ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 421/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 17 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând angajarea răspunderii civile a acesteia pentru încălcarea drepturilor reclamantei de a autoriza utilizarea și modificarea operei muzicale "C.", obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 de euro, reprezentând prejudiciul provocat prin utilizarea neautorizată a operei muzicale și răspândirea informațiilor cu privire la hotărârea instanței și publicarea într-un ziar național și unul local, pe cheltuiala pârâtei.

Cu cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 17 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. D. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând angajarea răspunderii civile a pârâtei pentru încălcarea dreptului conex al producătorului D. de a autoriza utilizarea și modificarea de către pârâtă sau de către un terț în interesul pârâtei a fonogramei "C." (E., F., G.), obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro reprezentând beneficiul nerealizat de producătorul D. ca urmare a utilizării neautorizate a operei muzicale "C." de către pârâtă, răspândirea informațiilor cu privire la hotărârea instanței de judecată prin afișarea hotărârii și publicarea într-un ziar național și unul local, pe cheltuiala pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la termenul din 8 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis excepția de conexitate și a dispus conexarea Dosarului nr. x/2014 la Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Iași.

Prin încheierea de la termenul din 5 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Iași a admis în principiu cererea de chemare în garanție a S.C. H. S.R.L., cerere formulată de pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin Sentința nr. 1383/2017 din 06.07.2017 Tribunalul Iași a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele S.C. "A." S.R.L. și S.C. "D." S.R.L. în contradictoriu cu pârâta SC "B." S.R.L. prin administrator și chematul în garanție SC "H. "SRL, prin administrator judiciar "I." SPRL - Filiala Iași.

A obligat reclamantele să plătească suma de 3500 RON reprezentând diferență onorariu expert în contul Biroului de Expertize Tehnice și Contabile de pe lângă Tribunalul Iași d-nei expert J.

A obligat reclamantele să plătească pârâtei SC "B." S.R.L. suma de 8100 RON reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel S.C. "A." S.R.L. și S.C. "D." S.R.L.

Prin Decizia nr. 123 din data de 27 februarie 2018 Curtea de Apel Iași, secția civilă, în Dosarul nr. x/2014 a admis apelurile declarate de S.C. "A." S.R.L. și S.C. "D." S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 1383/2017 din 06 iulie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a schimbat-o în parte.

A admis, în parte, acțiunile civile formulate de reclamantele S.C. "A." S.R.L. și S.C. "D." S.R.L. în contradictoriu cu pârâta SC "B." S.R.L.

A obligat pârâta SC "B." S.R.L. să plătească fiecăreia dintre reclamante suma de 3.135 euro în echivalent RON la data plății.

A păstrat dispoziția de respingere a capătului de cerere privind răspândirea informațiilor cu privire la hotărârea instanței și publicarea într-un ziar național și unul local, pe cheltuiala pârâtei.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de SC "B." S.R.L. în contradictoriu cu SC "H. "SRL, prin administrator judiciar "I." SPRL - Filiala Iași.

A obligat chemata în garanție SC "H. "SRL, prin administrator judiciar "I." SPRL - Filiala Iași să plătească pârâtei SC "B." S.R.L. suma de 6.270 euro în echivalent RON la data plății.

A păstrat dispoziția de obligare a reclamantelor la plata sumei de 3500 RON, reprezentând diferență onorariu expert în contul Biroului de Expertize Tehnice și Contabile de pe lângă Tribunalul Iași, d-nei expert J.

A înlăturat dispoziția de obligare a reclamantelor la plata către SC "B." S.R.L. a sumei de 8100 RON, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

A obligat SC "B." S.R.L. să plătească reclamantelor cheltuieli de judecată, astfel: S.C. "A." SRL - suma de 2600 RON, la instanța de fond și 100 RON, în apel și S.C. "D." SRL - suma de 2600 RON, la instanța de fond și 4780,27 în apel.

A obligat SC "H. "SRL, prin administrator judiciar "I." SPRL - Filiala Iași să plătească SC "B." S.R.L. suma de 8.100 RON, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru la instanța de fond.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., invocând în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Decizia recurată nu îndeplinește cerințele legale, aceasta nefiind în concret motivată, nefiind indicate motivele de temeinicie sau nelegalitate ale sentinței schimbate. Deși decizia recurată numără 35 de file, motivele instanței de apel se regăsesc doar în finalul paginii 26 și în prima jumătate a paginii 27. Decizia recurată nu face decât să reproducă conținutul apelurilor declarate în cauza și al întâmpinării societății, instanța limitându-se sa dispună admiterea apelurilor și modificarea sentinței atacate, fără a-și motiva legal decizia.

Se arată că decizia atacată este întemeiată pe aplicarea greșită a normelor de drept material, anume art. 1357 C. civ. și următoarele, privind răspunderea civilă. Precizează că reclamantele sunt cele ce au stabilit cadrul legal, invocând dispozițiile din C. civ. ca fundament a cererilor introductive.

În prezenta cauză sarcina instanțelor de judecata a fost de a stabili temeinicia solicitărilor reclamantelor, prin utilizarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, ce urmau a fi completate de dispozițiile art. 1357 C. civ. și următoarele, privind răspunderea civilă.

În consecință, pentru a se admite cererile reclamantelor trebuia probată împlinirea cumulativă a condițiilor de operare a răspunderii civile delictuale, mai precis existența unei acțiuni ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăția cerută de lege, existența unui prejudiciu ca urmare a faptei ilicite și stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită, făptuitor și prejudiciu.

Recurenta apreciază că reclamantele-apelante nu au probat îndeplinirea tuturor acestor condiții în mod cumulativ, aspect sancționat de instanța de fond prin respingerea acțiunilor introductive. Se arată că în mod nesusținut de argumentația din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a dispus schimbarea sentinței apelate.

Recurenta învederează că nu a fost contestată existența unei fapte prejudiciante, aspect reținut și de instanța de fond, arătând că a avut loc sistarea imediată a difuzării reclamei la cererea pârâtei-recurente, după momentul primirii notificărilor de la reclamante.

Ceea ce nu a fost dovedit de reclamante și în mod corect reținut de prima instanță de fond și eronat apreciat de instanța de apel, prin greșita aplicare a dispozițiilor privind răspunderea civilă, este reprezentat de celelalte condiții necesare pentru operarea acestui tip de răspundere.

Astfel cum corect a reținut Tribunalul Iași, reclamantele nu au demonstrat și probat săvârșirea acțiunii ilicite cu vinovăția cerută de lege, existența unui prejudiciu ca urmare a faptei ilicite și stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită, făptuitor și prejudiciu.

Se arată că instanța de apel, printr-o interpretare greșită a dispozițiilor legale, a apreciat contrar primei instanțe de fond și a constatat că recurenta a acționat cu vinovăția necesară atragerii răspunderii.

Recurenta învederează că prin probatoriul existent la dosar, în speță Contractul nr. x/2011 încheiat între recurentă și S.C. H. S.R.L. și graficul de difuzare, au făcut dovada aspectului cel mai important, anume momentul producerii evenimentului și durata acestuia. În baza contractului S.C. H. S.R.L. a realizat un spot publicitar pentru recurentă, ce 1-a difuzat pe postul K., pe o durată de 14 zile, în luna decembrie 2013.

Recurenta nu a avut nicio implicare în producția acestui spot publicitar, prestatorul, anume S.C. H. S.R.L., urmând să efectueze toate acțiunile și să îndeplinească toate procedurile necesare difuzării, în condiții de legalitate, a materialului publicitar.

Aceleași probe au dovedit și faptul că recurenta, fiind de bună credință, nu a avut niciun fel de culpă în producerea vreunui prejudiciu în patrimoniul reclamantelor.

Prestatorul se obliga prin contractul amintit anterior să se ocupe de toate etapele producției și difuzării reclamei, consimțind de asemenea, raportat la calitatea sa de profesionist în domeniu, să își asume răspunderea atât pentru materialul final rezultat, cât și pentru toate etapele premergătoare și materialelor uzitate, garantând în acest mod prin dispozițiile contractuale.

Aceste obligații au fost prevăzute de art. IV lit. f) din Contractul x/2011, prestatorul garantând beneficiarul cu privire la pretențiile terților față de spotul creat, exonerând beneficiarul de orice risc sau pretenție cu privire la difuzarea publică a spotului publicitar astfel creat.

