ÎCCJ, Decizia nr. 163/2018

Prin Hotărârea nr. 31J din 11 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, a aplicat doamnei A. - judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pentru 3 luni", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. f) din aceeași lege.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2, a declarat recurs pârâta A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă, în esență, următoarele critici: (i) încălcarea dispozițiilor art. 426 alin. (1) C. proc. civ. și a principiului continuității completului de judecată, întrucât hotărârea a fost redactată de un magistrat care nu este membru al completului care a pronunțat hotărârea; (ii) încălcarea dreptului la apărare, raportat la dispozițiile art. 24 din Constituție și art. 13 C. proc. civ.. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța disciplinară a respins probele solicitate (proba cu martorul B., vicepreședintele Tribunalului Argeș; proba cu înscrisuri, constând în obținerea de relații scrise dacă, până la repartizarea cauzelor care au fost repartizate completelor nou înființate, au funcționat complete de permanență în care aceste cauze aveau termene fixate), ca nefiind utile cauzei, fără să arate, însă, motivul pentru care a apreciat în acest sens, măsura dispusă fiind, în consecință, nemotivată.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă expune criticile următoare: (i) încălcarea art. 426 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată a fost redactată de către un magistrat care nu face parte din completul care a soluționat pricina, astfel că este lovită de nulitate, cu consecința constatării nemotivării hotărârii atacate; (ii) contrar dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 317/2004, instanța disciplinară a reținut că proba esențială este depoziția martorului C., omițând să se pronunțe cu privire la apărarea formulată de pârâtă cu privire la această depoziție; (iii) instanța nu a analizat susținerile în apărare referitoare la faptul că repartizarea ciclică a dosarelor de la completele desființate către cele înființate la începutul anului 2017 este nelegală, întrucât încalcă regulile repartizării aleatorii, care se aplică prioritar și care poate fi înlăturată doar în cazuri de excepție, care nu se regăsesc în speță; (iv) instanța disciplinară nu a examinat nici apărarea pârâtei în sensul de a se constata că, în intervalul în care se pretinde că ar fi refuzat repartizarea dosarelor, conducătorii celorlalte complete înființate procedaseră, în cea mai mare parte, la fel, din motive similare.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă formulează următoarele critici: (i) instanța disciplinară a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004 în privința reținerii intenției indirecte, a stării de pericol care s-ar fi produs, precum și în privința individualizării sancțiunii aplicate; (ii) cu privire la intenția indirectă cu care ar fi fost săvârșită abaterea disciplinară, nu există o dovadă administrată în cursul cercetării disciplinare din care să rezulte că a urmărit sau a acceptat să afecteze imaginea justiției sau încrederea justițiabililor în serviciul public al justiției; (iii) nu s-a făcut dovada stării de pericol social și nu au fost probate pretinsele consecințe grave ale modului în care s-au preluat, în concret, dosarele repartizate, instanța reținând în mod greșit îndeplinirea acestei condiții; (iv) sancțiunea disciplinară aplicată este excesivă. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă invocă faptul că a fost evaluată cu calificativul "foarte bine" în întreaga activitate și a avut o permanentă preocupare pentru exercitarea profesiei în conformitate cu legea și principiile deontologice ale profesiei de magistrat.

Intimata-reclamantă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la încălcarea regulilor de procedură referitoare la redactarea hotărârii, se arată că au fost respectate dispozițiile art. 13 alin. (8) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005.

Referitor la motivul de casare ce privește încălcarea dreptului la apărare, se arată că în cadrul cercetării disciplinare a fost administrat un probatoriu amplu, instanța disciplinară considerându-se lămurită asupra situației de fapt și apreciind nerelevante celelalte probe solicitate în fața sa, motiv pentru care le-a respins motivat.

Referitor la aspectul potrivit cu care hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv nu argumentează de ce au fost înlăturate unele apărări, se arată că hotărârea atacată conține o descriere amplă a situației de fapt bazată pe probele administrate în etapa cercetării disciplinare și necontestate de pârâtă, iar faptul că instanța disciplinară nu a mai reluat argumentele pentru care au fost respinse apărările judecătorului din etapa cercetării disciplinare nu constituie un motiv de casare. În ceea ce privește probele solicitate în fața instanței disciplinare, în practicaua hotărârii se menționează că acestea au fost respinse ca nefiind utile cauzei.

