ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 397/2018

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 15 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă în parte contestația formulată de condamnatul A. privind executarea Sentinței penale nr. 17 din 15 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, definitivă prin Decizia nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și, în consecință, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a stabilit că funcția ce i-a fost interzisă condamnatului prin sentința mai sus amintită în baza art. 66 lit. g) C. pen. este cea de președinte al Consiliului de Administrație al S.C. "B." S.A.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea adresată acestei instanțe la data de 18 octombrie 2017 și înregistrată sub nr. x/2017, contestatorul condamnat A. a formulat contestație la executare împotriva Sentinței penale nr. 17 din 15 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, definitivă prin Decizia nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, solicitând, în primul rând, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. lămurirea acesteia cu privire la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. g) C. pen. în sensul de a se stabili, în concret, funcția, profesia, meseria sau activitatea a cărei ocupare/exercitare face obiectul interdicției. În acest sens, a învederat că din considerentele sentinței rezultă o neconcordanță în ceea ce privește ocupația, respectiv, funcția, astfel încât se impune lămurirea acesteia în sensul dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în scopul executării pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. g) C. pen. fiind necesar a se clarifica dacă funcția/ocupația interzisă este cea de Președinte al Consiliului de Administrație al S.C. B. S.A., care a fost avută în vedere în actul de sesizare și reținută în considerentele sentinței, sau, dimpotrivă, cea de Președinte al Consiliului de Administrație, al SC. C. S.A. București, menținută în dispozitivul hotărârii.

În al doilea rând, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a solicitat deducerea din pedeapsa aplicată a fracțiunii de pedeapsă considerată ca executată în baza muncii depuse în penitenciar, în perioada în care a executat măsura arestării preventive. În fapt, a arătat că, în perioada 30 ianuarie 2014 - 9 mai 2014, a fost supus măsurii arestării preventive, iar de la 10 mai 2014 la 16 iunie 2015 s-a aflat sub arest la domiciliu. În perioada în care a fost încarcerat la Penitenciarul Rahova, a prestat muncă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 254/2013, activitate care, conform prevederilor art. 96 din același act normativ, are ca efect diminuarea pedepsei cu partea din durata acesteia considerată ca executată pe baza muncii prestate, beneficiu legal care nu a fost acordat subsemnatului în cauză la stabilirea duratei pedepsei principale.

În al treilea rând, contestatorul a mai solicitat ca, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., să se deducă, din termenul de supraveghere, fracțiunea de pedeapsă deja executată, precum și cea a controlului judiciar. În acest sens, a arătat că a executat o fracție importantă din pedeapsa de 2 ani și șase luni închisoare aplicată de instanță, respectiv 1 an, 4 luni și 18 zile, la care se adaugă perioada de 8 luni și 7 zile în care a fost supus măsurii restrictive de libertate a controlului judiciar. A învederat că, dacă la aceste perioade s-ar adăuga termenul de supraveghere stabilit de instanță, s-ar depăși maximul legal reglementat de art. 92 C. pen., adică termenul maxim de supraveghere de 4 ani.

Examinând contestația la executare prin prisma aspectelor invocate, Curtea a apreciat că aceasta este fondată doar pentru primul motiv invocat. În acest sens, a constatat că, din considerentele Sentinței penale nr. 17 15 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, menținută sub aspectul situației de fapt prin Decizia nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, rezultă că în sarcina contestatorului A. s-a reținut că, în calitate de Președinte al Consiliului de Administrație al S.C. B. S.A., la data de 22 ianuarie 2014, a promis inculpatului D., avocat în Baroul Ilfov, suma de 3.000.000 euro, în schimbul influenței pe care acesta a lăsat să se creadă că o are, prin intermediul numitului E., asupra numitului F., directorul general al SNTFM CFR Marfă S.A., în scopul divulgării de către acesta din urmă, cu încălcarea atribuțiunilor de serviciu, a prețului pe care societatea pe care o conducea urma să-l ofere în cadrul licitației organizată de S.C. G. S.A., la data de 29 ianuarie 2014, care avea ca obiect prestarea de servicii de transport de cărbune.

Instanța de fond a constatat, astfel, că funcția de care s-a folosit condamnatul A. la comiterea infracțiunii pentru care a fost condamnat, respectiv de Președinte al Consiliului de Administrație al S.C. B. S.A. trebuie interzisă cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., și nu o altă funcție, cum ar fi cea de Președinte al S.C. C. S.A. București, pe care o deținea la momentul condamnării.

