Decizia nr. 3949/2018 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 237/2017 a Tribunalului Argeș

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 28 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. SPRL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație profesională, imagine și viața privată, prin formularea, de către pârâți, a afirmațiilor denigratoare, defăimătoare, ironice și mincinoase la adresa reclamantei, să fie obligați pârâții la plata sumei de 500.000 Euro, în solidar, și să fie obligați pârâții B. și C. la prezentarea de scuze publice în ceea ce o privește pe reclamantă. Pârâții B. și S.C. D. SPRL au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, au solicitat respingerea acțiunii. La termenul de judecată din 28 februarie 2017, instanța a unit cu fondul excepțiile invocate.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 237 din 20 iunie 2017, Tribunalul Argeș a respins excepțiile invocate și a respins acțiunea formulată de către reclamanta A., ca nefondată.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.. La data de 21 septembrie 2017, intimatul Societatea E. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, reluând susținerile inițiale. 3. Decizia pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 3884 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., împotriva Sentinței civile nr. 237 din 20 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, în contradictoriu cu intimații B., C. și S.C. D. S.P.R.L 3. Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și, solicitând, în temeiul art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate. În dezvoltarea motivelor de recurs, după o amplă expunere a situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta a susținut, în esență, următoarele: Hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta s-a raportat la anumite considerente din hotărârea atacate care, în opinia sa, ar fi contradictorii. Astfel, aceasta susține că sunt greu de conciliat afirmațiile instanței de fond, respectiv că pârâții ar fi prezentat "numai acuzații" la adresa apelantei, iar "nu și certitudini", respectiv că "reclamanta este acuzată de anumite fapte, iar nu că aceasta este vinovată în mod sigur", existând o contrarietate de termeni. În mod similar, din cuprinsul articolelor, instanța de apel reține că: "nu ar rezulta o intenție de vătămare a reclamantei, ci doar s-au expus acuzațiile ce i se aduc" sau, "respectivele articole nu ar cuprinde decât acuzații motivate" "pretinsa preluare de pe F. a mesajelor ce ar fi fost postate de pretinși pacienți și redarea acestora nu denotă rea-credință din partea jurnalistei, pentru că acestea ar fi reprezentat reacțiile cititorilor la articolele sale" "Limbajul jurnalistic" nu ar fi fost astfel folosit pentru vătămarea sa, ci "pentru atragerea cititorilor". Nici prezentarea către public a posibilității unor erori în analizele medicale nu poate fi apreciată ca o dorință de vătămare a recurentei. "Doctrina a observat că, dacă afirmația litigioasă este exprimată prin intermediul presei, nu se pot cenzura decât afirmațiile extrem de grave". Recurenta susține că motivarea soluției trebuie să fie clară, precisă, fără ambiguități, fără concluzii care să nască idea unei duplicități și că nu găsește răspunsul la întrebarea dacă există aceste expresii acuzatoare, ori nu există și cum se face distincția între afirmații extreme de grave și afirmații grave sau mai puțin grave. Instanța de apel arată că, "Curtea E.D.O a susținut, în repetate rânduri, că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția articolului 10 din Convenția C.E.D.O. și că ziariștilor le revine obligația obișnuită de a verifica o declarație factuală, aceasta semnificând faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă, care să poată fi proporțională cu natura și forța afirmației lor, având în vedere că, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă". Nu se motivează cum se conciliază această argumentare a soluției în apel, atunci când se analizează afirmațiile din presă, în sensul că se efectuează analize false în clinică, în condițiile în care știrea a fost difuzată în temeiul afirmațiilor administratorului judiciar, fără ca acestuia să i se solicite probe în acest sens. Există o vădită contradicție între ceea ce instanța de apel reține ca fiind practica comunitară,cu modul în care o transpune la speța de față. Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.), respectiv a dispozițiilor art. 10 din CEDO; dispozițiilor art. 30 din Constituție; dispozițiilor legale ce stabilesc atribuțiile administratorului judiciar, prevăzute de Legea nr. 85/2014 republicate și de Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență; dispozițiilor art. 71,72,73,74 și 1349 și urm. și art. 1357 și urm. C. civ. Astfel, conform art. 10 pct. 1 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea de opinie, libertatea de a primi sau comunica informații. Pct. 2 precizează că exercitarea acestor libertăți poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni ca măsuri necesare pentru protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale, pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Exercitarea libertății de exprimare include obligații și responsabilități, a căror întindere depinde de situație și de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elveției), și "garanția oferită de articolul 10 jurnaliștilor este subordonată condiției că cei interesați să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice". Prin hotărârea apelată, prima instanță nu a arătat în ce modalitate ceea ce s-a scris s-ar circumscrie celor anterior citate, astfel încât reclamantei să nu-i fie lezată demnitatea, reputația profesională, imaginea și viața privată. Cum se poate reține că nu i-a fost afectată calitatea de medic, în condițiile în care, în articole, sunt expresii care făceau trimitere la modalitatea pretins defectuoasă în care și-ar fi derulat activitatea de medic. Nu poate fi vorba de buna credință jurnalistică dacă, în ziar, sunt redate expresii de natură jignitoare la adresa sa, ca medic, fie ele chiar pretins preluate de pe F., după cum nu poate fi vorba de profesionalism și deontologie profesională, atunci când se afirmă că, în Clinica H., se fac analize false, impactul asupra publicului fiind clar urmărit de cei care au publicat o astfel de știre, fără nicio dovadă, numai prin prisma afirmației administratorului judiciar. Nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat momentele la care se făceau astfel de afirmații, ca să coroboreze aceste aspecte cu ceea ce a urmat în procedura insolvenței, respectiv înlăturarea sa din clinică, schimbarea siglei clinicii, cu motivarea că au apărut articole în presă, pentru a concluziona că nu putea să fie vorba de protecția reputației sau drepturilor sale, dimpotrivă, este vorba de un demers concertat al administratorului judiciar și al celorlalți doi pârâți, campania de denigrare fiind justificarea înlăturării sale din clinică și schimbarea siglei clinicii. Informația că în clinică se fac analize false, pe baza celor afirmate de administratorul judiciar, care ar fi constatat că nu erau reactivii necesari, fără o minimă probă, nu poate să constituie o informație protejată de art. 10 din CEDO. Astfel, instanța de apel nu arată "ce bază factuală" a stat la baza acestei "știri" din ziar, în afara simplei afirmații a administratorului judiciar. Or, pentru că acesta încheiase un contract de colaborare cu o altă clinică medicală (I.), pentru efectuarea analizelor probelor recoltate în incinta clinicii S.C. H. S.R.L., prin publicarea unei astfel de știri, și-a acoperit încă un abuz, întrucât reactivii din clinica S.C. H. S.R.L. au fost lăsați să expire, ei fiind identificați de către administratorul judiciar J. SPRL, (ce a funcționat în această calitate în luna februarie 2017), în incinta clinicii (a se vedea inventarul de la 7 februarie 2017, semnat și de D. SPRL, promotorul articolelor din ziare). A prezentat și în cererea de chemare în judecată și în apel contextul în care pârâții au procedat la denigrarea sa, scopul acestei denigrări fiind acela ca reclamanta să fie exclusă din clinica în care i-a fost interzis accesul atât ca medic, cât și ca asociat, impactul fiind major, întrucât tuturor pacienților săi li se spunea de către administratorul judiciar K. că i s-a interzis accesul în clinică pentru faptele săvârșite și descrise în ziare, cererile de drept comun, atât în privința accesului în clinică, cât și în privința desfacerii contractului său de muncă formând încă obiectul unor dosare aflate în derulare la Tribunalul Argeș, toată această atmosferă creată în jurul său prin intermediul ziarelor ajungând și la cunoștința magistraților și a personalului auxiliar din instanțe. În plus, acestea sunt aspecte de natură să nu-i mai garanteze imparțialitatea judecătorilor, în condițiile în care motivele ce stau la baza înlăturării sale din clinică sunt chiar denigrările din presă, declanșate la inițiativa administratorului judiciar, cauze în care acesta este parte. Că au avut un astfel de efect aceste articole în ziare o demonstrează faptul că a fost nevoită să formuleze cerere de recuzare a unei grefiere de la Tribunalul Specializat Argeș, care, în incinta acelei instanțe, comenta aceste articole, prezentându-le ca știri veridice, aceasta făcând afirmații publice la adresa calității sale de medic și a activității derulate în clinică. După promovarea cererii sale de recuzare, grefierul s-a abținut, astfel că, instanța a luat act de cererea de abținere. Prin modul în care a fost soluționat apelul, instanța a încălcat normele legale, pe care doar le-a enunțat, fără să observe că există o prejudiciere gravă a dreptului la onoare, demnitate, reputație profesională, imagine și viață privată. În acest sens, recurenta a arătat că este medic, doctor în medicină, cu o experiență de peste 34 ani în profesie, fără să fi fost sancționată vreodată pentru malpraxis. Prin modul în care s-a acționat, scopul fiind acela de a se distruge clinica, iar aceasta era posibil prin denigrarea și înlăturarea sa din clinică, astfel încât s-a ajuns la încetarea activității clinicii, încă din martie 2017, și afectarea gravă a imaginii sale de medic. Așadar, impactul articolelor din ziare, articole generate de administratorul judiciar K. și publicate de ceilalți doi pârâți, a fost major. Instanța de apel a reținut, în ceea ce îl privește pe administratorul judiciar D., prin K., că, prin furnizarea datelor aflate la dispoziția sa, nu i s-a creat un prejudiciu de imagine, ci acesta și-a exprimat doar opiniile în ceea ce privește activitatea sa de manager. Mai reține instanța de apel că administratorul judiciar nu ar fi făcut altceva decât să prezinte situația de fapt, așa cum ar fi perceput-o acesta. În cererea de apel a criticat soluția primei instanțe din acest punct de vedere, arătând că nu putea fi vorba de expuneri ale administratorului judiciar sau constatări ale acestuia date publicității în limita atribuțiilor sale prevăzute de Legea nr. 85/2014 și de Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, cu trimitere la o speță ce viza calitatea de avocat. B. l-a citat pe numitul K. cu titulatura de avocat, deși acesta nu are o astfel de calitate. Dar chiar și în condițiile în care ar fi avut-o, în cauza privind pe S.C. H. S.R.L., este administrator judiciar. Sunt două profesii care au reguli normative de desfășurare total diferite, prevăzute în acte normative diferite. Această critică nu a fost analizată de instanța de apel. A arătat în apel că pârâta C. este autoarea articolelor publicate de pârâtul B., ei fiind cei care au adus la cunoștința publică denigrările aduse de pârâta D., prin reprezentant K., de cele mai multe ori, articolele citând spusele reprezentantului ultimei pârâte. Administratorul judiciar nu s-ar putea apăra și nici instanța nu ar putea reține că acesta ar fi acționat în limitele atribuțiilor sale legale, întrucât ieșirea acestuia în presă, depășește cadrul legal în care acesta trebuie să acționeze. În acest sens, a fost menționat conținutul art. 11 din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență și art. 3 din Codul privind Conduita Etică, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 33 din 15/01/2015, care reglementează principiile fundamentale care trebuie să fie respectate de către practicianul în insolvență în conduita lui, în relațiile profesionale cu ceilalți. În raport de dispozițiile legale citate a concluzionat că, prin modalitatea în care a procedat, chiar de la deschiderea procedurii, administratorul judiciar a acționat dincolo de limitele și competențele sale profesionale, în ceea ce o privește, procedând la denigrarea sa în presă, pentru a avea o justificare în eliminarea sa din clinică, aducându-i grave prejudicii morale și materiale, aducând și clinica în pragul falimentului. Dacă există dosare pe rolul instanțelor, care este justificarea ca acestea să fie făcute publice și, dacă se citează din aceste cauze, de ce se citează selectiv, de ce nu se observă că, atunci când face referire la Raportul ANAF, de ex., se putea cita și care este motivarea cererii sale, atunci când afirmă că acțiunea în atragerea răspunderii sale patrimoniale, în calitate de fost administrator social al S.C. H. S.R.L., face obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Argeș, are la bază un Raport cauzal emis la 30 mai 2016 de administratorul judiciar K., reprezentant al D. SPRL, bazat pe Raportul de inspecție fiscală din 2 iunie 2016, ambele rapoarte fiind identice în proporție de peste 80%. Față de aspectele relevate, ce rezultă cu prisosință dintr-o analiză corespunzătoare a cauzei, este mai mult decât evidentă încălcarea dispozițiilor art. 71,72,73,74 și 1349 și urm și 1357 și următoarele C. civ. Nu se poate reține că nu i-ar fi fost încălcat dreptul la viața