ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5354/2011

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2007, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. solicitând să fie obligat la plata unei despăgubiri în cuantum de 87.560 euro, aferent cotelor sale de ¼ și de ½ părți indivize din terenurile situate în satul L.S., com.

F. în suprafață de 8.891 mp, din totalul de 12.200 mp – ce se identifică în tarlaua X cu parcela Y și sub nr. cadastral Z și W, respectiv, în suprafață de 4.378 mp, din totalul de 10.800 mp, ce se identifică în tarlaua X cu parcela Q. Reclamantul a cerut, totodată, obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului suferit, proporțional cu cotele de proprietate deținute, prin scăderea valorii terenului rămas, având în vedere faptul că din suprafața totală de 12.200 mp a fost propusă pentru a fi expropriată suprafața de 8.891 mp, iar din suprafața de 10.800 mp a fost propusă pentru expropriere suprafața de 4.378 mp, prin plata diferenței de preț dintre valoarea inițială a terenului și valoarea pe care suprafața reziduală de teren o are după expropriere, așa cum rezultă din raportul de expertiză atașat.

Prin sentința civilă nr. 279 din 26 martie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis cererea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, pentru cota de ½ părți indivize din terenul situat în F., tarlaua X, parcela Q - în suprafață de 4.378 mp și pentru cota de ¼ părți indivize din terenul situat în F., tarlaua X, parcela Y - în suprafață de în suprafață de 8.891 mp, identificat prin număr cadastral Z și W, suma de 490.384 RON, echivalentul a 26 euro/mp. Prin aceeași sentință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 30.340 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor pentru cotele aferente deținute de reclamant pentru restul terenului expropriat și suma 4.120 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței instanța a reținut că pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantului s-a efectuat o expertiză de specialitate și că, potrivit concluziilor raportului întocmit de experți, terenul expropriat, la data întocmirii expertizei, avea o valoare de 26 euro/mp, sumă asupra căreia au căzut de acord atât expertul desemnat de instanță, cât și experții desemnați de părțile litigante. Instanța a mai reținut că terenul rămas în proprietatea reclamantului a suferit o depreciere valorică, sens în care se impune a îi acordată reclamantului o despăgubire în sumă de 30.340 RON.

Instanța a statuat, totodată, că nu au putut fi primite obiecțiunile reclamantului, care se grefau pe faptul că terenul expropriat ar fi din categoria extravilan, întrucât susținerea este contrară actelor administrative întocmite de Primăria comunei F., anterior exproprierilor, și nici obiecțiunile reclamantului relative la valoarea mică a despăgubirilor calculate pentru terenul care nu a fost expropriat, care, conform planșelor fotografice, este despărțit de cel expropriat de un gard obligatoriu a fi montat dată fiind diferența de terasament și care va necesita doar lucrări de amenajare pentru a fi adus la starea inițială. Prin decizia civilă nr. 185 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel C., secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul declarat de pârât.

În motivarea deciziei instanța a reținut că pârâtul a criticat sentința pentru greșita stabilire a unei despăgubiri la o valoare de 26 euro/mp pentru terenul expropriat, pentru greșita acordare a unei despăgubiri pentru un prejudiciu ipotetic stabilit în legătură cu terenul care nu a fost expropriat și pentru greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată. Instanța de apel a constatat că valoarea de 26 euro/mp a fost stabilită cu opinia unanimă a celor trei experți care au efectuat o a treia expertiză la judecata în primă instanță, primele două expertize fiind anulate de instanță din motive procedurale. Instanța de apel a constatat că experții au arătat că terenul expropriat este situat în extravilanul localității, însă într-o zonă care, potrivit P.U.G.

localității, este zonă pentru construcții individuale și colective P+E+M și care are la cca. 50 m amplasate rețele de apă – canal, de electricitate și de gaz. Instanța de apel a reținut că evaluarea despăgubirilor s-a realizat prin două metode – metoda comparației prin bonitate și metoda comparațiilor de piață, concluziile fiind temeinic argumentate în cuprinsul expertizei, cu luarea în considerație și a ofertelor de vânzare – cumpărare evidențiate în publicațiile locale sau pe internet, inclusiv a unor marje de negociere relative la prețurile de tranzacționare evidențiate de aceste oferte.

Referitor la terenul care nu a fost expropriat, instanța de apel a reținut că despăgubirea a fost stabilită cu luarea în considerare a faptului că acest teren este inutilizabil din anul 2007, fiind afectat de o pantă de 50%, acoperit cu mormane de pământ - rezultat al lucrărilor de construcție a autostrăzii și, parțial de un drum pe care circulă camioane mari care transportă beton, iar paralel cu șoseaua C. – S. și cu rigola de scurgere a apelor de pe taluzul autostrăzii, pe o lățime de 5 m, pe toată lungimea drumului, acesta este deteriorat, caz în care necesită lucrări de curățire și de amenajare pentru a putea fi redat circuitului agricol. În atare condiții, instanța de apel, constatând că în cauză au fost respectate, cu ocazia cuantificării despăgubirilor, criteriile prevăzute de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc.

civ., a dispus respingerea apelului declarat de pârât. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâtul invocă lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii deduse judecății. În justificarea cererii, pârâtul susține că la data de 9 ianuarie 2008 a recepționat declarațiile autentificate de B.N.P. M.L., prin care reclamantul și celelalte persoane îndreptățite la despăgubiri pentru terenurile expropriate, potrivit mențiunilor hotărârilor din 6 septembrie 2007 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 au înțeles să-și partajeze voluntar drepturile de creanță stabilite și, respectiv, să accepte cuantumul acestor despăgubiri.

În atare condiții, întrucât aceste declarații echivalează cu o renunțare la judecată, pârâtul susține că reclamantul, în raport de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, nu mai justifica interes să acționeze în justiție. Pârâtul invocă, totodată, aplicarea greșită de către instanțele de fond a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în argumentarea soluției de respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize, precum și prevederile art. 129 C. proc. civ., relative la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, în speță a prețului de circulație al imobilului expropriat, cu consecința stabilirii unei despăgubiri mari în favoarea reclamantului.

Pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia raportul de expertiză pe care prima instanță și-a fundamentat soluția este vădit greșit, întrucât evaluarea despăgubirilor propuse nu se fundamentează exclusiv pe prețurile de vânzare ale zonei, caz în care obiecțiunile sale, pe care le detaliază, au fost respinse eronat. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului.

Totodată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Pentru a fi incident acest motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs o încălcare expresă și reală a legii, anume ca soluția pronunțată să fie în contradicție cu legea și înlăturarea unei astfel de contradicții să nu fie cu putință, în raport de fapte, astfel cum acestea au fost stabilite de judecătorii fondului. În analiza acestui motiv, instanța de recurs nu poate verifica dacă instanțele de fond au făcut o apreciere corectă sau eronată a probatoriului, adică dacă s-a comis o gravă greșeală de fapt, știut fiind că o astfel de verificare era permisă prin dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., care însă au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Totodată, în analiza acestui motiv, instanța de recurs procedând la verificarea respectării principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu are a statua cu privire la corecta apreciere de către judecătorii fondului asupra pertinenței probatoriilor propuse de părțile litigante, astfel cum eronat invocă pârâtul, ci a statua în ce măsură aspecte de fapt ale procesului nu ar fi fost stabilite și clarificate la judecata în fond, deși erau necesare în vederea aplicării corecte a legii.

În speță, se constată că pârâtul nu a formulat critica privitoare la neîndeplinirea condiției relativă la lipsa de interes a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată, critică care presupune analizarea și statuarea cu privire la anumite elemente de fapt ale procesului, la judecata în primă instanță ori pe calea apelului, ci direct în recurs. În atare condiții, cum această critică se dovedește a fi formulată omisso medio, Înalta Curte va constata că nu poate face obiectul analizei sale. Referitor la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere se constată că acestea sunt legale, în sensul că ele sunt prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (1) invocate de pârâtă și nerespectarea acestora pune în discuție o problemă de încălcare a legii.

Potrivit art. 26 alin. (1) și (2) din aceiași Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”. Stabilirea prețului de piață al unui anumit bun la momentul efectuării expertizei presupune administrarea de către părțile litigante a unor probatorii pertinente sub acest aspect și o apreciere a acestora de către judecătorul cauzei.