Recurenta apreciază că în mod greșit reclamantele s-au îndreptat împotriva sa, în fapt prestatorul S.C. H. S.R.L. fiind responsabil de crearea spotului publicitar și de orice prejudiciu astfel creat, articolul IV lit. f) din Contractul nr. x/2011 producând o veritabilă subrogare de calități în raport cu terții ce emiteau eventuale pretenții.

Se arată că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pârâta acționând doar cu bună intenție, în exercitarea propriilor drepturi, înțelegând să aibă o conduită activă în apărarea drepturilor altor părți, prin luarea măsurilor legale necesare.

Astfel, din momentul semnării contractului cu S.C. H. S.R.L. și până la momentul notificării, pârâta nu a avut niciun fel de intenție sau culpă în producerea vreunui prejudiciu.

Acest fapt se datorează lipsei de cauzalitate dintre fapta pârâtei și rezultatul prejudiciant, aspect reținut și de instanța de fond. Nici după primirea notificărilor nu se poate retine că pârâta a avut vreo culpă în producerea unui prejudiciu, deoarece a luat imediat măsurile necesare pentru sistarea difuzării și astfel sistarea producerii unui prejudiciu.

Pârâta nu a acționat cu vinovăție, ci a apelat la serviciile unui profesionist, cu bună-credință ca acesta va respecta toate dispozițiile legale, chiar solicitând expres inserarea unei astfel de prevederi.

Este evident astfel că pârâta nu a intenționat să producă un prejudiciu, nu a lăsat să se producă un prejudiciu ce îl putea prevede și nici nu putea să prevadă producerea acestui prejudiciu, luându-și astfel măsuri de precauție prin dispozițiile art. IV lit. f) din Contractul nr. x/2011.

Următoarea condiție ce trebuia probată pentru a se dispune atragerea răspunderii civile delictuale este cea a existenței unui prejudiciu în patrimoniul părților ce îl invocă.

Se arată că reclamantele, după cum în mod corect a apreciat prima instanță de fond, nu au probat, fără lipsă de tăgadă, existent unui prejudiciu cauzat de acțiunea prestatorului S.C. H. S.R.L.

Doar acțiunile prestatorului S.C. H. S.R.L., crearea și difuzarea unui spot publicitar fără respectarea dispozițiilor legale, au fost capabile să producă un prejudiciu. Recurenta, prin semnarea Contractului nr. x/2011, nu a făcut decât să contracteze un serviciu.

Raportat la prejudiciu, se impunea ca reclamantele să probeze existența unui venit cert și cuantificabil, în baza căruia să poată fi stabilit un eventual prejudiciu.

Învederează că prin prejudiciu se înțeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Conform art. 1349 alin. (2) și art. 1357 C. civ., răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat. Așadar, examinarea răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor și condițiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce injust i-a fost cauzat.

Dacă se au în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar săvârșită cu vinovăție, este lipsită de relevanță și efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane. Așadar, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate - conform textelor C. civ. - repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, recurenta arată că prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.

Se mai arată că pentru a fi reparabil, în principiu, orice prejudiciu este obligatoriu să îndeplinească următoarele condiții minime: să fie cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.

Recurenta învederează că, prin raportare la susținerile și la materialul probator pe care reclamantele își întemeiază pretențiile, nu a fost dovedit prejudiciul suferit, simpla indicare a unei sume pe care o consideră îndestulătoare nefiind suficientă pentru atestarea existenței acestui prejudiciu.

În vederea dovedirii și determinării prejudiciului reclamantele trebuiau să dovedească numărul de utilizări comerciale și/sau licențieri efectuate pentru melodia "C." și încasările generate de această melodie, din exploatarea drepturilor de autor.

Reclamantele aveau obligația, procedural, de a dovedi un caracter constant al profitului generat de drepturile din melodia "C.", doar caracterul constant al unui profit putând oferi instanței capacitatea de a aprecia asupra existenței unui prejudiciu și a cuantumului său.

Recurenta susține că reclamantele, la instanța de fond, nu au probat decât o singură utilizare și monetarizare a drepturilor din melodia "C.", printr-un singur contract și cu un singur client, fără a exista un caracter constant al veniturilor din melodia "C.", de care ar fi fost private.

Or dintr-o situație singulară, dintr-un singur contract, nu se poate aprecia ca reclamantele ar mai fi încasat și alte profituri viitoare, din drepturile de autor față de melodia "C." și nici nu se poate stabili prejudiciul suferit.