privată, dreptul la demnitate și la propria imagine, astfel cum sunt edictate de disp. art. 71, 72, 73 C. civ., în modalitatea în care disp. art. 74 C. civ. reglementează atingerile aduse vieții private. Este suficient să se analizeze faptele descrise în cererea de chemare în judecată, în cronologia derulării lor, pentru a se ajunge la concluzia că nu este vorba de "cea mai ușoară culpă", ci de o vădită intenție a administratorului judiciar, în complicitate cu ceilalți doi pârâți, care au pornit campania de denigrare în presă (câte un articol în fiecare zi de miercuri), pentru ca, ulterior, administratorul judiciar să aibă motive să fie dată afară din clinică, să pună pază dublă și să schimbe sigla clinicii, întrucât au apărut articole în presă.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin rezoluția din data de 26 martie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaților, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Intimata Societatea E. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate, reluând susținerile inițiale. Intimata S.C. D. S.P.R.L a solicitat instanței respingerea recursului formulat de către A., în principal, ca nul și inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat. Prin încheierea din camera de consiliu de la 10 octombrie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 3884 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă și a stabilit termen de judecată la data de 14 noiembrie 2018, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale interne și convenționale, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Recurenta reclamantă a criticat decizia atacată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea cuprinde motive contradictorii, din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut, în mod contradictoriu, în considerentele hotărârii pronunțate, că sunt prezentate "acuzații", iar nu "certitudini", că reclamanta "este acuzată de anumite fapte, iar nu vinovată în mod sigur". Sub un prim aspect, trebuie subliniat că evaluarea îndeplinirii obligației de motivare a unei hotărâri judecătorești, impusă atât de dispozițiile procesual civile, cât și de dispozițiile convenționale, se realizează global, analizând întreaga hotărâre judecătorească care expune raționamentul juridic ce determină soluția pronunțată în cauză, iar nu analizând sintagmele folosite, extrase din context și dându-le o anumită conotație subiectivă. Or, realizând această evaluare, nu poate fi reținută critica privind motivarea contradictorie a hotărârii apelate, întrucât, invocând hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, reglementată de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel nu a făcut decât să enunțe standardele de protecție pe care jurisprudența europeană le-a stabilit în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertății de exprimare, jurnalistul le poate atinge, fără a se considera că încalcă dreptul la viață privată, onoare și demnitate a unei persoane, subiect al investigației jurnalistice. După fixarea limitelor analizei, instanța de apel a procedat în mod concret la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susține concluzia. Astfel, tocmai în respectarea acestor principii care reglementează faptul că jurnaliștii sau orice alte persoane trebuie să se abțină de la a pronunța verdicte de vinovăție cu privire la anumite persoane ce se află în derularea unei anchete penale sau în desfășurarea unor litigii de altă natură, cum este ipoteza speței, instanța de apel a reținut că în articolele de ziar supuse analizei nu sunt enunțate certitudini privind vinovăția reclamantei, ci sunt expuse doar alegații privind activitatea sa managerială la Clinica H., ce urmează a fi verificate de instituțiile abilitate. Prin urmare, nu se poate reține existența unei motivări contradictorii a soluției pronunțate, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele de fapt și de drept pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită a jurnalistei C. sau a intimatei D. SPRL care să atragă declanșarea mecanismului răspunderii civile delictuale împotriva acestora. În același sens, instanța de recurs apreciază că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenta reclamantă a elementelor bazei factuale, ce va fi analizată din perspectiva celui de-al doilea motiv de recurs, nu echivalează cu o motivare contradictorie, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel, printr-o greșită aplicare a prevederilor normative incidente în cauză, a reținut legitimitatea anchetei jurnalistice și respectarea de către intimați a obligațiilor care le revin, conform deontologiei profesionale, deși, în cuprinsul articolelor menționate, s-a produs o defăimare publică în ceea ce o privește, prin prezentarea într-o manieră neconformă cu realitatea, agresivă și vehementă, a modului în care s-a desfășurat activitatea clinicii pe care o conducea. O astfel de critică impune a se analiza în ce măsură libertatea de exprimare a ziariștilor și de informare a publicului, garantată de art. 10, încalcă dreptul la viață privată a reclamantei, ocrotită de art. 8 din Convenție, în cadrul căreia este inclus și dreptul la imagine și reputație. Or, atât instanța de fond, cât și cea de apel au examinat cauza din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin publicarea articolelor încriminate, intimații s-au plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, cu consecința încălcării art. 8 al Convenției. Reperele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie vizează distincția ce trebuie operată între fapte și judecăți de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație, existența unei baze factuale, atunci când se impută fapte determinate, și, în cazul emiterii unor judecăți de valoare, verificarea informațiilor și existența dreptului la replică, buna - credință în demersul jurnalistic și doza de exagerare și provocare admisibilă, tipul de discurs, natura subiectului expus, persoana vizată. În analiza realizată, corect s-a reținut că presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes general, însă când acestea implică în mod direct persoane și fapte determinate trebuie să furnizeze o bază factuală suficientă și să aibă în vedere contextul public în care acționează persoana vizată și natura împrejurărilor ce fac obiectul articolelor. Pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, o atingerea a reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu real victimei prin încălcarea dreptului acesteia la respectarea vieții private. Este de necontestat, iar instanțele de fond au afirmat deja, că potrivit jurisprudenței Curții Europene, deși nu trebuie să depășească limitele ce țin, în special, de protecția reputației și drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliștii sunt protejați de art. 10 din Convenție, chiar dacă nu pot face proba verității, dacă se dovedește că au acționat cu bună-credință, pe baza unor afirmații credibile. Inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10, dacă jurnalistul nu a acționat cu rea -credință, iar subiectul este de interes public. Or, în cauză, instanța de recurs apreciază că subiectul desfășurării activității unei clinici medicale, cunoscută pe plan local, și, implicit, al corectitudinii analizelor și investigațiilor medicale este, fără îndoială, un subiect de interes public, că jurnaliștii în articolele realizate au prezentat opiniile administratorului societății, conturate pe baza unor documente pe care acestea le-a prezentat organelor abilitate, dar și ale pacienților care fuseseră subiecții unor investigații medicale la acea clinică sau care erau indignați de posibilitatea ca analizele medicale efectuate într-o asemenea clinică să fi fost fost falsificate sau realizate pe baza unor reactivi expirați, i-au oferit recurentei posibilitatea dreptului la replică, pe care aceasta l-a refuzat, alegând să folosească declanșarea procedurilor judiciare pentru a-și proteja drepturile pretins încălcate, astfel încât a fost respectat principiul bunei credințe în realizarea demersului jurnalistic, cu consecința că acesta se bucură de protecția conferită de art. 10 din Convenție. În plus, trebuie reținut că afirmațiile intimaților în legătură cu faptele imputate reclamantei nu sunt și nu trebuie sprijinite de probe absolute, sau de probele necesare unei anchete judiciare, câtă vreme aceștia au prezentat un minimum de elemente și documente publice care a stat la baza articolelor scrise, astfel încât intimații au fost de bună-credință, lăsând cititorilor posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate. Instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, nu s-a rezumat la o aplicare strict formală a principiilor libertății de exprimare, ci a analizat criteriile de apreciere a limitelor criticii acceptabile prin raportare la calitatea persoanei, contextul în care sunt redactate articolele, interesul public pentru tema dezbătută, existența bazei factuale minime, raportul între judecata de valoare și situația faptică, doza de exagerare a limbajului jurnalistic, pe măsura indignării produse, concluzionând că s-a respectat cu bună - credință deontologia profesională, jurnaliștii prezentând opiniile reprezentantului administratorului judiciar