ÎCCJ, Decizia nr. 8/2019

Asupra contestației de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 1207/A/14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile formulate de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DIICOT, Structura Centrală, partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și apelanții inculpați A., B., C., D., E., F., G., H. și I. împotriva Sentinței penale nr. 809/F din 28.11.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală și a încheierii de ședință din data de 28.09.2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală în Dosarul cu nr. x/2005

Alături de alte elementele modificate prin decizia penală menționată, subsecvent desființării în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul București, instanța de apel a dispus, în temeiul disp. art. 33 alin. (1) și (3) din Legea nr. 656/2002 modificată rap la art. 112 alin. (1) lit. e) și art. 112 alin. (6) C. pen. confiscarea de la inculpatul J. a sumelor de: 2.321.292.608.133,96 RON (ROL) în echivalent RON (RON) la data plății; 91.166.300 USD în echivalent în RON la data plății; 57.768.138 USD în echivalent la data plății; 13.133.541 EUR în echivalent la data plății, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la momentul aducerii la îndeplinire a dispoziției de confiscare.

De asemenea, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (4) C. proc. pen., art. 249 alin. (5) C. proc. pen. coroborate cu disp. art. 32 lit. d) Codul familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 și cu dispozițiile art. 998 din vechiul C. civ., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanța nr. 171/D/P/2003 din 12.01.2005 a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT Structura Centrală, precum și sechestrul asigurator instituit prin încheierea de ședință din data de 20.05.2010 a Tribunalului București, secția a II-penală, asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților A., C., F., B., D., E., H. și I., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de ședință din data de 15.09.2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/2005.

Prin cererea intitulată "recurs efectiv", înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr. x/2018, formulată împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005, condamnatul A. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să fie admisă calea de atac promovată și desființarea punctului II și III al deciziei penale numai cu privire la dispozițiile date de instanță cu privire la măsura confiscării speciale dispuse în ceea ce îl privește.

În motivarea cererii formulate, cu privire la admisibilitatea acesteia, inculpatul a învederat că temeiul legal al căii de atac efective îl reprezintă prevederile art. 8 alin. (6) și (7) din Directiva (UE) 2014/42, cu referire la art. 4 alin. (1) din aceeași directivă.

A susținut, în esență, că din punct de vedere material competența de soluționare a cererii formulate aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care potrivit prevederilor art. 40 C. proc. pen. aceasta este competentă să soluționeze căile de atac promovate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel.

II.Prin Decizia penală nr. 639 din data de 28 iunie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, calea de atac intitulată recurs efectiv formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din data de 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2005, obligându-l totodată pe recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Înalta Curte analizând prioritar excepția admisibilității, pusă în discuția părților din oficiu, a reținut că legea procesual penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor, iar potrivit art. 552 alin. (1) C. proc. pen.: "Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel."

Înalta Curte a mai reținut că, în speță, inculpatul a declarat o cale de atac intitulată "recurs efectiv" împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din data de 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2005, prin care s-au soluționat apelurile declarate de parchet și inculpați împotriva Sentinței pronunțate de Tribunalul București nr. 809/F din 28.11.2011, iar față de prevederile legale inițial enunțate, în privința deciziei penale atacate, definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Analizând argumentele invocate de către inculpat ca justificând demersul său, Înalta Curte a reținut faptul că aplicabilitatea directă a dreptului comunitar, aspect pe care acesta și-a întemeiat cererea, reprezintă dreptul oricărei persoane a unui stat membru al Uniunii Europene, de a cere judecătorului să i se aplice toate sursele dreptului comunitar european (tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare).

Însă, aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene prezintă o serie de particularități în funcție de categoria normelor juridice care sunt invocate.

De asemenea, că în cauză, inculpatul A. a solicitat aplicarea directă a prevederilor Directivei 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, respectiv a prevederilor art. 8 alin. (6) și (7) din aceasta, cu referire la art. 4 alin. (1).

Cu referire la această directivă s-a apreciat că, în esență, relevantă cu privire la susținerea inculpatului este prevederea cuprinsă în art. 8 alin. (6), care are următorul conținut: " Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată și că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe".

De asemenea, că textul menționat stabilește obligația statelor membre de a acorda "posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe".

În continuare, instanța a apreciat că nu se poate reține că această prevedere are un caracter suficient de precis pentru a putea fi aplicat direct de către instanța națională, fiind, în mod evident, atributul instituțiilor cu competențe legislative de a stabili cazurile, condițiile și termenele în care se poate exercita acest drept al persoanei împotriva căreia este dispusă confiscarea, urmând ca instanțele să fie sesizate în conformitate cu normele de procedură stabilite.

În acest sens s-a expus, că este de altfel și Decizia Curții Constituționale nr. 24 din 20 ianuarie 2016, invocată de către inculpat, din considerentele acesteia rezultând, fără putință de tăgadă, că în situațiile în care dreptul unei persoane de acces liber la justiție, consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală, este încălcat, legiuitorul are obligația de a pune de acord soluția legislativă criticată cu dispozițiile Constituției constatate a fi încălcate prin decizie.

În decizia Curții Constituționale menționată, paragraful 34 teza finală se dispune: "Până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că instanțele judecătorești urmează să aplice în mod direct art. 21 alin. (1) și (3) și art. 129 din Constituție."

Înalta Curte, reținând efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și a considerentelor acestora, a considerat că, în mod evident, această dispoziție nu poate fi pusă în aplicare, în condițiile în care este în contradicție certă cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, iar Curții Constituționale nu îi este recunoscută calitatea de legiuitor pozitiv.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 639 din data de 28 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a formulat contestație condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători la data de 2.10.2018, susținerile contestatorului fiind expuse pe larg în cuprinsul practicalei, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, analizând cu prioritate admisibilitatea contestației de față, raportat la actele dosarului și la excepția invocată, constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:

Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate, de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 425

1

alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, or, decizia penală atacată cu contestație de către condamnatul A. este una definitivă, nesupusă unei astfel de căi de atac, astfel încât condamnatul a învestit Înalta Curte - Completul de 5 Judecători cu soluționarea unei căi de atac care nu întrunește cerințele legale, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în conformitate cu prevederile art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 639 din data de 28 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales pentru contestatorul condamnat, în sumă de 40 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 639 din data de 28 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales pentru contestatorul condamnat, în sumă de 40 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN