ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2168/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 iulie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. SA, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare la plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 26 iunie 2017, emisă de pârâtă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 26 iunie 2017.

Prin Sentința civilă nr. 3491 din 5 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanta Societatea A. SA, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x din 26 iunie 2017, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea deciziei.

Împotriva Sentinței civile nr. 3491 din 05 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Consideră recurenta-intimată AJFP Cluj că soluția pronunțată de Curtea de Apel București este dată cu încălcarea prevederilor legale incidente în cauza, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate".

De asemenea, art. 2 alin. (1) lit. ș) din același act normativ definește paguba iminentă ca fiind "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public", iar art. 2 alin. (1) lit. t) definește cazurile bine justificate care constau în "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ."

În ceea ce privește cazul bine justificat, a susținut recurenta AJFP Cluj că instanța de fond nu a făcut o analiza a aparentei de nelegalitate a actului administrativ pentru care s-a solicitat suspendarea, ci a analizat în profunzime actul administrativ în cauza, considerându-l ilegal, situație în care s-a prejudecat fondul, ceea ce contravine dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Contrar celor reținute de instanța de fond, în opinia recurentei-pârâte cazul bine justificat nu există în situația pendinte, raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat, cât și decizia de impunere, sunt temeinic motivate în fapt și în drept, reprezentând un mijloc de proba veritabil care rămâne astfel cum s-a emis, până la proba contrarie.

Cât privește argumentele aduse de intimata-reclamantă în referire la conținutul economic și caracterul de legalitate al operațiunilor înscrise în facturile în care apar ca furnizori SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL și SC J. SRL, potrivit susținerilor recurentei, ele sunt insuficiente, având în vedere că, în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. x din 26 iunie 2017, s-a demonstrat ca aceste societăți nu sunt furnizorii reali ai bunurilor intrate în gestiunea SC A. SA, întrucât parte dintre ele nu au declarat sau au declarat doar parțial livrări către contribuabilul verificat (SC C. SRL, SC J. SRL, SC I.), unii agenți economici nu au depus formularul 394 privind achizițiile/livrările pe teritoriul național (SC I. SRL), alții nu au depus deconturi TVA (SC K. SRL), declarația anuală privind impozitul pe profit (SC B. SRL, SC J. SRL, SC L.) sau situațiile financiare anuale (SC B. SRL, SC J. SRL).

Un alt element avut în vedere de organul fiscal la momentul controlului efectuat este acela că majoritatea furnizorilor mai sus enumerați aveau ca obiect principal de activitate, conform clasificării C.A.E.N., activități care nu aveau legătură cu operațiunile înscrise în facturile emise către SC A. SA, iar la data începerii și în timpul acțiunii de inspecție fiscală, o mare parte a furnizorilor amintiți erau incluși în lista contribuabililor inactivi ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor declarative sau a nefuncționării la sediul social declarat, iar o parte au fost dizolvate și radiate din baza de date a O.R.C.

Având în vedere aspectele descrise mai sus, pentru clarificarea stării de fapt fiscale, echipa de inspecție fiscala a transmis adrese la domiciliile fiscale ale furnizorilor care, conform informațiilor din baza de date a A.N.A.F., erau la ora respectivă în funcțiune și neincluși în lista contribuabililor inactivi declarați de organele de inspecție fiscala pentru nefuncționarea la domiciliul fiscal declarat, prin care li s-a solicitat, în baza prevederilor art. 58 ale O.G. nr. 207/2015 ale Codul de procedură fiscală, confirmarea operațiunilor înregistrate în evidența contabilă a SC A. SA și punerea la dispoziție a documentelor justificative aferente acestora (facturi fiscale, contracte etc).

