamantă.