ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5354/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5354/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 14 decembrie 2007, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin C.N.A.D.N.R. solicitând să fie obligat la plata unei despăgubiri în

cuantum de 87.560 euro, aferent cotelor sale de ¼ și de ½ părți indivize

din terenurile situate în satul L.S., com. F. în suprafață de 8.891 mp, din totalul

de 12.200 mp – ce se identifică în tarlaua X cu parcela Y și sub nr. cadastral Z

și W, respectiv, în suprafață de 4.378 mp, din totalul de 10.800 mp, ce se identifică

în tarlaua X cu parcela Q.

Reclamantul a cerut, totodată,

obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului suferit, proporțional cu cotele

de proprietate deținute, prin scăderea valorii terenului rămas, având în vedere

faptul că din suprafața totală de 12.200 mp a fost propusă pentru a fi expropriată

suprafața de 8.891 mp, iar din suprafața de 10.800 mp a fost propusă pentru expropriere

suprafața de 4.378 mp, prin plata diferenței de preț dintre valoarea inițială a

terenului și valoarea pe care suprafața reziduală de teren o are după expropriere,

așa cum rezultă din raportul de expertiză atașat.

Prin sentința civilă

nr. 279 din 26 martie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis cererea și a

obligat pe pârât să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, pentru cota

de ½ părți indivize din terenul situat în F., tarlaua X, parcela Q - în suprafață

de 4.378 mp și pentru cota de ¼ părți indivize din terenul situat în F.,

tarlaua X, parcela Y - în suprafață de în suprafață de 8.891 mp, identificat prin

număr cadastral Z și W, suma de 490.384 RON, echivalentul a 26 euro/mp.

Prin aceeași sentință,

pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 30.340 RON, reprezentând

valoarea despăgubirilor pentru cotele aferente deținute de reclamant pentru restul

terenului expropriat și suma 4.120 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței

instanța a reținut că pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantului s-a

efectuat o expertiză de specialitate și că, potrivit concluziilor raportului întocmit

de experți, terenul expropriat, la data întocmirii expertizei, avea o valoare de

26 euro/mp, sumă asupra căreia au căzut de acord atât expertul desemnat de instanță,

cât și experții desemnați de părțile litigante.

Instanța a mai reținut

că terenul rămas în proprietatea reclamantului a suferit o depreciere valorică,

sens în care se impune a îi acordată reclamantului o despăgubire în sumă de 30.340

RON.

Instanța a statuat, totodată,

că nu au putut fi primite obiecțiunile reclamantului, care se grefau pe faptul că

terenul expropriat ar fi din categoria extravilan, întrucât susținerea este contrară

actelor administrative întocmite de Primăria comunei F., anterior exproprierilor,

și nici obiecțiunile reclamantului relative la valoarea mică a despăgubirilor calculate

pentru terenul care nu a fost expropriat, care, conform planșelor fotografice, este

despărțit de cel expropriat de un gard obligatoriu a fi montat dată fiind diferența

de terasament și care va necesita doar lucrări de amenajare pentru a fi adus la

starea inițială.

Prin decizia civilă

nr. 185 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel C., secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie a respins apelul declarat de pârât.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că pârâtul a criticat sentința pentru greșita stabilire a unei

despăgubiri la o valoare de 26 euro/mp pentru terenul expropriat, pentru greșita

acordare a unei despăgubiri pentru un prejudiciu ipotetic stabilit în legătură cu

terenul care nu a fost expropriat și pentru greșita obligare la plata cheltuielilor

de judecată.

Instanța de apel a constatat

că valoarea de 26 euro/mp a fost stabilită cu opinia unanimă a celor trei experți

care au efectuat o a treia expertiză la judecata în primă instanță, primele două

expertize fiind anulate de instanță din motive procedurale.

Instanța de apel a constatat

că experții au arătat că terenul expropriat este situat în extravilanul localității,

însă într-o zonă care, potrivit P.U.G. localității, este zonă pentru construcții

individuale și colective P+E+M și care are la cca. 50 m amplasate rețele de apă

– canal, de electricitate și de gaz.

Instanța de apel a reținut

că evaluarea despăgubirilor s-a realizat prin două metode – metoda comparației prin

bonitate și metoda comparațiilor de piață, concluziile fiind temeinic argumentate

în cuprinsul expertizei, cu luarea în considerație și a ofertelor de vânzare – cumpărare

evidențiate în publicațiile locale sau pe internet, inclusiv a unor marje de negociere

relative la prețurile de tranzacționare evidențiate de aceste oferte.