Or, dacă respectarea criteriilor prevăzute de dispozițiile legale menționate poate face obiectul unei critici de nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii, stabilită în concordanță cu criteriile prevăzute de textul de lege menționat, constituie o problemă de temeinicie a hotărârii care, pentru considerentele de drept mai sus arătate, scapă controlului instanței de recurs. În speță, relativ la administrarea probei cu expertiza de specialitate se constată că au fost respectate cerințele impuse de normele procedurale. Potrivit dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., expertiza este un mijloc de probă care se încuviințează când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, sens în care, stabilește prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, legiuitorul a statuat că „ Pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii.” În atare condiții, rezultă că ori de câte ori se impune stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite pentru un bun expropriat, instanța de judecată procedează la constituirea unei comisii de experți care, în funcție de criteriile de evaluare impuse de lege și de metodele de evaluare științifice impuse de profesie, are a răspunde la punctele stabilite de instanță, părțile asigurându-se de corectitudinea calculelor efetuate de experți prin intermediul expertului pe care îl desemnează personal în comisie.

Relativ la dispozițiile legale menționate, se constată că pârâtul nu a formulat nicio critică de nelegalitate și că expertul pe care l-a desemnat în comisie nu a obiectat nici cu privire la criteriile avute în vedere și nici cu privire la metodele științifice utilizate de comisie pentru determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului, concluziile expertizei fiind formulate de cei trei experți, în unanimitate. Totodată, potrivit art. 212 C. proc. civ., dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză, iar expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.

În speță, se constată că pârâtul, prin obiecțiunile formulate la data de 24 martie 2010 a solicitat efectuarea unei contraexpertize sau, în subsidiar, refacerea expertizei, susținând că cele două metode de evaluare utilizate de experți pentru stabilirea prețului de circulație al imobilului expropriat sunt „tratate în mod eronat” și că se impune a se constata „nepertinența ofertelor în baza cărora experții judiciari au stabilit valoarea despăgubirii”, inclusiv constatarea modalității neștiințifice în care s-a întocmit raportul de expertiză.

Or, simpla nemulțumire cu privire la concluziile raportului de expertiză întocmit de cei trei experți și formularea, în termeni generali a unor afirmații critice cu privire la metodele de evaluare folosite de experți, fără a se administra vreo dovadă de natură să contrazică constatările experților relative la criteriile și metodele științifice folosite pentru determinarea prețului de circulație a imobilului expertizat și, respectiv, a prejudiciul suferit de reclamant prin indisponibilizarea unei alte porțiuni a terenului, care nu a fost expropriat, nu se constituie în obiecțiuni motivate și nu este de natură să fundamenteze efectuarea unei contraexpertize, astfel cum corect a reținut și prima instanță.

Totodată, se constată că nici la judecata în apel, în susținerea cererii de încuviințare a unei noi expertize, pârâtul nu a administrat vreun probatoriu de natură să susțină apărarea potrivit căreia imobilele de natura celui în litigiu s-ar tranzacționa la alte prețuri decât cele stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cursul lunii septembrie 2009 la judecata în primă instanță.

În acest context al analizei este de observat că legiuitorul nu impune stabilirea prețului de circulație al imobilelor expropriate exclusiv în funcție de prețurile din ofertele de tranzacționare a altor terenuri din zonă, cum eronat susține pârâtul și că, în speță, prin raportul de evaluare întocmit, experții au analizat, în fundamentarea concluziilor, și prețurile a trei proprietăți ofertate la vânzare, ale căror caracteristici au fost evidențiate în cuprinsul expertizei, cu mențiunea că prețul din ofertă a fost redus cu 10%, apreciindu-se că aceasta ar fi marja de negociere, caz în care critica formulată de pârât sub acest aspect, al omisiunii analizării și a unor astfel de oferte se dovedește a fi nefondată.

În atare condiții, se constată că, în speță, nu se identifică aspecte de fapt ale procesului care să nu fi fost stabilite la judecata în fond, de natură să pună în discuție încălcarea de către judecătorii fondului a rolului activ, prevăzut de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., și că pârâtul nu dovedește încălcarea de către experți și, pe cale de consecință, de către instanțele de fond a criteriilor legale, prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru corecta cuantificare, ci doar se rezumă să își exprime, fără o fundamentare în drept, nemulțumirea cu privire la cuantumul efectiv al despăgubirii stabilite. Așa fiind, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății de pârât se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA împotriva deciziei nr. 185/A din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă pe recurentă la 1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant C.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.