Se arată că acest fapt se datorează lipsei unui termen de comparație, în speță alte contracte, care să poată oferi instanței elementele necesare stabilirii aprecierii, deprecierii sau constantei valorii încasărilor din melodia "C." și a cuantumului unui prejudiciu.

Fără a exista o comparație cu privire la valoarea drepturilor încălcate, exprimată în sume certe, în condiții exprese de utilizare, care să se regăsească în contracte, este imposibilă stabilirea valorii prejudiciului cauzat, deci a beneficiului neîncasat de reclamante.

Recurenta afirmă că în condițiile date prejudiciul este incert, nedovedit, acesta putând fi cu mult sub aprecierile reclamantelor sau putând fi chiar zero, neexistând probe pentru licențieri/utilizări ulterioare singurului contract depus de fiecare dintre reclamante.

Precizează că și această creație artistică înregistrează o uzură, o depreciere valorică, în același mod în care valoarea oricărui bun scade în timp, prin uz sau doar prin trecerea timpului, scăderea utilității, necesitații sau cererii față de acel bun.

Apreciază că nu se poate reține valoarea contractuală declarată în 2008, în condițiile în care reclamantele nu au probat decât existența unui singur client pentru această melodie, această unicitate de interes față de melodie accentuând caracterul temporar și în scădere al valorii piesei.

O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătându-se că instanța nu a motivat de ce a eliminat apărările pârâtei, de ce a utilizat valoarea contractelor din 2008, fără a face vreun fel de corecție fiscală sau de altă natură și de ce aprecierile instanței de fond au fost schimbate.

Învederează că această valoare contractuală este, în concret, rezultatul negocierii purtate între reclamante și un terț, neputându-se aprecia că valoarea ar fi identică în cazul altui client sau că va avea aceeași valoare de la data publicării melodiei. Melodia "C." a fost lansată în anul 2007, iar presupusa încălcare de drepturi de autor s-a produs în anul 2013, la mai bine de 6 ani de la lansare.

Se mai arată că un alt aspect ce trebuia să fie avut în vedere de instanța de apel este acela al duratei și obiectului contractelor depuse de reclamante, mai exact întinderea drepturilor oferite de reclamante către terți, prin contractele semnate.

Astfel, reclamantele au depus la dosarul cauzei doar un contract, din anul 2008, contract ce s-a desfășurat pe întreaga perioada negociată de părți, în schimbul sumei plătite de către cocontractant.

Față de situația acelui contract, situația dedusă judecății diferă, pârâta întrerupând cu celeritate difuzarea spotului publicitar, în care era utilizată melodia "C.", acesta rulând pentru numai 14 zile.

De asemenea, se arată că trebuie avute în vedere și repetitivitatea și numărul de utilizări efective ale melodiei, pentru a se putea calcula un eventual prejudiciu înregistrat de reclamante. Or reclamantele nu au depus, conform obligațiilor legale, documente din care să rezulte valoarea prejudiciului și modul de calcul al acestuia și nu au probat astfel nici dacă prejudiciul invocat este unul născut și actual.

Recurenta învederează că instanța de apel nu a analizat întreg materialul probator și nu a făcut o aplicare globală și unitară a dispozițiilor legale aplicabile, preferând în mod nesusținut și neargumentat doar apărările apelantelor, fără a prezenta justificarea în drept.

În continuare recurenta susține că tot printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale și fără a se regăsi o motivare pentru decizia luată, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., sunt și reținerile instanței de apel asupra existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu și făptuitor.

Nu se poate considera, având în vedere contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu S.C. H. S.R.L., prin care S.C. H. S.R.L. și-a însușit obligațiile de bună și legală îndeplinire a obiectului, că S.C. B. S.R.L. ar putea fi culpabilă de o legătură cu fapta prejudiciantă.

Recurenta susține că dacă s-ar admite o astfel de argumentare, s-ar concluziona că orice persoană care achiziționează un bun sau serviciu, fără a avea un control asupra procesului de fabricație sau aducere la îndeplinire a serviciului, în condiții de bună-credință, dar care creează un prejudiciu unui terț, este culpabil de prejudiciul comis de prestator.

Un alt aspect învederat de pârâtă este acela al neadministrării niciunei probe noi în cursul apelului precum și nediscutarea probelor deja existente.

Având în vedere și faptul că nu au fost prezentate noi susțineri, care să difere de cele de la prima instanță de fond, părțile din cauză având poziții identice celor inițiale, că nu s-au administrat alte mijloace de probă și nu s-au readministrat cele de la instanța de fond, pârâta susține că modificarea Sentinței civile nr. 1383/2017 a Tribunalului Iași este nemotivată și nelegală.

Se mai arată că reclamantele pretindeau în apelurile declarate că, prin capitolul V "Argumente privind nelegalitatea sentinței", analizează aspectele astfel indicate, în schimb acestea au efectuat o critică subiectivă la adresa judecătorului de la prima instanță de fond și că practic, prin invocarea art. 7 alin. (2) și art. 22 C. proc. civ., apelantele-reclamante nu au criticat hotărârea, ci faptul că judecătorul nu a fost competent și nu și-a respectat obligațiile legale.

În concluzie, recurenta consideră că în mod arbitrar și nelegal, cu încălcarea dispozițiilor legale, instanța de apel a dispus admiterea apelurilor reclamantelor, astfel că solicită admiterea recursului formulat.

Intimatele S.C. D. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. au formulat și depus întâmpinare la data de 15 iunie 2018, prin întâmpinările formulate intimatele solicitând respingerea recursului.

Recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinările formulate, solicitând admiterea recursului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așa cum s-a reținut în doctrină și jurisprudență, motivarea unei hotărâri este o chestiune de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și să se raporteze la situația specifică acelei cauze. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument pe care s-a întemeiat o anumită cerere sau apărare, în mod separat, putând folosi un considerent comun pentru înlăturarea mai multor argumente.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut în esență că "deși decizia recurată număra 35 de file, motivele instanței de apel se regăsesc doar în finalul paginii 26 și în prima jumătate a paginii 27" și că decizia recurată nu îndeplinește cerințele legale, aceasta nefiind în concret motivată, nefiind indicate motivele de netemeinicie sau de nelegalitate referitor la sentința schimbată.

Așa cum susține, în parte, chiar recurenta, considerentele propriu-zise ale instanței de apel se regăsesc începând cu prima jumătate a paginii 26 și până la jumătatea paginii 29.

Faptul că instanța de apel a ales să redea in extenso conținutul sentinței atacate și al apelurilor nu afectează legalitatea deciziei atacate sub aspectul motivării acesteia, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a menționat motivele care au stat la baza deciziei atacate atât prin raportare la probele administrate în cauză, cât și la prevederile legale aplicabile. De asemenea, a răspuns și apărărilor pârâtei referitoare la faptul că aceasta ar fi apărată de răspundere față de reclamante în raport de conținutul clauzei inserată în contractul încheiat între pârâtă și chemata în garanție.

În cuprinsul recursului, în cadrul criticilor întemeiate inițial pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reiterat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susținând pe de o parte, referitor la modul de evaluare a prejudiciului, că instanța nu a motivat de ce a eliminat apărările pârâtei, de ce a utilizat valoarea contractelor din 2008, fără a face vreun fel de corecție fiscală sau de altă natură și de ce aprecierile instanței de fond au fost schimbate, iar pe de altă parte că nu sunt motivate reținerile instanței de apel asupra existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu și făptuitor.

Înalta Curte urmează să răspundă acestor critici în cadrul analizei motivului de nelegalitate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru a urma logica avută în vedere de către recurent la redactarea recursului.

Este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susține greșita interpretare a prevederilor art. 1357 și urm. C. civ., referitoare la răspunderea pentru fapta proprie.

Recurenta a susținut că nu contestă existența unei fapte ilicite dar consideră că nu sunt îndeplinite în cauză, raportat la aceasta, condițiile existenței vinovăției, prejudiciului și a existenței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită, făptuitor și prejudiciu.

În ceea ce privește situația de fapt instanța de apel a reținut următoarele:

"Prin cererea de chemare în judecată reclamantele S.C. D. S.R.L. și S.C. "A." S.R.L. au solicitat obligarea pârâtei SC "B." S.R.L. la repararea prejudiciului cauzat de utilizarea neautorizată a operei muzicale "C.", prima în calitate de deținător exclusiv în România al drepturilor patrimoniale conexe pentru această creație muzicală, iar a doua reclamantă în calitate de sub editor al aceleași opere muzicale, calități pe care le-au dovedit prin înscrisurile depuse în fața instanței de fond.