Referitor la terenul care

nu a fost expropriat, instanța de apel a reținut că despăgubirea a fost stabilită

cu luarea în considerare a faptului că acest teren este inutilizabil din anul 2007,

fiind afectat de o pantă de 50%, acoperit cu mormane de pământ - rezultat al lucrărilor

de construcție a autostrăzii și, parțial de un drum pe care circulă camioane mari

care transportă beton, iar paralel cu șoseaua C. – S. și cu rigola de scurgere a

apelor de pe taluzul autostrăzii, pe o lățime de 5 m, pe toată lungimea drumului,

acesta este deteriorat, caz în care necesită lucrări de curățire și de amenajare

pentru a putea fi redat circuitului agricol.

În atare condiții, instanța

de apel, constatând că în cauză au fost respectate, cu ocazia cuantificării despăgubirilor,

criteriile prevăzute de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că prima instanță

a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., a dispus respingerea

apelului declarat de pârât.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

pârâtul invocă lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii deduse judecății.

În justificarea cererii,

pârâtul susține că la data de 9 ianuarie 2008 a recepționat declarațiile autentificate

de B.N.P. M.L., prin care reclamantul și celelalte persoane îndreptățite la despăgubiri

pentru terenurile expropriate, potrivit mențiunilor hotărârilor din 6

septembrie 2007 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 au înțeles să-și partajeze

voluntar drepturile de creanță stabilite și, respectiv, să accepte cuantumul acestor

despăgubiri.

În atare condiții, întrucât

aceste declarații echivalează cu o renunțare la judecată, pârâtul susține că reclamantul,

în raport de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, nu mai justifica interes

să acționeze în justiție.

Pârâtul invocă, totodată,

aplicarea greșită de către instanțele de fond a prevederilor art. 26 din Legea

nr. 33/1994 în argumentarea soluției de respingere a cererii de efectuare a unei

noi expertize, precum și prevederile art. 129 C. proc. civ., relative la rolul activ

al judecătorului în aflarea adevărului, în speță a prețului de circulație al imobilului

expropriat, cu consecința stabilirii unei despăgubiri mari în favoarea reclamantului.

Pârâtul reiterează apărarea

potrivit căreia raportul de expertiză pe care prima instanță și-a fundamentat soluția

este vădit greșit, întrucât evaluarea despăgubirilor propuse nu se fundamentează

exclusiv pe prețurile de vânzare ale zonei, caz în care obiecțiunile sale, pe care

le detaliază, au fost respinse eronat.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, principiul ierarhiei

în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac

în ordinea instituită de legiuitor.

În caz contrar, partea

care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu a formulat o anumită critică

prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are

deschisă calea de atac a recursului.

Totodată, potrivit

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

Pentru a fi incident acest

motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs o încălcare expresă

și reală a legii, anume ca soluția pronunțată să fie în contradicție cu legea și

înlăturarea unei astfel de contradicții să nu fie cu putință, în raport de fapte,

astfel cum acestea au fost stabilite de judecătorii fondului.

În analiza acestui motiv,

instanța de recurs nu poate verifica dacă instanțele de fond au făcut o apreciere

corectă sau eronată a probatoriului, adică dacă s-a comis o gravă greșeală de fapt,

știut fiind că o astfel de verificare era permisă prin dispozițiile art. 304

pct. 11 C. proc. civ., care însă au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Totodată, în analiza acestui

motiv, instanța de recurs procedând la verificarea respectării principiului rolului

activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., nu are a statua cu privire la corecta apreciere de către

judecătorii fondului asupra pertinenței probatoriilor propuse de părțile litigante,

astfel cum eronat invocă pârâtul, ci a statua în ce măsură aspecte de fapt ale procesului

nu ar fi fost stabilite și clarificate la judecata în fond, deși erau necesare în

vederea aplicării corecte a legii.

În speță, se constată

că pârâtul nu a formulat critica privitoare la neîndeplinirea condiției relativă

la lipsa de interes a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată,

critică care presupune analizarea și statuarea cu privire la anumite elemente de

fapt ale procesului, la judecata în primă instanță ori pe calea apelului, ci direct

în recurs.

În atare condiții, cum

această critică se dovedește a fi formulată omisso medio, Înalta Curte va constata

că nu poate face obiectul analizei sale.

Referitor la criteriile

de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere se constată că acestea

sunt legale, în sensul că ele sunt prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (1) invocate

de pârâtă și nerespectarea acestora pune în discuție o problemă de încălcare a legii.

Potrivit art. 26

alin. (1) și (2) din aceiași Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea

reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite

iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține

seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și

de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând

în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.

Stabilirea prețului de

piață al unui anumit bun la momentul efectuării expertizei presupune administrarea

de către părțile litigante a unor probatorii pertinente sub acest aspect și o apreciere

a acestora de către judecătorul cauzei.

Or, dacă respectarea criteriilor

prevăzute de dispozițiile legale menționate poate face obiectul unei critici de

nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aprecierea judecătorilor

de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii, stabilită în concordanță

cu criteriile prevăzute de textul de lege menționat, constituie o problemă de temeinicie

a hotărârii care, pentru considerentele de drept mai sus arătate, scapă controlului

instanței de recurs.

În speță, relativ la administrarea

probei cu expertiza de specialitate se constată că au fost respectate cerințele

impuse de normele procedurale.

Potrivit dispozițiilor

art. 201 C. proc. civ., expertiza este un mijloc de probă care se încuviințează

când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască

părerea unor specialiști, sens în care, stabilește prin încheiere punctele asupra

cărora ei urmează să se pronunțe.

Totodată, potrivit dispozițiilor

art. 25 din Legea

nr. 33/1994, legiuitorul a statuat că „ Pentru stabilirea despăgubirilor instanța

va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul

desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse

exproprierii.”

În atare condiții, rezultă

că ori de câte ori se impune stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite pentru

un bun expropriat, instanța de judecată procedează la constituirea unei comisii

de experți care, în funcție de criteriile de evaluare impuse de lege și de metodele

de evaluare științifice impuse de profesie, are a răspunde la punctele stabilite

de instanță, părțile asigurându-se de

corectitudinea calculelor efetuate de experți

prin intermediul expertului pe care îl desemnează personal în comisie.

Relativ la dispozițiile

legale menționate, se constată că pârâtul nu a formulat nicio critică de nelegalitate

și că expertul pe care l-a desemnat în comisie nu a obiectat nici cu privire la

criteriile avute în vedere și nici cu privire la metodele științifice utilizate

de comisie pentru determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului,

concluziile expertizei fiind formulate de cei trei experți, în unanimitate.

Totodată, potrivit

art. 212 C. proc. civ., dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate

dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză, iar expertiza contrarie trebuie

cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.

În speță, se constată

că pârâtul, prin obiecțiunile formulate la data de 24 martie 2010 a solicitat efectuarea

unei contraexpertize sau, în subsidiar, refacerea expertizei, susținând că cele

două metode de evaluare utilizate de experți pentru stabilirea prețului de circulație

al imobilului expropriat sunt „tratate în mod eronat” și că se impune a se constata

„nepertinența ofertelor în baza cărora experții judiciari au stabilit valoarea despăgubirii”,

inclusiv constatarea modalității neștiințifice în care s-a întocmit raportul de

expertiză.

Or,

simpla nemulțumire cu

privire la concluziile raportului de expertiză întocmit de cei trei experți și formularea,

în termeni generali a unor afirmații critice cu privire la metodele de evaluare

folosite de experți, fără a se administra vreo dovadă de natură să contrazică constatările

experților relative la criteriile și metodele științifice folosite pentru determinarea

prețului de circulație a imobilului expertizat și, respectiv, a prejudiciul suferit

de reclamant prin indisponibilizarea unei alte porțiuni a terenului, care nu a fost

expropriat, nu se constituie în obiecțiuni motivate și nu este de natură să fundamenteze

efectuarea unei contraexpertize, astfel cum corect a reținut și prima instanță.

Totodată, se constată

că nici la judecata în apel, în susținerea cererii de încuviințare a unei noi expertize,

pârâtul nu a administrat vreun probatoriu de natură să susțină apărarea potrivit

căreia imobilele de natura celui în litigiu s-ar tranzacționa la alte prețuri decât

cele stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cursul lunii septembrie 2009

la judecata în primă instanță.

În acest context al analizei

este de observat că legiuitorul nu impune stabilirea prețului de circulație al imobilelor

expropriate exclusiv în funcție de prețurile din ofertele de tranzacționare a altor

terenuri din zonă, cum eronat susține pârâtul și că, în speță, prin raportul de

evaluare întocmit, experții au analizat, în fundamentarea concluziilor, și prețurile

a trei proprietăți ofertate la vânzare, ale căror caracteristici au fost evidențiate

în cuprinsul expertizei, cu mențiunea că prețul din ofertă a fost redus cu 10%,

apreciindu-se că aceasta ar fi marja de negociere, caz în care critica formulată

de pârât sub acest aspect, al omisiunii analizării și a unor astfel de oferte se

dovedește a fi nefondată.

În atare condiții, se

constată că, în speță, nu se identifică aspecte de fapt ale procesului care să nu

fi fost stabilite la judecata în fond, de natură să pună în discuție încălcarea

de către judecătorii fondului a rolului activ, prevăzut de prevederile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., și că pârâtul nu dovedește încălcarea de către experți

și, pe cale de consecință, de către instanțele de fond a criteriilor legale, prevăzute

de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru corecta cuantificare, ci doar

se rezumă să își exprime, fără o fundamentare în drept, nemulțumirea cu privire

la cuantumul efectiv al despăgubirii stabilite.

Așa fiind, Înalta Curte

urmează a constata că recursul dedus judecății de pârât se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA împotriva deciziei nr. 185/A din 17

iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Obligă pe recurentă la

1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant C.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2011.