ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 188/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 18.02.2013 pe rolul Judecătoriei Gherla, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla și Parohia Română Unită Greco Catolică Țaga au chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Țaga-Ghiolț și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la demolarea construcției cu destinația biserică edificată pe terenul proprietatea Bisericii greco-catolice din Ghiolț, localitatea Țaga, înscris în tarlaua x parcela x curți-construcții, iar în caz de refuz, să dispună autorizarea reclamantelor la demolarea construcției pe cheltuiala pârâtei, obligarea pârâtei la predarea în posesie a terenului ocupat în prezent de construcție și la plata cheltuielilor de judecată.

Față de valoarea litigiului, prin Sentința civilă nr. 786/27.06.2013, Judecătoria Gherla a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, care, la rândul său, prin Sentința civilă nr. 539/24.10.2013, a declinat competența în favoarea Judecătoriei Gherla.

În soluționarea conflictului negativ de competență ivit, prin Sentința civilă nr. 81/12.12.2013, Curtea de Apel Cluj, reținând că litigiul are ca obiect o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Cluj.

Învestit cu soluționarea litigiului, prin Sentința civilă nr. 148/22.03.2018, Tribunalul Cluj a respins excepția inadmisibilității și a respins acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Sub aspectul excepției, prima instanță a considerat că respingerea ca inadmisibilă a unei cereri presupune faptul că partea nu are deschisă calea unei acțiuni în justiție. În speță, cererea reclamanților are ca suport legal prevederile art. 480, art. 494 C. civ. și Decretul-Lege nr. 126/1990, lipsa autorizației de demolare neconstituind un impediment în promovarea acțiunii, ci o apărare de fond. În același sens, nu poate fi primită excepția inadmisibilității acțiunii pe motiv că s-ar încălca prevederile art. 29 și art. 53 din Constituția României, întrucât aceasta ar însemna negarea dreptului reclamanților de a se adresa justiției cu o acțiune în revendicare ca cea de față.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză și a răspunsului la obiecțiuni, imobilul biserică existent în prezent se identifică integral cu nr. top x biserică în suprafață de 15 stjp, echivalentul a 54 mp. și parțial cu nr. top x, respectiv în limita a 170 mp. grădină în suprafață totală de 1508 stjp, echivalentul a 5424 mp., ambele nr. topografice fiind înscrise în CF nr. x Ghiolț, în favoarea Bisericii Unite Grecești.

Prin urmare, anterior regimului comunist, lăcașul de cult a reprezentat proprietatea reclamantei însă, ulterior anului 1948, prin efectul Decretului nr. 358/1948, a fost preluat de către stat. Abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 nu a avut însă ca efect renașterea în patrimoniul reclamantelor a vechiului drept de proprietate.

În privința lăcașelor de cult și a caselor parohiale, date fiind specificul și regimul juridic al acestora, cadrul normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri îl constituie Decretul-lege nr. 126/1990, completat prin O.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005.

Potrivit statuărilor cuprinse în Sentința civilă nr. 81/12.12.2013 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în regulatorul de competență, acțiunea dedusă judecății reprezintă o acțiune în revendicare a lăcașului de cult guvernată de dispozițiile speciale cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, act normativ care a stabilit o procedură prealabilă de soluționare amiabilă a neînțelegerilor în considerarea subiectelor de drept supuse acestei reglementări.

În speță, demersurile privind soluționarea pe cale amiabilă a situației juridice a imobilului în discuție au eșuat, așa cum a rezultat din înscrisurile depuse în acest sens la dosar, situație în care reclamantele au promovat prezenta cerere.

Prin prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a instituit un criteriu legal ce trebuie aplicat în analizarea și stabilirea situației juridice a lăcașurilor de cult și caselor parohiale, și anume, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile respective.

Acest criteriu se aplică nu doar în procedura din fața Comisiei mixte clericale, ci și în fața instanței de judecată. El face parte din condițiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze, printr-un act normativ special, Decretul-lege nr. 126/1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă.

Tribunalul a făcut trimitere le deciziile Curții Constituționale, precum și la decizia din 29.11.2016 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni contra României și a reținut că, din probele administrate a rezultat că numărul credincioșilor ortodocși este semnificativ mai mare decât cel al credincioșilor greco-catolici. În consecință, în aplicarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul special al voinței credincioșilor operează în favoarea pârâtei.

Pe de altă parte, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie biserica și terenul ocupat de aceasta, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză ca fiind înscris în CF x Ghiolț nr. top x (54 mp) cu destinația biserică și 65/2 parțial pentru 170 mp. din totalul de 5.424 mp cu destinația grădină.

Chiar dacă expertul principal desemnat nu a fost în măsură să se pronunțe dacă suprafața de teren revendicată de reclamante face sau nu parte din terenul cuprins în inventarul domeniului public al comunei Țaga, s-a constatat că expertul asistent, a oferit explicații suplimentare și concludente în această privință. Astfel, a precizat că, prin extrasul PUG Țaga, poziția terenului în litigiu (cimitir ortodox Țaga-Ghiolț) este indicat la nr. crt. 34 din tabelul aferent schiței. În acest tabel, la pozițiile 6, 34 și 36 sunt indicate pozițiile cimitirelor ortodoxe de pe raza localității Țaga (în prezent localitatea Ghiolț fiind inclusă în localitatea Țaga), și anume: poziția 6 în localitatea Țaga, iar pozițiile 34 (în litigiu) și 36 în zona Țaga-Ghiolț.

Planul urbanistic general al comunei Țaga din care s-a prezentat extrasul menționat, datează din anul 1999, iar inventarul domeniului public al comunei a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului local al comunei Țaga nr. 40/05.11.1999.

În anexa 75 la Inventarul domeniului public al comunei Țaga, la poziția 69, este menționat "Cimitir ortodox Țaga-Ghiolț" în suprafață de 2,96 ha, iar în PUG Țaga sunt indicate două cimitire pe raza vechii localității Ghiolț, cel în litigiu și unul aflat la sud de acesta.

Expertul a concluzionat că terenul în litigiu este înscris în inventarul domeniului public al comunei Țaga la poziția nr. 69 "Cimitir ortodox Țaga-Ghiolț" în suprafață de 2,96 ha. S-a mai făcut și observația că cimitirul ortodox indicat în PUG la poziția 6 se găsește în vechea vatră a satului Țaga, neavând nicio legătură cu cel din Ghiolț.

Potrivit anexei I pct. III.10 din Legea nr. 213/1998 domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor cuprinde, între altele și cimitirele comunale, astfel încât regimul lor este de drept public, fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

În raport de aceste dispoziții legale și de concluziile neechivoce ale expertului asistent, instanța a apreciat ca netemeinică cererea dedusă judecății.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla și Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga, iar prin Decizia civilă nr. 126/A/05.12.2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă Curtea a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta să plătească intimatei Parohia Ortodoxă Țaga Ghiolț suma de 595 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, dar, așa cum a reținut și prima instanță, această abrogare nu a avut ca efect revenirea automată în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra bunurilor trecute în proprietatea statului.

Prin titlul de proprietate nr. x/15.09.2004, pârâtei i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața totală de 5 ha extravilan și intravilan, din care face parte terenul în litigiu, în suprafață de 6759 mp, intravilan, situat în tarlaua x, parcela x, cu ramura de folosință curți-construcții.

Prin Sentința civilă nr. 1032/2010 a Judecătoriei Gherla, definitivă prin Decizia civilă nr. 1701/R/21 decembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a dispus anularea parțială a titlului de proprietate nr. x/2004 și a procesului-verbal de punere în posesie emise în favoarea reclamantei, în ce privește suprafața de 6.759 mp, din tarlaua x, parcela x. Motivul pentru care a fost anulat parțial titlul de proprietate a fost acela că această parcelă pe care se află biserica din satul Ghiolț, curtea și cimitirul de lângă biserică nu a fost niciodată cooperativizată, iar fostul proprietar, reclamanta din prezenta cauză, ar fi, eventual, îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate, conform art. 24 din Legea nr. 18/1991.

Între părți s-au purtat mai multe litigii, între care și cel soluționat prin Sentința civilă nr. 712/11.12.2015 a Tribunalului Cluj, definitivă prin Decizia civilă nr. 1463/A/04.06.2016 a Curții de Apel Cluj, în care se reține că "în cazul de față, procedura administrativă ca urmare a cererii formulată de reclamantă Parohia Română Unită cu Roma Greco-catolică a fost demarată și finalizată în ce privește întinderea, dar mai ales amplasamentul parcelelor, prin acordul exprimat de către reclamantă ca, pentru terenurile preluate în perioada regimului comunist să fie pusă în posesie pe alt amplasament. Este fără dubiu acest lucru, după cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 14.10.2010 de către Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate Țaga, proces-verbal care a fost semnat de către reprezentantul reclamantei, sub mențiunea "de acord cu amplasamentul".