În ceea ce privește al doilea motiv al contestației, Curtea a constatat că, prin adresa din 10 ianuarie 2018 înaintată la dosar de Penitenciarul București Rahova, rezultă că A. a beneficiat, conform art. 55

1

alin. (1) din Legea nr. 254/2013, introdus prin Legea nr. 169/2017, de 5,51 zile câștigate pentru lunile martie, aprilie, mai 2014.

Interpretând dispozițiile art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, în special prin prisma alin. (8), instanța a concluzionat că respectiva perioadă, ca și câștig în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare, se apreciază a fi doar considerată ca și executată, și nu executată în mod efectiv, pentru a putea fi computată din pedeapsă, așa cum prevede art. 72 C. pen.

Pe de altă parte, din cuprinsul art. 97 din Legea nr. 254/2013, modificată și completată Legea nr. 169/2017, rezultă că "de partea din durata pedepsei care este considerată ca executată", așa cum sunt și zilele acordate conform art. 55

1

din același act normativ, invocat de apărare, se ține cont doar pentru liberarea condiționată a condamnatului, fiind expres acordată în acest scop, neputând fi valorificate susținerile apărării în sensul solicitat.

Curtea a constatat că și ultimul motiv de contestație la executare este nefondat. În acest sens, a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 92 C. pen., termenul de supraveghere pentru condamnat îl reprezintă o perioadă cuprinsă între 2 și 4 ani, fără a putea fi, însă, mai mică decât durata pedepsei aplicate. Pe de altă parte, nici un text din procedura penală sau dintr-un alt act normativ nu impune ca, din durata stabilită de instanță ca și termen de supraveghere între aceste limite, să se scadă perioada măsurii preventive privative de libertate a arestului sau cea a controlului judiciar, dacă pe parcursul procesului penal persoana împricinată a fost supusă acestor măsuri.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestație condamnatul A., criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, arătând că instanța de fond nu a dus la executare dispozitivul Deciziei penale nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2014, în sensul deducerii efective din termenul de supraveghere stabilit pentru suspendarea executării pedepsei la care a fost condamnat perioada de 1 an 8 luni și 18 zile cât a fost supus unor măsuri preventive privative de libertate, împrejurare în care, în măsura în care acest interval se adaugă la termenul de supraveghere, acesta depășește durata maximă de 4 ani.

O altă critică a vizat faptul că instanța de fond nu a dat eficiență cauzelor de stingere (micșorare) a pedepsei aplicate, respectiv nu a dedus, în temeiul art. 96 din Legea nr. 254/2013, un număr de 5,5 zile câștigate prin muncă, considerate ca executate, precum și un număr de 20 zile rezultate din aplicarea dispozițiilor art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, text de lege introdus prin Legea nr. 169/2017, întrucât contestatorul a executat un total de 100 de zile măsuri privative de libertate în condiții de detenție necorespunzătoare.

Examinând contestația formulată de contestatorul A. prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, pentru motivele arătate în continuare.

Astfel, prin Sentința penală nr. 17 din 15 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, modificată și definitivă prin Decizia nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, contestatorul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată pe un termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen. Prin aceeași sentință, s-a dedus, din pedeapsa aplicată inculpatului A., reținerea de 24 de ore din data de 29 ianuarie 2014, arestarea preventivă de la 30 ianuarie 2014 la 09 mai 2014 inclusiv, precum și arestul la domiciliu de la 10 mai 2014 la 16 iunie 2015.

Verificând dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 72 alin. (1) C. pen., "perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate". Dispoziții asemănătoare se regăsesc și în C. proc. pen. care în art. 393 alin. (2) arată că deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale, iar în art. 399 alin. (9) prevede că durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă.

Ca urmare, în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres posibilitatea deducerii și a măsurilor preventive neprivative de libertate, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că nu se poate dispune deducerea, din pedeapsa stabilită în dosarul nr. x/2014, și a perioadei cât contestatorul A. s-a aflat sub control judiciar.

Pe de altă parte, se constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 92 alin. (1) C. pen., durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru condamnat și este cuprinsă între 2 ani și 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate.