al societății aflate în procedura insolvenței, extrase din dosarele aflate pe rolul instanței, deci într-o fază publică a acestora. Deși este reală susținerea recurentei, în sensul că art. 10 nu acoperă informații false și denigratoare, în cauză, conținutul articolelor, prin prisma probatoriului administrat, nu a fost considerat ca atare. S-a apreciat că maniera de redactare a articolelor nu excede limitelor acceptabile, că afirmațiile jurnalistice nu sunt lipsite de bază factuală, au un suport probatoriu, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva reclamantei. În acest context, instanța de recurs apreciază că concluziile instanței de apel rezultate în urma interpretării probatoriului administrat și care constituie baza factuală în cauză nu mai pot fi cenzurate pe calea recursului, cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. De asemenea, instanța de apel a reținut că limitele impuse demersului jurnalistic în cazul concret al unui subiect de interes general sunt mai largi, astfel că publicarea articolelor poate fi justificată, în condițiile respectării principiului bunei - credințe și a obligației de verificare și informare corectă și obiectivă, condiții apreciate a fi fost îndeplinite în cauză. În acest context, Înalta Curte apreciază ea însăși că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în cazul medicilor care conduc clinici private de sănătate, decât în cazul individului obișnuit, iar, pe de altă parte, nu se poate reține că ceea ce a fost prezentat publicului, desfășurarea activității unei astfel de clinici, reprezintă un aspect ce ține strict de viața privată a persoanei, ci este un subiect de interes public. Recurenta-reclamantă, chiar dacă nu are statutul unei persoane publice, nefiind cunoscută la nivel național, pe plan local, se bucură de o anumită notorietate, prin prisma profesiei sale și a domeniului în care activează. Astfel, pentru o persoană activă în domeniul public, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care poate alerta persoanele interesate este justificat, reținându-se, corelativ, o toleranță mai mare față de mijloacele utilizate în dezbateri. Prin urmare, caracterul notoriu pe plan local al persoanei implicate, combinat cu subiectul acestei investigații jurnalistice, investigație desfășurată, de asemenea, pe plan local, justifică, în cauză, interesul publicării articolelor, și aceasta nu poate fi considerată o campanie de denigrare concertată, așa cum pretinde recurenta. În concluzie, nu poate fi admisă teza că jurnaliștii ar fi acreditat ideea vinovăției penale a reclamantei, ci scopul a fost acela de a atrage atenția asupra subiectului apreciat a fi de interes public, aspect ce se circumscrie exercițiului libertății jurnalistice. Astfel, opiniile jurnalistice nu trebuie interpretate din punct de vedere juridic, pentru că jurnaliștii nu au o pregătire calificată în acest domeniu, ci ele trebuie privite prin prisma investigației jurnalistice. În același sens, potrivit jurisprudenței Curții Europene, în aplicarea art. 10 din Convenție, însușită de instanța națională, libertatea de exprimare acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. În acest context, nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată să emită judecăți de valoare critice numai cu condiția de a le putea demonstra realitatea. Judecata de valoare este excesivă doar atunci când este lipsită de orice bază factuală, situație ce nu se regăsește în speță. Articolele realizate au prezentat opinii despre activitatea clinicii și nu au formulat verdicte juridice. Astfel, jurnaliștii au realizat o investigație jurnalistică și s-au documentat cu privire la caracterul real al informațiilor, dincolo de doza de exagerare folosită în exprimare pentru a atrage atenția publicului asupra acestei situații. Este adevărat că distorsionarea realității operată cu rea - credință poate să depășească limitele criticii acceptabile însă, în prezenta cauză, s-a reținut că reclamanta nu și-a putut dovedi susținerea că scopul acestor articole ar fi fost acela de satisfacere a unui interes particular al ziariștilor sau al administratorului judiciar într-o campanie mediatică de defăimare și discreditare a sa și a familiei sale. În concluzie, calificând discursul jurnalistic, se apreciază, raportat la atitudinea subiectivă a intimaților, că acesta nu a fost formulat cu rea - credință și că nu au fost depășite limitele libertății de exprimare, neputându-se reține astfel critica recurentei privind încălcarea principiului bunei - credințe. Se impută, de asemenea, instanței de apel că nu a ținut cont de împrejurarea că informațiile redate