Referitor la încălcarea normelor de drept material prin greșita aplicare a dispozițiilor art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004, se arată că refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu a fost manifestat explicit de către doamna judecător A. prin dispoziția dată grefierului de ședință de a nu prelua dosarele din arhiva instanței, precum și refuzul aceluiași judecător de a dispune măsuri după ridicarea dosarelor din arhivă de către grefier. Refuzul judecătorului de a îndeplini atribuțiile de serviciu s-a manifestat și ulterior emiterii de către președintele instanței a Deciziei nr. 50 din 31.01.2017 prin care a fost stabilit un termen limită pentru fixarea termenelor. Materialul probator administrat în cauză, chiar și declarația judecătorului cercetat și a grefierului de ședință C., conturează refuzul explicit al magistratului cercetat în perioada 18.01.2017 (când a luat cunoștință, sub semnătură, de Hotărârea Colegiului de conducere nr. 1 din 06.01.2017) - 08.02.2017 (anterior plecării în concediu și stabilirii termenelor de către președintele instanței).

Obligația exercitării atribuțiilor de serviciu pe care judecătorul trebuia să le îndeplinească potrivit dispozițiilor regulamentare, nu era suspendată prin simpla formulare la data de 02.02.2017 a cererii de revocare în parte a Hotărârii Colegiului de conducere nr. 1 din 06.01.2017, soluționată la data de 07.02.2017, astfel încât să poată constitui o justificare a conduitei adoptate.

Doamna judecător nu a solicitat anularea, revocarea, respectiv suspendarea Hotărârii Colegiului de conducere nr. 1 din 06.01.2017 de către instanța de contencios administrativ, astfel că simpla percepție a acesteia că hotărârea este contrară Regulamentului de ordine interioară nu poate constitui o justificare a refuzului judecătorului de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu.

În ceea ce privește forma de vinovăție, se arată că experiența doamnei judecător, atât în funcția de execuție, cât și în cea de conducerea, dar și exprimarea refuzului de a îndeplini o atribuție de serviciu prin dispoziția dată grefierului de ședință de a nu prelua dosarele din arhiva instanței, precum și refuzul aceluiași judecător de a dispune măsuri după ridicarea dosarelor din arhivă de către grefier reliefează intenția indirectă a magistratului, care a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea lui.

Existența abaterii pentru care doamna judecător a fost sancționată nu este condiționată de producerea unei urmări, producerea rezultatului vătămător fiind prezumată de lege. Refuzul doamnei judecător a avut drept consecință prezentarea părților în sălile de judecată la termenele stabilite anterior repartizării ciclice. Prejudiciul creat justițiabililor a constat în afectarea dreptului acestora de a fi informați asupra propriului dosar, în afectarea timpului acestora cu ocazionarea deplasării inutile în fața instanțelor, o altă consecință fiind prelungirea nejustificată a duratei procedurii judiciare. Totodată, conduita adoptată de magistrat a fost de natură a afecta modul de desfășurare a actului de justiție, dar și încrederea cetățeanului în sistemul de justiție, respectiv în capacitatea conducerii administrative a instanței de a organiza activitatea judiciară.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 25 iunie 2018, Completul de filtru a constatat că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute de lege, iar motivele de casare invocate și dezvoltarea lor se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 24 septembrie 2018.

Analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că este fondat recursul pentru considerentele arătate în continuare.

Criticile formulate în susținerea motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește criticile referitoare la redactarea hotărârii pronunțate de secțiile în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, formulate în raport cu dispozițiile art. 426 C. proc. civ., se reține că atât în jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 148/2003 și nr. 391/2007), cât și în jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 266/2017, pct. 64 - 66; Decizia nr. 5/2018, pct. 41 și 49), în mod, constant s-a apreciat că, atunci când îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanță judecătorească în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci o instanță extrajudiciară care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională. Astfel fiind, în materia răspunderii disciplinare, Consiliul Superior al Magistraturii pronunță hotărâri administrativ-jurisdicționale. Este adevărat că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispozițiile legii care reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile C. proc. civ.. Însă, chiar în prezența acestei norme de trimitere, dispozițiile C. proc. civ. nu devin incidente automat și în totalitatea lor în procedura răspunderii disciplinare reglementate prin dispozițiile Legii nr. 317/2004. În cazul hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, fiind vorba de un act administrativ-jurisdicțional, iar nu de o hotărâre pronunțată de o instanță judecătorească, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., ci normele derogatorii cuprinse în art. 13 alin. (8) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "Hotărârile secțiilor prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară [...] se redactează de Biroul grefa secțiilor [...]".