În urma administrării mijloacelor de probă, a corelării tuturor informațiilor, atât din bazele de date ale A.N.A.F., cât și primite de la diverși terți în urmă a solicitărilor efectuate, a rezultat faptul că cele 10 societăți nu pot fi considerate furnizorii reali ai bunurilor în speță intrate în gestiunea SC A. SA, întrucât s-a demonstrat că achizițiile declarate la rândul lor de aceștia sunt de la societăți care nu confirmă livrările, în mare acestea parte fiind societăți cu identitate furată, în numele cărora au fost emise facturi fictive, și în care au fost evidențiate operațiuni fără conținut economic.

De asemenea, cele 10 societăți nu au efectuat nici importuri de bunuri și nici achiziții intracomunitare.

Faptul că facturile în care apar ca furnizori cele 10 societăți analizate, înregistrate de SC A. SA în evidența contabilă, conțin datele prevăzute la art. 155, alin. (5) din Legea nr. 571/2003R, precum și faptul că bunurile achiziționate au concurat la realizarea de operațiuni impozabile, nu este relevant în acest caz, atâta timp organele de inspecție fiscală au arătat că operațiunile înscrise în ele nu sunt reale.

A mai criticat recurenta-pârâtă motivarea instanței de fond în care s-a reținut că reclamanta nu are nicio responsabilitate în ceea ce privește modul de întocmire și înregistrare a facturilor de către furnizorii săi, întrucât potrivit art. 6 alin. (2) din Legea contabilități nr. 82/1991 "Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate după caz".

Forma documentelor este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru a stabili realitatea unei operațiuni economice, în acest scop fiind necesară și analiza fondului tranzacției, ceea ce echipa de inspecție fiscală a și făcut în cadrul raportului de inspecție fiscală, contrar celor reținute de instanța de fond, nefiind incidente cele reținute în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv hotărârea pronunțată în cauza C-477/14 (PPUH Stehcemp).

A fost depusă la dosarul cauzei întreaga documentație care a stat la baza emiterii deciziei a cărei suspendare s-a solicitat din care rezultă că organul de inspecție fiscală a strâns probe din care rezultă operațiunile economice nu sunt reale.

A invocat recurenta AJFP Cluj, în susținerea caracterului fondat al căii de atac exercitate, decizii ale Curții Constituționale (Decizia nr. 1129/2007, Decizia nr. 783/2008), în care s-au reținut următoarele:

"Cererea de suspendare a actului administrativ poate fi introdusă în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, iar instanța are obligația de a soluționa de urgență cererea, cu citarea părților. Suspendarea actelor administrative reprezintă, așadar, o situație de excepție, întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, paguba iminentă, a criticat recurenta-pârâtă soluția primei instanțe, în care s-a arătat că, la data de 26 septembrie 2017 reclamanta mai avea un disponibil de numai 54.854,65 RON, sumă cu care aceasta nu putea să mai achite restul de debit (fiind achitată suma de 3.538.050 RON din totalul sumei de 8.015.907 RON), având în vedere ca patrimoniul persoanei juridice nu constă doar din disponibilul existent într-un cont bancar la un moment dat, iar plata impozitelor și taxelor constituie o obligație legală și nu este de natură a-i provoca reclamantului vreo pagubă.

Având în vedere aceste critici, a apreciat recurenta AJFP Cluj că în cauza nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar soluția pronunțată de către instanța de fond este netemeinică și nelegală.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 aprilie 2018, intimata-reclamantă Societatea A. SA a invocat excepția tardivității depunerii cererii de recurs, excepția lipsei de interes în susținerea recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 3 aprilie 2019 intimata-reclamantă a renunțat la susținerea excepției de tardivitate a declarării căii de atac în cauză, apreciind că nu se mai impune discutarea acesteia în raport de verificările efectuate, ce relevă declararea recursului în interiorul termenului de 5 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform prevederilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Intimata-reclamantă A. SA a invocat excepția lipsei de interes a recurentei pârâte în exercitarea prezentei căi de atac, apreciind că această condiție ar putea fi justificată de către Administrația Financiară pentru Contribuabili Mijlocii București, în virtutea dreptului de administrare și monitorizare din punct de vedere al conformării fiscale, ce îi aparține în mod exclusiv, iar nu de către AJFP Cluj.