în articol nu au o bază factuală reală, faptele fiind prezentate voit denaturat, că jurnaliștii nu au făcut verificări, bazându-se doar pe ce a afirmat administratorul judiciar al clinicii. În plus, aceste susțineri se impuneau a fi prezentate ca opinii, nu cu un caracter de adevăr absolut. Cum s-a menționat anterior, deși presei îi este tolerată o oarecare doză de exagerare sau chiar de provocare, jurnaliștii trebuie să îndeplinească obligația deontologică de a verifica în prealabil, în mod rezonabil, susținerile publicate și de a solicita un punct de vedere persoanei vizate de conținutul articolului. Înalta Curte apreciază, în acord cu instanțele fondului, că, în cauză, jurnaliștii s-au preocupat să verifice veridicitatea și fiabilitatea afirmațiilor făcute, cu mijloacele specifice demersului jurnalistic. Cu privire la rigurozitatea verificărilor, astfel cum s-a arătat anterior, nu întotdeauna, când se fac afirmații referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, nefiind efectuate în cadrul unei anchete penale, ci este suficientă să fie menționate împrejurări care oferă indicii temeinice în acest sens. Împrejurarea că elementele investigației au fost prezentate în cuprinsul mai multor articole, informațiile nefiind obținute în totalitate anterior declanșării campaniei de presă, nu poate fi considerată o încălcare a normei deontologice. În concordanță cu aprecierea instanței de apel, se reține că intimații nu au formulat, în concluziile articolelor, verdicte de vinovăție penală, rolul pe care și l-au asumat fiind de a alerta opinia publică atunci când au apreciat că dețin informații despre posibile nereguli privind activitatea unei clinici medicale, fără să a li se putea impune să dispună de mijloacele de probă pe care le administrează organele judiciare în stabilirea săvârșirii unei fapte penale. Mai mult, se poate observa că în articolele imputate se face precizarea că S.C. D. S.P.R.L., administratorul judiciar al S.C. H., a sesizat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor în legătură cu operațiunile financiare efectuate de persoana fizică A., în calitatea sa de asociat și administrator al societății, jurnalistul citând explicațiile administratorului judiciar care face referire la procese-verbale de inspecție fiscală întocmite de AJPF Argeș, balanțe lunare de verificare fiscală; că a fost sesizat, de asemenea, Colegiul Medicilor pentru a se verifica declarația salariatei L. privind rezultatele unor analize medicale care nu au fost lucrate, societatea neavând reactivii necesari, rezultate care însă erau validate de recurenta A., cu parafa unui alt medic; că s-a formulat și o plângere penală împotriva acesteia la DIICOT Pitești; toate aceste documente fiind publice și conturând baza factuală necesară pentru investigația jurnalistică. Se impută și faptul că articolele publicate sunt de natură să afecteze autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești în litigiile dintre părți, făcându-se referire la o situație concretă de fapt privind formularea unei cereri de abținere de către o grefieră a Tribunalului Argeș, cerere de abținere, de altfel, admisă. În acest sens, recurenta nu arată în ce fel au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale incidente, atunci când instanța de apel a considerat, în acord cu dispozițiile legale privind regimul probelor, că articolele de presă nu pot fi reținute nici măcar ca probe în procesele privind insolvența societății, iar soluțiile se pronunță de instanță în baza legii și a dovezilor, iar nu a unei anumite campanii jurnalistice. Mai mult, în ipoteza în care recurenta reclamanta va avea îndoieli privind absența imparțialității instanțelor învestite cu soluționarea cauzelor în care este parte, va putea utiliza pârghiile legale, dar acesta nu poate constitui un motiv de reformare a hotărârii atacate în prezentul litigiu. În același sens, trebuie reținut că, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu se critică în mod expres modalitatea în care a fost tratată de către instanța de apel problema publicării fotografiilor recurentei reclamante, despre acest aspect făcându-se referire doar în expunerea situației de fapt, în cadrul unor interogații retorice ale recurentei, neîncadrabile în nici unul dintre motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de art. 488 C. proc. civ., astfel încât, în raport de limitele învestirii instanței de recurs, nu se impune o analiză distinctă a acestui aspect. În ceea ce privește împrejurarea că, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta face referire la atribuțiile legale ale administratorului judiciar și