Aceste rețineri se coroborează cu cele statuate în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla, ce a avut ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei pe vechile amplasamente cu privire la imobilele înscrise în CF Ghiolț nr. 13, 71, 72, 73, 29, 40, 41, 120, 266, 68, 230 și 608, iar în subsidiar, pe alte amplasamente, în ipoteza în care vechile amplasamente nu sunt libere.

În acest dosar, prin Încheierea civilă nr. 2215/02.12.2010, instanța a constatat că reclamanta a renunțat la judecata cererii de chemare în judecată, având în vedere că "s-a ajuns la o înțelegere cu Comisia locală și Primarul comunei Țaga".

Prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, este revendicat terenul în suprafață de 6.965 mp., care se identifică parțial cu terenurile înscrise în CF nr. x și 230 Ghiolț.

Prin urmare, având în vedere că obiectul Dosarului nr. x/2010 a inclus și terenul înscris în CF x și 230 Ghiolț, alături de alte terenuri din alte cărți funciare, este evident că renunțarea la judecată s-a făcut și cu privire la terenul ce constituie obiectul prezentului dosar.

În consecință, art. 480 și urm. C. civ. invocate de reclamantă nu-și găsesc aplicare în situația în care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate prin efectul legii prin care s-a dispus încetarea cultului greco-catolic. Situația juridică a bunurilor astfel preluate se soluționează conform regimului juridic reglementat de legile speciale, și nu de art. 480 C. civ.

Pârâta a început în anul 2006 demolarea vechii biserici și edificarea uneia noi pe același amplasament. Prin Ordonanța președințială nr. 595/09.05.2006 a Judecătoriei Gherla, definitivă prin Decizia civilă nr. 663/R/01.06.2006 a Tribunalului Cluj, s-a dispus sistarea lucrărilor de demolare și construire executate la clădirea bisericii din Țaga, înscrisă în CF nr. x Ghiolț, până la soluționarea acțiunii civile aflată pe rolul Judecătoriei Gherla sub nr. x/2006.

Curtea de apel a mai reținut că, într-adevăr, autorizația de construire a fost anulată, însă pentru motive ce țin de legalitatea emiterii, iar nu pentru că pârâta ar fi construit pe terenul proprietatea reclamantei. Aceasta din urmă ignoră Sentința civilă nr. 72/21.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj prin care a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere din acțiunea reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla, privind constatarea calității ei de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului indicat la pct. 69 din Anexa nr. 79 a H.G. nr. 969/2002, imobilul în litigiu. S-a avut în vedere în acel litigiu că, pentru restituirea bunurilor care au aparținut cultelor religioase, legiuitorul a instituit o procedură specială, aceea prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

În speță, demersurile privind soluționarea pe cale amiabilă a situației juridice a imobilului în litigiu nu s-au realizat.

Prin urmare, curtea de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. (2) C. civ. invocate de reclamantă, aceasta nefiind proprietara terenului în litigiu la data la care au început lucrările, la aceea dată titlul pârâtei fiind în vigoare.

Totodată, curtea de apel a confirmat hotărârea primei instanțe sub aspectul aplicării în cauză a criteriului majorității ortodoxe a enoriașilor, reținând incidența hotărârilor hotărârile pronunțate de Curtea Constituțională a României, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a considerat că susținerea reclamantei în sensul că terenul pe care este amplasată construcția are destinație de curți-construcții este înlăturată de probele dosarului, între care expertiza efectuată în cauză și punctul de vedere exprimat de expertul asistent din care rezultă că pe planul cadastral este înscris ca funcționând în anul 1971, ca și în prezent, cimitirul Ghiolț, iar în zona centrală a cimitirului este prezentată poziția bisericii existentă la acea dată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamantele Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga și Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla.

I. Prin cerere de recurs înregistrată la data de 19.10.2018 pe rolul Înaltei Curți, reclamantele Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga și Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla au formulat următoarele critici pe care le-au încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

1.a. Instanța de apel nu a cercetat cauza prin raportare atât la prevederile Decretului-lege nr. 126/1990 cât și la art. 480 C. civ., omițând că obiectul judecății este un lăcaș de cult edificat abuziv de intimată pe terenul întabulat în cartea funciară pe numele bisericii greco-catolice din Ghiolț.

Procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 nu se aplică lăcașurilor de cult și terenurilor aferente acestora, ci altor bunuri imobile care au aparținut bisericii greco-catolice; pentru lăcașurile de cult și terenul aferent acestora este aplicabil Decretul-lege nr. 126/1990, care trimite la acțiunea pe dreptul comun.

b. Nici respingerea apelului pe criteriul majorității ortodoxe a enoriașilor nu este legală. Sub acest aspect, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004, întrucât a aplicat greșit un criteriu special, cel al majorității credincioșilor, pentru a soluționa acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

c. Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale nu poate fi incidență în cauză, atâta timp cât completarea adusă de legiuitor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este ulterioară acestei decizii.

d. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, în sensul că problema interpretării art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 constituie atributul exclusiv al instanțelor naționale care trebuie să decidă asupra modului de interpretare a noțiunii de "drept comun".

Motivarea contradictorie și străină de natura pricinii este evidențiată de faptul că instanța de apel, pe de o parte, apreciază că regimul juridic al terenului în litigiu s-ar circumscrie legii fondului funciar, pe de altă parte, reține incidența Sentinței civile nr. 72/21.03.2008 a Curții de Apel Cluj, în care s-a apreciat că regimul juridic al terenului ar fi supus prevederilor O.U.G. nr. 94/2000. În realitate, acest teren aferent bisericii nu formează nici obiectul legii fondului funciar, și nici al O.U.G. nr. 94/2000, situația lui neputând fi reglementată decât prin acțiunea de drept comun, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Astfel, din moment ce terenul aferent bisericii în litigiu nu a fost cooperativizat, el nu ar fi putut forma obiect al legii speciale a fondului funciar. În plus, instanța de apel prin considerente vizând legea fondului funciar, a depășit limitele învestirii deoarece reclamantele nu au formulat un motiv de apel legat de reconstituirea în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenului, din moment ce acțiunea nu intra sub incidența legii fondului funciar.

Cererea de chemare în judecată și apoi renunțarea la judecată în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla nu a vizat terenul - neagricol - din litigiul prezent, aspect care rezultă atât din verificarea capetelor de cerere ale acelei acțiuni, cât și de procesul-verbal din data de 14.10.2010 al Comisiei locale de fond funciar Țaga, din care reiese că s-au atribuit compensări de terenuri doar pentru terenurile agricole din CF x, 41 și 266 Ghiolț, nu și pentru cele neagricole din CF x și 230 Ghiolț.

Reclamantele au avut în vedere prin acțiune doar suprafața de teren aferentă bisericii, (care nu este proprietatea publică a comunei Țaga), nu și suprafața de teren aferentă cimitirului. Terenul aferent cimitirului a format obiectul unei alte judecăți, iar prin Sentința civilă nr. 72/21.03.2018, Curtea de Apel Cluj a anulat poziția nr. 69 din anexa 75 la H.G. nr. 969/2002 și a admis excepția de nelegalitate a HCL nr. 40/1999 a Consiliului local al comunei Țaga, privind același imobil referitor la trecerea cimitirului în domeniul public al comunei Țaga.

Așa cum reiese și din expertiza judiciară topografică întocmită în Dosarul nr. x/2008, Biserica greco-catolică este proprietară tabulară a terenului intravilan din Țaga, zona Ghiolț, cu ramura de folosință curți-construcții și cimitir, înscris în tarlaua x parcela l în suprafață de 6965 mp, care se identifică în CF x Ghiolț, cu nr. top. x, 65/1, 65/2, 68, în CF x Ghiolț cu nr. top. x, 64/2, în CF x Ghiolț, cu nr. top. x, precum și a construcției cu destinația biserică ce s-a aflat pe terenul cu nr. top. x și y, și care a fost demolată în mod abuziv de pârâtă.

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Gherla sub nr. x/2005, Parohia Ortodoxă Taga-Ghiolț a solicitat, printre altele, și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului de 6759 mp. din tarlaua x parcela x din intravilanul localității Țaga, zona Ghiolț, care reprezenta curtea bisericii și cimitirul de lângă aceasta, precum și a clădirii bisericii pe care pretindea că a edificat-o.

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla a solicitat pe cale reconvențională, în acel dosar, constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate nr. x/15.09.2004.