Pe fondul cauzei, a solicitat intimata-reclamantă respingerea, ca nefondat, a recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 3491 din 05 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, arătând, în esență, că instanța de fond a reținut legal și temeinic faptul că sunt întrunite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea executării actului, nefiind reținute în sarcina A. SA încălcarea vreunei prevederi legale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimata-reclamantă Societatea A. SA, Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Intimata-reclamantă A. SA a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului declarat de către AJFP Cluj, arătând că această condiție de exercițiu a acțiunii civile nu este îndeplinită, întrucât folosul practic urmărit nu este unul propriu acestei părți litigante, ci poate fi doar al Administrației Financiare pentru Contribuabili Mijlocii București, organ fiscal abilitat prin lege și prin ordine emise de președintele ANAF să administreze și să monitorizeze din punct de vedere fiscal pe contribuabilul A. SA.

Excepția invocată prin întâmpinare este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, întrucât cererea de suspendare are ca obiect decizia de impunere nr. x din 26 iunie 2017, emisă de echipa de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Cluj, structură fiscală chemată în judecată în calitate de pârâtă, emitentă a actului administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat în cauză.

În consecință, având calitatea de parte litigantă în faza judecății la instanța de fond, AJFP Cluj are interesul de a declara recurs împotriva soluției pronunțate de prima instanță, în condițiile în care această soluție este una care o nemulțumește, interes justificat prin prisma calității sale de emitent al actului administrativ fiscal asupra căruia se poartă judecata în vederea pronunțării unei măsuri provizorii de suspendare, fiind îndeplinite toate condițiile subsumate acestei cerințe, respectiv existența unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual, în ceea ce privește declararea și susținerea recursului de față.

II.2. Cât privește recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de suspendare formulată în cauză de către intimata-reclamantă A. SA a vizat decizia de impunere nr. x din 26 iunie 2017, iar în raport de data înregistrării pe rolul instanței de contencios administrativ competente, respectiv 27 iulie 2017, temeiul de drept este cel prevăzut de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Distinct de acest dosar, conform precizărilor din concluziile scrise depuse de intimata-reclamantă A. SA, aceasta a formulat cerere de anulare a deciziei de impunere nr. x din 26 iunie 2017, înregistrată în Dosarul nr. x/2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru ca, în cursul judecății în cadrul acestui dosar, ulterior emiterii deciziei de soluționare a contestației nr. x/2018, să fie modificat obiectul acțiunii, solicitându-se anularea acestui act administrativ fiscal și obligarea organului fiscal să pronunțe o soluție pe fondul contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere nr. x din 26 iunie 2017. La data de 30 octombrie 2018 a fost pronunțată o soluție de respingere a cererii de suspendare formulate în cadrul acestui dosar și, totodată, a fost respinsă acțiunea principală ca neîntemeiată.

În condițiile în care, până la momentul soluționării recursului în cauză, nu sunt dovezi concrete privind pronunțarea unei soluții în primă instanță asupra deciziei de impunere nr. x din 26 iunie 2017, vor fi avute în vedere, pentru justa soluționare a căii de atac declarate de către AJFP Cluj, argumentele celor două părți litigante în privința condițiilor de fond pe care le reclamă dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării unui act administrativ fiscal până la pronunțarea instanței de fond competente asupra acțiunii în anularea respectivului act.

Chestiunea reliefată în recursul declarat de pârâta AJFP Cluj este aceea a insuficienței argumentații a primei instanțe referitor la conținutul economic și la legalitatea operațiunilor înscrise în facturile în care apar ca furnizori cele 10 societăți, despre care s-a consemnat în raportul de inspecție fiscală nr. x din 26 iunie 2017 că nu sunt furnizorii reali ai bunurilor intrate în patrimoniul A. SA.