Raportat la susținerile recurentei, nu se reține încălcarea dreptului la apărare, prin prisma art. 24 din Constituție și art. 13 C. proc. civ., constatându-se că instanța disciplinară a respins probele solicitate de pârâtă constând în audierea martorei B., vicepreședintele Tribunalului Argeș și proba cu înscrisuri, reținând că acestea nu sunt utile cauzei.

Criticile formulate de recurentă cu privire la faptul că instanța disciplinară nu a analizat apărările sale referitoare la nelegalitatea repartizării ciclice a dosarelor de la completele desființate către cele înființate la începutul anului 2017 exced limitelor învestirii instanței, care nu vizează legalitatea hotărârii colegiului de conducere, ci îndeplinirea condițiilor de angajare a răspunderii disciplinare a magistratului cercetat.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurentă în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul greșitei aplicării a dispozițiilor art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004 pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Sunt necontestate următoarele aspecte, reținute și de instanța disciplinară, care conturează situația de fapt analizată din perspectiva abaterii disciplinare imputate magistratului cercetat:

În cauză, prin acțiunea disciplinară, se impută pârâtei judecător săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004, conform căruia constituie abatere disciplinară "refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu".

Instanța disciplinară a reținut că, pentru existența acestei abateri disciplinare este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să existe în sarcina judecătorului o atribuție de serviciu înscrisă în regulamentul de ordine interioară sau în ordinul de serviciu și să existe un refuz de îndeplinire a acestei atribuții din partea judecătorului, iar, sub aspectul laturii subiective, este necesar ca refuzul să fie nejustificat.

Sub aspectul laturii obiective, este de observat faptul că actul prin care a fost stabilită în sarcina pârâtei judecător obligația de a fixa termen de judecată în dosarele care i-au fost repartizate ciclic prin Procesul-verbal din 13.01.2017 este Decizia președintelui Judecătoriei Pitești nr. 50 din 31.01.2017, termenul limită stabilit pentru îndeplinirea obligației fiind fixat la data de 02.02.2017, iar decizia fiind comunicată pârâtei la aceeași dată (31.01.2017).

Este necontestat faptul că, la data de 09.02.2017, nu erau fixate termene de judecată în dosarele repartizate ciclic completului din compunerea căruia făcea parte pârâta judecător, conduită care poate fi circumscrisă, numai din punct de vedere obiectiv și raportat la data stabilită pentru aducerea la îndeplinite a obligației stabilite de președintele instanței, noțiunii de refuz de îndeplinire a unei atribuții de serviciu.

Însă, pentru considerentele arătate în continuare, sub aspectul laturii subiective, circumstanțele cauzei nu reflectă o atitudine a magistratului care să aibă un caracter nejustificat în sensul art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004.

Caracterul nejustificat presupune un refuz de realizare a îndeplinirii atribuției de serviciu care fie nu este deloc motivat, fie este motivat prin invocarea unor aspecte vădit contrare conduitei pretinse magistratului, spre deosebire de ipoteza în care refuzul este fundamentat pe o împrejurare, care, cel puțin prima facie, poate justifica refuzul manifestat.

În speță, nu se poate reține caracterul nejustificat al refuzului manifestat de pârâta judecător, întrucât motivele invocate în susținerea refuzului erau cunoscute și au făcut obiectul demersurilor efectuate de magistrat în sensul revocării parțiale a hotărârii Colegiului de conducere nr. 1 din 16.01.2018 și care, pe calea remediilor de contestare uzitate de pârâtă, au fost supuse soluționării conducerii administrative a Curții de Apel Pitești, Tribunalului Argeș și Judecătoriei Pitești.

Or, este de observat faptul că pârâta judecător a contestat procedura de repartizare ciclică a dosarelor aflate pe rolul completelor desființate numai către completele nou-înființate, cu accent pe dosarele de fond funciar și cele înregistrate în perioada 2008 - 2012, precum și în funcție de complexitatea cauzelor și specializarea judecătorilor care intră în compunerea completelor cărora le-au fost repartizate dosarele.