Prin Sentința civilă nr. 1032/12.05.2010 a Judecătoriei Gherla irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1701//R/21.12.2010 a Tribunalului Cluj, s-a respins acțiunea Parohiei Ortodoxe Taga-Ghiolț și s-a admis acțiunea reconvențională, constatându-se nulitatea absolută parțială a Titlului de proprietate nr. x/2004 prin radierea din acesta a tarlalei 29 parcela x curți construcții.

În timp ce dosarul menționat anterior era pe rol, și fără a avea autorizație, Parohia Ortodoxă Țaga Ghiolț a început lucrările de demolare a bisericii greco-catolice. Judecătoria Gherla a pronunțat Ordonanța președințială nr. 595/09.05.2006 prin care a dispus sistarea lucrărilor de demolare a bisericii, ordonanță care a fost pusă în executare. Cu toate acestea, lucrările de distrugere și demolare a bisericii au continuat și s-a ajuns ca biserica greco-catolică să fie dărâmată.

Parohia Ortodoxă Taga-Ghiolț a obținut autorizație de desființare în regim de urgență a bisericii și de construire a unei noi biserici, acte care, prin Decizia civilă nr. 1496/05.09.2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj au fost considerate nelegale. Cu toate acestea, Parohia Ortodoxe Taga-Ghiolț a procedat la ridicarea unei alte biserici pe același amplasament și pe locul aceleiași fundații, construcție a cărei desființare se solicită în prezentul litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 886/25.07.2006 a Judecătoriei Gherla, menținută prin Decizia civilă nr. 862/R/30.08.2006 a Tribunalului Cluj, s-a respins cererea Parohiei Ortodoxe Țaga de edificare a bisericii ortodoxe.

Prin Sentința civilă nr. 2415/08.07.2015, rămasă irevocabilă, Tribunalul Cluj a constatat nelegalitatea autorizației de construire și a procesului-verbal de recepție. Cu toate acestea, pârâta continuă să ocupe terenul și să folosească construcția edificată nelegal pe terenul proprietatea recurentelor.

Recurentele fac referire la art. 494 alin. (2) C. civ. și arată că pârâta nu poate fi un constructor de bună-credință, deoarece a demolat abuziv lăcașul de cult al recurentelor și tot abuziv a edificat un alt lăcaș, deși existau hotărâri judecătorești care o obligau să sisteze lucrările de demolare și de edificare a unui nou lăcaș de cult.

II. Prin cererea de recurs înregistrată la data de 18.10.2018 pe rolul Curții de Apel Cluj, formulată de Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga, au fost reluate majoritatea criticilor cuprinse în cererea de recurs anterior redată, formulată de ambele reclamante, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla și Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga, și înregistrată la data de 19.10.2018 pe rolul Înaltei Curți.

În plus, în această cerere, sunt cuprinse următoarele susțineri:

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește cererea de recurs înregistrată la data de 19.10.2018 pe rolul Înaltei Curți:

I. Criticile care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează mai multe aspecte și anume:

1.a. Recurentele susțin că dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 nu se aplică lăcașurilor de cult și terenurilor aferente acestora și că, în raport de obiectul și de cauza cererii cu care a fost învestită, instanța trebuia să cerceteze cauza prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 126/1990 și la art. 480 C. civ.

Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod corect cadrul normativ aplicabil litigiului de față, arătând că situația juridică a bunurilor ce au aparținut Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică) este supusă unor dispoziții cu caracter special. În acest sens, curtea de apel a avut în vedere Decretul-lege nr. 126/1990. Dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 au fost menționate în decizia recurată atunci când instanța de apel a făcut referire la Sentința civilă nr. 72/21.03.2008 a Curții de Apel Cluj ale cărei considerente se bazează pe acest din urmă act normativ.

În ceea ce privește Decretul-lege nr. 126/1990, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor pe care acesta le cuprinde.

Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, prevăzându-se că "situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, care au aparținut Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" (art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990).

Prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (adăugate prin O.G nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005), conform cărora "dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun", nu pot avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Din interpretarea normelor menționate rezultă că, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, pentru a nu împiedica accesul la justiție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, fără însă a putea depăși limitele impuse de cadrul normativ special.

De aceea, în raport de această reglementare cu caracter special, fiind învestită cu o acțiune ce vizează un lăcaș de cult, instanța de apel nu poate efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun în temeiul art. 480 C. civ., ignorând criteriul instituit printr-o normă specială și anume acela referitor la dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunul.