A menționat recurenta-pârâtă, în privința celor 10 societăți, faptul că au fost identificate mai multe nereguli în comportamentul fiscal al acestora, precum nedeclararea integrală a livrărilor către A. SA, nedepunerea formularului 394 privind achizițiile/livrările pe teritoriul național, lipsa deconturilor TVA, existența unor obiecte de activitate fără legătură cu operațiunile înscrise pe facturile înscrise în facturile emise către A. SA, includerea unora dintre aceste societăți pe lista contribuabililor inactivi la data începerii inspecției fiscale, nefuncționarea unor societăți la sediul declarat.

Concluzia organului fiscal, întemeiată pe aceste constatări faptice, a fost aceea că cele 10 societăți nu pot fi considerate furnizori reali ai bunurilor intrate în gestiunea A. SA, întrucât achizițiile declarate la rândul lor de aceste persoane sunt de la societăți care nu confirmă livrările, în mare parte fiind societăți cu identitate furată, în numele cărora au fost emise facturi fictive, în care au fost evidențiate operațiuni fără conținut economic.

În opinia organului fiscal, aflată în dezacord cu cele reținute de judecătorul fondului, nu prezintă relevanță faptul că facturile înregistrate de A. în evidența sa contabilă respectă prevederile art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 R, cât timp operațiunile înscrise în aceste documente justificative nu sunt reale, iar intimata-reclamantă are o responsabilitate, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, asupra modului de întocmire și înregistrare a facturilor de către furnizorii săi.

Preliminar analizei criticilor formulate de recurenta-pârâtă prin calea de atac declarată împotriva sentinței primei instanțe, reține Înalta Curte că prezintă relevanță în cauză utilizarea testului fumus boni iuris, ca referință în dispunerea unor măsuri provizorii de către instanțele naționale, test care se aplică în situația în care se relevă în cauză "o controversă juridică importantă a cărei soluție nu este evidentă de la bun început, astfel încât acțiunea nu este, la prima vedere, lipsită de un temei serios", rolul judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuind să fie acela "de a se limita să aprecieze la prima vedere temeinicia motivelor invocate în cadrul litigiului pe fond pentru a stabili dacă există o probabilitate de succes al acțiunii suficient de mare" (Cauza T-8209;199/14 R, Vanbreda Risk&Benefits împotriva Comisiei Europene, pct. 22 și 23).

Se arată în jurisprudența instanței supreme (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4889/2013), că "este îndeplinită cerința referitoare la fumus boni iuris atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de reclamant în susținerea acțiunii în anulare pare la prima vedere relevant și, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susține nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanței competente a analiza în fond legalitatea actului administrativ-fiscal contestat. Așadar, procedura sumară de cercetare a actului administrativ-fiscal realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării se grefează pe analiza în aparență a unor motive de nelegalitate a respectivului act, ceea ce nu se confundă cu o cercetare a legalității respectivului act administrativ-fiscal."

Prima instanță a reținut că argumentele organului fiscal, la o cercetare sumară, contrazic prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, cât și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

În verificarea aparenței de nelegalitate pe care a reclamant-o Societatea A. cu privire la decizia de impunere nr. x din 26 iunie 2017, se reține că organele fiscale au arătat, în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. x din 26 iunie 2017, că operațiunile consemnate în facturile înregistrate în evidența contabilă a contribuabilului verificat, care au ca furnizori societățile enumerate în cuprinsul raportului, nu reflectă realitatea, respectiv nu au un conținut economic.

A mai constatat organul fiscal că, deși nu s-a pus problema existenței stocurilor fizice ale achizițiilor de la cele 10 societăți furnizoare, s-a reținut că dreptul de deducere exercitat de A. SA nu poate fi acordat, întrucât facturile fiscale reflectă operațiuni fără conținut economic, nefiind reale.