la încălcarea acestora, precum și la aspecte de fapt concretizate în interzicerea accesului său în clinică, excluderea din clinică, unde a fost pusă pază dublă, schimbarea siglei clinicii, instanța de recurs apreciază că aceste aspecte exced analizei prezentului litigiu, în raport de limitele învestirii, fixate prin cererea de chemare în judecată, de competențele instanței civile, precum și de natura căii de atac a recursului. Astfel, din analiza conținutului cererii de chemare în judecată, se poate constata că obiectul acesteia era exclusiv antrenarea răspunderii civile delictuale pentru campania de denigrare dusă de intimați împotriva recurentei reclamante, iar nu pentru îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor impuse de lege de către administratorul judiciar al debitoarei S.C. H. S.R.L., prin reprezentantul său K., care nu a fost chemat în judecată în nume propriu și nu are calitatea de intimat pârât în această cauză. Or, în cererea de apel, ca și în cererea de recurs, invocându-se nerespectarea art. 11 din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, precum și a art. 3 din Codul privind Conduita Etică, se tinde la schimbarea cauzei juridice, ceea ce nu este permis în considerarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi și art. 494 C. proc. civ. care statuează că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune. În acest context, trebuie subliniat, raportat la una dintre criticile enunțate de recurenta reclamantă, conform căreia B. l-a citat pe K. cu titulatura de avocat, deși acesta nu are o asemenea calitate, aspect pe care instanța de apel nu l-ar fi analizat, critică de asemenea neîncadrată de recurenta reclamantă, asistată de apărător ales, în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ., că nu are nici o relevanță asupra soluției dispusă în cauză, calitatea lui K. de avocat sau doar de administrator judiciar, câtă vreme opiniile sale au fost analizate de către instanța de apel în raport de conținutul lor și de documentele ce au stat la baza formulării lor, iar nu în raport de atribuțiile pe care le-ar fi avut în calitate de avocat. În fine, se impută instanței de apel că nu a analizat prejudiciul moral suferit de recurentă legătura de cauzalitate cu fapta ilicită și vinovăția intimaților care ar trebui să răspundă pentru cea mai ușoara culpă. Este adevărat că angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, astfel cum este reglementată de art. 1357 și urm. din C. civ., presupune existența cumulativă a patru condiții sau elemente constitutive: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite. Însă, dat fiind caracterul cumulativ al condițiilor ce se impun a fi îndeplinite pentru declanșarea mecanismului răspunderii civile delictuale, de vreme ce s-a constatat inexistența caracterului ilicit al faptei, devine lipsită de relevanță analiza celorlalte condiții, sens în care nu se poate reproșa instanței de apel o astfel de omisiune. În plus, nefiind îndeplinite condițiile antrenării răspunderii pentru fapta proprie în persoana jurnalistei intimate C., nu poate fi atrasă nici răspunderea comitetului S.C. E. S.R.L. pentru fapta prepusului, instituție reglementată de art. 1373 C. civ. În același sens, este de netăgăduit că sancționarea jurnaliștilor și a administratorului judiciar a societății împotriva căreia s-a declanșat procedura insolvenței, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum solicită recurenta reclamantă, reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și articolul 30 din Constituția României. Pentru impunerea, pe cale jurisdicțională, a unei asemenea ingerințe, cu titlu de sancțiune civilă, în cauză, trebuie verificat dacă ingerința este prevăzută de lege, condiție îndeplinită întrucât instituția răspunderii civile delictuale este reglementată de art. 1349 și urm. C. civ., dacă este justificată de un scop legitim - dreptul la reputație a persoanei criticate reprezentând un asemenea scop, dacă este necesară într-o societate democratică, respectiv dacă corespunde unei nevoi sociale imperioase. Analizând aceste elemente în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale, pentru ansamblul considerentelor expuse, instanța de recurs apreciază că, în cauză, ingerința statului în libertatea de exprimare, deși este legală și urmărește un scop legitim, nu este necesară și proporțională cu scopul legitim urmărit. În virtutea considerentelor enunțate, Înalta Curte apreciază că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind operante motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 3884 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.