Pe de altă parte, pentru a putea promova o acțiune în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se poată prevala de existența unui "bun", a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar.

Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat.

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri reprezentată de dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.

În același timp, în cadrul unei astfel de acțiuni reclamanta nu se pot prevala de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 deoarece dispozițiile menționate își găsesc aplicabilitatea numai în măsura în care bunurile nu fac obiectul unei legi speciale de reparație (ceea ce în speță există).

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala nici de existența unui bun în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu ș.a. contra României).

De asemenea, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalității preluării bunului de către stat este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație (în speță, O.G. nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), astfel cum rezultă din aceeași hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României (parag. 142).

b. Recurentele susțin că respingerea apelului pe criteriul majorității ortodoxe a enoriașilor nu este legală și că, sub acest aspect, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004, întrucât a aplicat un criteriu special, cel al majorității credincioșilor, în soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Nici această critică nu este fondată.

Învestită cu o cerere ca cea din prezentul litigiu, circumscrisă prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie, reglementare care impune dorința credincioșilor drept criteriu în rezolvarea unor asemenea pretenții. Pe lângă faptul că alegerea criteriului opțiunii majorității credincioșilor reprezintă o opțiune legislativă ce nu poate fi cenzurată de instanță, ea constituie și o normă cuprinsă într-o lege specială care trebuie aplicată cu prioritate în raport cu norma generală.

Nu se poate susține, așa cum pretind recurentele, că acest criteriu - al dorinței majorității credincioșilor - trebuie respectat numai în procedura prealabilă și ignorat în procedura ulterioară, desfășurată în fața instanței de judecată, care ar trebui să aplice norma generală, de drept comun, în materie de revendicare, unde un astfel de criteriu nu-și găsește justificarea. O astfel de interpretare ar lăsa fără conținut norma specială, ar lipsi-o de orice finalitate și ar ignora raportul dintre norma specială și cea generală și faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea reglementării speciale.

Prin urmare, dacă procedura prealabilă nu a fost definitivată printr-o decizie a Comisiei mixte clericale, instanța de judecată sesizată cu analizarea fondului pretențiilor nu poate depăși limitele cadrului normativ special care, în această materie impune drept criteriu dorința majorității credincioșilor.

c. Recurentele susțin că Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale nu poate fi incidență în cauză, deoarece alin. (2) al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost adoptat după pronunțarea acestei decizii, ceea ce duce la concluzia că instanța de control constituțional a avut în vedere numai alin. (1) al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Sub acest aspect, Înalta Curte, fără a contesta că, într-adevăr, Decizia nr. 23/27.04.1993 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 66/11.04.1995, iar alin. (2) al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost introdus prin O.G. nr. 64/2004, apreciază că această împrejurare nu este de natură a atrage admiterea prezentului de recurs.

În primul rând, referirea la Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale în cuprinsul deciziei recurate nu a fost singurul argument pe care s-a întemeiat curtea de apel în pronunțarea soluției sale.

În al doilea rând, dispoziția privind criteriul dorinței credincioșilor în rezolvarea situației juridice a locașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma a constituit obiectul controlului de constituționalitate, iar nu momentul la care acesta trebuie aplicat. Altfel spus, instanța de control judiciar s-a pronunțat asupra constituționalității unei norme care cuprinde un astfel de criteriu, iar nu asupra momentului la care un astfel de criteriu se poate aplica pentru ca norma care îl cuprinde să nu încalce dispoziții constituționale. Tocmai de aceea, pentru că aprecierile Curții Constituționale din decizia menționată vizează exclusiv conformitatea unui astfel de criteriu cu normele constituționale, ele rămân valabile indiferent de etapa în care acest criteriu este aplicat:

"Este de la sine înțeles că în ipoteza reconstituirii proprietății, făcându-se abstracție de opțiunea majorității, ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale. A asemenea măsură ar încălca și prevederile art. 29 din Constituție (…). Criteriul social al voinței majoritare a credincioșilor corespunde unui principiu democratic al soluționării unui conflict de interese ce privește o comunitate în funcție de voința majoritară în cadrul acesteia."

De altfel, jurisprudența Curții Constituționale ulterioară adoptării alin. (2) al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reconfirmă soluția și considerentele cuprinse în Decizia nr. 23/27.04.1993.

d. În opinia recurentelor, hotărârea instanței de apel este în mod greșit întemeiată pe decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României deoarece în acea decizie, instanța europeană a statuat numai în sensul că problema interpretării art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 constituie atributul exclusiv al instanțelor naționale.

Înalta Curte constată că instanța de apel a menționat cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României atunci când s-a referit la criteriul dorinței credincioșilor în rezolvarea prezentei cauze. Or, menționarea acelei cauze nu este străină pricinii deoarece în cuprinsul respectivei decizii, instanța europeană a reținut că "acest criteriu trebuie să fie inclus în contextul istoric și social românesc, în care lăcașurile de cult revendicate de parohiile greco-catolice au fost transferate parohiilor ortodoxe în urma dizolvării cultului greco-catolic în 1948. De altfel, atunci când a fost adoptat în 1990, textul de lege în discuție a fost elaborat după consultarea cu părțile interesate și cu scopul de a respecta libertatea foștilor greco-catolici deveniți ortodocși de a alege propria religie și a decide soarta locașului de cult."

În opinia recurentelor, motivarea contradictorie și străină de natura pricinii este evidențiată de faptul că instanța de apel, pe de o parte, consideră că regimul juridic al terenului în litigiu s-ar circumscrie legii fondului funciar, pe de altă parte, reține incidența Sentinței civile nr. 72/21.03.2008 a Curții de Apel Cluj, în care s-a apreciat că regimul juridic al terenului ar fi supus prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

În realitate, arată recurentele, acest teren aferent bisericii nu formează nici obiectul legii fondului funciar, și nici al O.U.G. nr. 94/2000, situația lui neputând fi reglementată decât prin acțiunea de drept comun, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990.

În plus, susțin recurentele, instanța de apel prin considerente vizând legea fondului funciar a depășit limitele învestirii deoarece reclamantele nu au formulat un motiv de apel legat de reconstituirea în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenului, din moment ce acțiunea nu intra sub incidența legii fondului funciar. Cererea de chemare în judecată și apoi renunțarea la judecată în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla nu a vizat terenul - neagricol - din litigiul prezent, aspect care rezultă atât din verificarea capetelor de cerere ale acelei acțiuni, cât și de procesul-verbal din data de 14.10.2010 al Comisiei locale de fond funciar Țaga, din care reiese că s-au atribuit compensări de terenuri doar pentru terenurile agricole din CF x, 41 și 266 Ghiolț, nu și pentru cele neagricole din CF x și 230 Ghiolț.

Criticile nu sunt fondate.

Prin referirile pe care le-a făcut cu privire la Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla în care s-a pronunțat Încheierea civilă nr. 2215/02.12.2010, instanța de apel a vizat nu regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, ci împrejurarea că renunțarea la judecată în acel dosar a vizat și terenul ce face obiectul judecății în cauza de față. Această concluzie cu privire la obiectul asupra căruia a purtat actul de dispoziție al părții nu mai poate fi cenzurat în prezentul recurs, așa cum solicită recurentele. Controlul judiciar pe care instanța de recurs îl exercită în prezenta cale de atac poate viza exclusiv legalitatea deciziei pronunțate de curtea de apel, iar nu limitele stabilite sub aspectul obiectului prin cererea de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla, ori procesul-verbal din data de 14.10.2010 al Comisiei locale de fond funciar Țaga.

Din aceleași considerente care vizează rațiunea pentru care curtea de apel a făcut referire la un litigiu anterior în materia fondului funciar, Înalta Curte nu poate primi nici critica prin care se susține că instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii analizând în prezentul litigiu aspecte legate de reconstituirea dreptului de proprietate.

Tot astfel, dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 au fost menționate în decizia recurată atunci când instanța de apel a făcut referire la Sentința civilă nr. 72/21.03.2008 a Curții de Apel Cluj ale cărei considerente se bazează pe acest din urmă act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate nu este contradictorie ori străină de natura pricinii, iar recursul nu poate fi admis în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentelor potrivit căreia situația juridică a terenului nu poate fi reglementată decât prin acțiunea de drept comun, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, Înalta Curte a arătat în considerentele expuse anterior, argumentele pentru care a considerat că instanța de apel a stabilit corect cadrul normativ aplicabil litigiului de față și a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor Decretul-lege nr. 126/1990.