Prin urmare, ceea ce se reproșează intimatei-reclamante este comportamentul fiscal al furnizorilor săi și al furnizorilor furnizorilor săi, în condițiile în care entitatea juridică verificată deține atât documente cerute de lege pentru achizițiile efectuate, cât și dovada existenței faptice a bunurilor care au format obiectul respectivelor achiziții, și, mai mult decât atât, se arată în RIF nr. x/2017 că "echipa de inspecție fiscală nu contestă buna-credință a societății verificate".

În examinarea acestor chestiuni relevate prin raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere a cărei suspendare s-a solicitat, este lesne de observat că organele fiscale nu au considerat că intimata-reclamantă a făcut dovada unui comportament fiscal incorect, în conformitate cu prevederile legale incidente. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, persoana impozabilă care face obiectul controlului fiscal în vederea verificării condițiilor cerute pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată nu poate fi ținută responsabilă de comportamentul neadecvat al furnizorilor săi, în absența oricăror dovezi că știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul (Hotărârea PPUH, C-277/14, pct. 49, Hotărârea Optigen și alții, C-354/03, C-355/03 și C-484/03, pct. 51,52 și 53, Hotărârea Kittel și Recolta Recycling, C-439/04 și C-440/04, pct. 44-46 și 60, Hotărârea Mahageben și David, C-80/11 și C-142/11, pct. 44, 45 și 47).)

La nivel de aparență a nelegalității deciziei de impunere nr. x/2017, se confirmă raționamentul primei instanțe care a stabilit că există caz bine justificat constând în contradicțiile reliefate prin raportul de inspecție fiscală nr. x/2017, în sensul că, deși nu i se poate reproșa vreun comportament fiscal neadecvat societății verificate, totuși i se impută acesteia și se răsfrâng în patrimoniul său consecințele fiscale ale modului în care au înțeles furnizorii Societății A. SA și, mai departe, în amonte, furnizorii furnizorilor săi, să respecte obligațiile fiscale impuse de normele legale aplicabile tranzacțiilor efectuate, fără a se dovedi, în concret, dacă entitatea verificată în cauză a cunoscut sau ar fi putut cunoaște dacă este implicată într-o eventuală fraudă fiscală.

În lipsa unor elemente obiective care să poată acredita ideea implicării intimatei-reclamante în operațiuni care constituie nereguli în mecanismul deducerii de TVA, se reține că, până la verificarea în concret a legalității actului de impunere emis în atare condiții, este necesar a se acorda beneficiul măsurii provizorii a suspendării executării respectivului act contestat, pentru a putea preveni producerea unor consecințe greu de surmontat ulterior de către contribuabilul căruia i-a fost negat dreptul de deducere a TVA.

Cât privește paguba iminentă, definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "prejudiciul material viitor și previzibil", s-a făcut dovada existenței unor contracte comerciale aflate în derulare, iar operațiunile derulate cu parteneri externi reclamă, ca o uzanță de comerț, efectuarea de plăți în avans, fapt pentru care este importantă menținerea unor lichidități constante ale societății, în vederea realizării obiectului de activitate al Societății A. SA. În calea de atac a recursului a făcut intimata-reclamantă dovada achitării integrale a impozitului pe profit și a TVA-ului stabilite suplimentar prin decizia de impunere nr. x/2017, dată fiind începerea executării silite prin emiterea titlului executoriu și a somației de executare, rămânând de achitat accesoriile calculate prin actul administrativ fiscal contestat.

Prin urmare, reținând Înalta Curte că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, soluția pronunțată de prima instanță, de admitere a cererii de suspendare până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare, este una legală, impunându-se a fi menținută prin respingerea recursului declarat de AJFP Cluj, ca nefondat.

II.3 Temeiul de drept al soluției pronunțate

Pentru considerentele anterior arătate, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta AJFP Cluj împotriva Sentinței civile nr. 3491 din 5 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentință ce va fi menținută ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva Sentinței civile nr. 3491 din 5 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CT