Uzitarea de către pârâtă a unei proceduri de contestare a actului prin care i-a fost stabilită sarcina de serviciu nu conferă refuzului un caracter nejustificat în sensul art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care contestațiile s-au aflat pe rol în perioada cuprinsă între 19 ianuarie 2017 (data primei sesizări adresate Tribunalului Argeș) și 7 februarie 2017, când a fost adoptată Hotărârea Colegiului de conducere nr. 4, prin care a fost respinsă cererea doamnei judecător A. de revocare în parte a Hotărârii Colegiului de conducere nr. 1 din 16.01.2017.

Atitudinea psihică a pârâtei, care nu reflectă un refuz nejustificat, este conturată de faptul că doamna judecător a afirmat încă din faza de cercetare disciplinară, că, la data de 31.01.2017, când i-a fost comunicată decizia președintelui instanței, se aflau pe rol contestațiile sale cu privire la Hotărârea Colegiului de conducere nr. 1 din 16.01.2017, răspunsul la aceste contestații fiind primit la 13.02.2017, ulterior datei de 09.02.2017, la care președintele instanței a fixat termen în dosarele repartizate ciclic. În același sens, este relevantă și declarația pârâtei - a cărei realitate este demonstrată de derularea ulterioară a evenimentelor - referitoare la faptul că nu a atacat în contencios administrativ și nu a cerut suspendarea executării hotărârii colegiului de conducere, întrucât un asemenea demers ar fi prejudiciat justițiabilii și actul de justiție (nr. x/IJ/881/DIJ/2017).

În analiza laturii subiective a abaterii disciplinare, nu poate fi omisă succesiunea evenimentelor: adoptarea la data de 7 februarie 2017 a Hotărârii Colegiului de conducere prin care a fost respinsă contestația pârâtei; aprobarea la data de 8 februarie 2017 a cererii de concediu a pârâtei pentru zilele de 9 și 10 februarie 2017; fixarea la 9 februarie 2017, de către președintele instanței a termenelor de judecată în dosarele repartizate ciclic completului condus de pârâta judecător.

În acest context, faptul că pârâta nu a fixat termene în dosare la data de 8 februarie 2017, ulterior datei de 7 februarie 2017, când a fost soluționată contestația sa, și în condițiile în care i-a fost aprobată cererea de concediu în perioada 9 - 10 februarie 2017, nu reprezintă, în opinia instanței, un refuz de natură a reliefa vinovăția, sub forma intenției directe sau indirecte, și de a contura caracterul nejustificat al conduitei magistratului în sensul art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004.

Pe de altă parte, nu este lipsit de semnificație faptul că președintele instanței a fixat termene în dosarele repartizate ciclic completului pârâtei în temeiul art. 109 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările ulterioare, care se referă la "imposibilitate (judecătorului) de a lua măsurile necesare pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzelor". Or, în circumstanțele expuse, în sensul dispozițiilor menționate din Regulament, nu se poate reține caracterul nejustificat al refuzului prin prisma imperativului "soluționării cu celeritate a cauzelor", chiar prin raportare la întreaga perioadă (16 ianuarie - 13 februarie 2017) cuprinsă între adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere din 16.01.2017 și data comunicării Hotărârii Colegiului de conducere din 7 februarie 2017, în contextul în care dosarele repartizate completului pârâtei trenau pe rolul instanței, fiind înregistrate încă din perioada 2008 - 2012 (așa cum rezultă din "Lista dosare stoc C1-3, C3-3 ordonare dată înregistrare" - dosarul nr. x/2017, y/2017). Pentru aceste argumente, în circumstanțele cauzei, nu poate fi reținut ca fiind imputabil pârâtei prejudiciul constând în temporizarea actului de justiție și atingerii aduse imaginii sistemului judiciar.

În consecință, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare imputate pârâtei, motiv pentru care nu vor mai forma obiectul analizei criticile recurentei și, corelativ, aspectele reținute de instanța disciplinară în privința individualizării sancțiunii aplicate prin hotărârea atacată.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, reținând temeinicia motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta A., va casa hotărârea atacată și, rejudecând cauza, va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară formulată de reclamanta Inspecția Judiciară.