Invocă, totodată, Sentința civilă nr. 72/21.03.2018 a Curții de Apel Cluj, menționează expertiza judiciară din Dosarul nr. x/2008, prevederile art. 494 alin. (2) C. civ., precum și o serie de litigii anterioare purtate între părți.

Referitor la suspendarea judecății prezentului recurs până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, reclamantele au formulat și în fața instanței de apel o cerere de suspendare a judecății prezentei cauze până la pronunțarea unei hotărâri definitive în Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de apel a respins această solicitare cu motivarea că nu sunt îndeplinite cerințele art. 413 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama și de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 republicată.

Prin cererea de recurs, reclamantele nu au criticat această dispoziție a instanței de apel, nu au dezvoltat argumente care să poată fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ., ci au înțeles să formuleze o simplă afirmație ce nu poate fi calificată drept critică de nelegalitate în sensul dispozițiilor legale menționate. Pe cale de consecință, instanța de recurs nu va cenzura hotărârea curții de apel sub aspectul cererii de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este adevărat, astfel cum susțin reclamantele, că prin Sentința civilă nr. 72/21.03.2018, Curtea de Apel Cluj a anulat poziția nr. 69 din anexa 75 la H.G. nr. 969/2002 și a admis excepția de nelegalitate a HCL nr. 40/1999 a Consiliului local al comunei Țaga, privind același imobil. Însă, astfel cum a reținut instanța de apel, prin aceeași hotărâre, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea calității de titular al dreptului de proprietate al reclamantelor cu privire la imobilul indicat la poziția nr. 69 din anexa 75 la H.G. nr. 969/2002, iar argumentele pentru care instanța a pronunțat această soluție au vizat tocmai existența unei proceduri speciale obligatorii pentru restituirea bunurilor care au aparținut cultelor religioase din România, cea prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

Expertiza judiciară topografică întocmită în Dosarul nr. x/2008, invocată de recurente pentru a dovedi existența în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenului intravilan din Țaga, zona Ghiolț, cu ramura de folosință curți-construcții și cimitir, înscris în tarlaua x parcela l în suprafață de 6965 mp. precum și a construcției cu destinația biserică, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs. O astfel de verificare ar fi incompatibilă atât cu natura controlului ce se poate efectua în această cale de atac, cât și cu prevederile art. 305 C. proc. civ.

Tot astfel, toate susținerile formulate de recurente legate de litigiile anterioare ce s-au purtat între părți nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate din perspectiva art. 304 C. proc. civ. care să învestească instanța de recurs cu analizarea lor.

În ceea ce privește relevanța litigiilor anterioare pentru aplicarea în cauză a prevederilor art. 494 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, față de argumentele anterior expuse, ce susțin aplicarea în cauză a unor prevederi legale speciale atrase de natura litigiului, reaua credință a intimatei, probată în opinia recurentelor de hotărârile judecătorești pronunțate în acele cauze, nu produce efecte indicate de reclamante.

II. Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului formulat de Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga și înregistrat la data de 18.10.2018 pe rolul Curții de Apel Cluj, constatând că această cerere de recurs vizează decizia instanței de apel (iar nu sentința tribunalului, așa cum s-a susținut în motivarea excepției nulității), și că prin această cerere fost reluate majoritatea criticilor cuprinse în recursul formulat de ambele reclamante, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla și Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga, și înregistrat la data de 19.10.2018 pe rolul Înaltei Curți.

În plus, unele dintre susținerile suplimentare formulate în această cerere, pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că atâta timp cât a reținut că regimul juridic aplicabil bunurilor ce reprezintă lăcaș de cult este reglementat prin legi speciale, a argumentat incidența acestor prevederi speciale în cauză și le-a analizat, instanța nu a depășit limitele învestirii sale, pronunțându-se în acord cu obiectul dedus judecății. Împrejurarea că obiectul material al cererii formulate întra sub incidența unor reglementări speciale, atrăgea obligația instanței de a le aplica, ținând seama și de cauza cererii deduse judecății, astfel cum, în mod corect, curtea de apel a procedat atunci când a confirmat hotărârea primei instanțe.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga, cât și recursul declarat de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla și Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentele la plata către intimata Parohia Ortodoxă Română Țaga-Ghiolț a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga și recursul declarat de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla și Parohia Română Unită Greco-Catolică Țaga împotriva Deciziei civile nr. 126/A din data de 5 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON către intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română Țaga-Ghiolț.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC -NN