Se observă, astfel, că dispozițiile art. 92 alin. (1) C. pen. au în vedere, în ceea ce privește modalitatea de determinare a termenului de supraveghere, o perioadă cuprinsă între 2 ani și 4 ani care se raportează la cuantumul pedepsei aplicate, în întregul său, nereferindu-se, prin urmare, la pedeapsa rezultată în urma efectuării operațiunii de computare a reținerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu, în acord cu dispozițiile art. 72 alin. (1) C. pen. care prevăd că din durata închisorii pronunțate se scade perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate. În același sens, s-a pronunțat, în veghea reglementare, și fostul Tribunal Suprem prin Decizia secției penale nr. 2516 din 12 iulie 1973, prin care s-a decis că timpul reținerii și arestării preventive nu se scade din durata termenului de încercare deoarece art. 82 și art. 86

2

C. pen. (1969) folosesc expresia "pedeapsa aplicată", iar art. 88 se referă la "pedeapsa închisorii pronunțate".

Deopotrivă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 1356 din 13 martie 2002, pronunțată tot sub imperiul vechii reglementări, a stabilit că durata reținerii și a arestării preventive nu se scade din durata suspendării executării pedepsei, termenul de încercare calculându-se potrivit art. 82, respectiv art. 86

2

, sau art. 110 C. pen. (1969) în cazul minorului, și că acel timp se scade din durata pedepsei închisorii numai în cazul în care se revocă suspendarea executării.

Deciziile anterior menționate își găsesc în continuare aplicarea, în condițiile în care, în esență, cele două reglementări succesive (C. pen. din 1969 și Legea nr. 286/2009 privind C. pen.) conțin prevederi similare în ceea ce privește computarea/deducerea din pedeapsa închisorii a perioadelor în care persoana condamnată s-a aflat, în cursul procesului penal, sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate. De altfel, atunci când legiuitorul a dorit să reducă termenul de încercare/supraveghere a făcut-o în mod expres, așa cum s-a întâmplat în vechea reglementare, art. 120 alin. (2) C. pen. (1969), în care s-a stipulat că "grațierea are efecte și asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiționat", caz în care partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunțată de instanță se reducea în mod corespunzător. Or, o asemenea manifestare de voință a legiuitorului nu se regăsește în actuala codificare în ceea ce privește posibilitatea reducerii termenului de supraveghere.

În aceste condiții, se constată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că durata reținerii de 24 de ore din 29 ianuarie 2014, a arestării preventive de la 30 ianuarie 2014 la 9 mai 2014, inclusiv, precum și a arestului la domiciliu de la 10 mai 2014 la 16 iunie 2015, nu pot fi scăzute din termenul de supraveghere stabilit pentru condamnatul A. în condițiile art. 92 alin. (1) C. pen., aceste perioade urmând a fi scăzute din pedeapsă doar în situația revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 96 C. pen., când sancțiunea închisorii stabilită prin hotărârea de condamnare trebuie executată efectiv.

Deopotrivă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte arată că nu pot fi deduse din durata pedepsei pronunțată zilele câștigate ca executate pentru munca prestată în timpul arestării preventive la locul de detenție, deoarece acestea se iau în considerare doar la calcularea datei când condamnatul poate fi liberat condiționat, conform art. 100 alin. (3) C. pen., aceeași fiind situația și în ceea ce privește zilele acordate în condițiile art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, pentru încarcerarea în condiții de detenție necorespunzătoare.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 96 și art. 97 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora de partea din durata pedepsei care este considerată ca executată (așa cum sunt atât cele 5,5 zile rezultate în urma prestării unei munci la locul de detenție, cât și cele 20 zile ce ar putea fi acordate conform art. 55

1

din Legea nr. 254/2013), se ține seama doar în vederea acordării liberării condiționate.

În acest context, nu pot fi valorificate susținerile apărării contestatorului A. în sensul solicitat, cu atât mai mult cu cât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată (cauza Ciobanu contra României și Italiei) și deciziile menționate în argumentare (Deciziile nr. 1 din 17 ianuarie 2011 și nr. 22 din 12 octombrie 2009 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Deciziile nr. 536/2016 și nr. 730/2016 ale Curții Constituționale) nu vizează situația din speța de față (respectiv reducerea termenului de supraveghere stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen.), ci fie deducerea din pedeapsa efectiv executată a arestului la domiciliu executat în străinătate, fie liberarea condiționată, fie condițiile de accedere la o funcție publică, aspecte care nu formează obiectul cauzei.

În plus, această jurisprudență nu poate fi considerată incidentă și raportat la dispozițiile art. 2 C. pen., care statuează la nivel de principiu legalitatea sancțiunilor de drept penal, ceea ce înseamnă că, în materie penală, aplicarea legii nu se poate face prin analogie, cu atât mai mult cu cât, așa cum însăși apărarea a arătat, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei reprezintă un mijloc de individualizare a executării pedepsei și funcționează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării.

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată legală și temeinică hotărârea penală atacată, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 15 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., față de culpa procesuală, va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 35 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 15 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 35 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 aprilie 2018.

Procesat de GGC - MM