Drept urmare, drepturile deținute de reclamante asupra creației muzicale "C." sunt protejate de dispozițiile Legii nr. 8/1996.

Astfel, potrivit art. 48, 49, 105 din Legea nr. 8/1996 coroborate cu dispozițiile art. 12, 13 și 68 din aceeași lege, orice utilizare sub orice formă a piesei muzicale "C." impunea autorizarea prealabilă din partea reclamantelor ceea ce în cauză s-a dovedit că nu s-a solicitat, motiv pentru care reclamantele sunt îndreptățite la repararea prejudiciului cauzat în temeiul art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul în domeniul muzicii, M. rezultă fără echivoc, că în spotul publicitar cu o durată de 29 de secunde difuzat de chemata în garanție, în temeiul contractului încheiat cu pârâta este opera muzicală "C.", identitatea cu opera muzicală asupra căreia reclamantele dețin un drept protejat de lege fiind de 100%, aspecte necontestate de intimată.

Prima instanță, deși reține existența unei fapte ilicite, respectiv folosirea operei muzicale fără acordul reclamantelor, apreciază în mod greșit, pe de o parte că această faptă nu poate fi imputată pârâtei, iar pe de altă parte că reclamantele nu au dovedit că au suferit un prejudiciu."

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză între pârâta SC "B." SRL și chemata în garanție s-a încheiat un contract de prestări servicii de publicitate în anul 2011, în urma căruia postul de Televiziune Iași "L." a difuzat la solicitarea pârâtei și în beneficiul acesteia spotul publicitar al cărui fundal sonor l-a constituit piesa muzicală "C.".

În susținerea lipsei vinovăției recurenta a invocat contractul încheiat cu S.C. H. S.R.L, în baza căruia S.C. H. S.R.L. a realizat un spot publicitar pentru recurentă, pe care l-a difuzat pe postul K., arătând că prin clauza prevăzută la art. IV lit. f) din Contractul x/2011, prestatorul a garantat beneficiarul cu privire la pretențiile terților față de spotul creat, exonerând beneficiarul de orice risc sau pretenție cu privire la difuzarea publică a spotului publicitar astfel creat.

Instanța de apel a răspuns acestei apărări astfel:

"Autorizând utilizarea produsului audiovizual publicitar în care era inclusă creația muzicală protejată, pârâta putea și trebuia să prevadă efectele acțiunii sale, astfel că este ținută să răspundă pentru difuzarea operei muzicale fără autorizarea reclamanților, respectiv pentru încălcarea dreptului de autor protejat.

În mod greșit, prima instanță a stabilit că pârâta este apărată de răspundere față de reclamante, în raport de conținutul clauzei înserată în contractul încheiat între pârâtă și chemata în garanție.

Aceasta deoarece clauza exoneratoare de răspundere își produce efecte numai între părțile contractante, neputând să fie opusă terților, respectiv reclamanților, motiv pentru care, de altfel pârâta a investit instanța cu o cerere de chemare în garanție a persoanei juridice cu care a încheiat contractul de prestări servicii de publicitate.

De asemenea, Curtea notează că pârâta nu a invocat cauze exoneratoare de răspundere, astfel cum sunt reglementate în mod expres și limitativ prin dispozițiile de art. 1351 -1352 C. civ."

În recurs recurenta nu a criticat în mod direct cele reținute de instanța de apel referitoare la lipsa efectelor față de terții reclamanți a acestei clauze din contractul încheiat între pârâtă și chemata în garanție, dar a invocat faptul că această clauză ar reprezenta o subrogare de debitor.

Nici această ultimă apărare nu poate fi reținută având în vedere, în esență, că subrogarea este legată de plata creanței, conform art. 1107 C. civ. de la 1864, ceea ce în speță nu s-a realizat.

Ținând cont că această clauză exoneratoare de răspundere din contractul menționat anterior nu poate produce efecte față de terți, prin aplicarea principiului relativității efectelor contractului (art. 973 C. civ. de la 1864, în raport cu data încheierii contractului), nu poate fi considerată o clauză care să înlăture vinovăția recurentei.

În ceea ce privește vinovăția cerută în cazul răspunderii pentru faptă proprie, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ. este suficientă existența celei mai ușoare culpe. Instanța a reținut vinovăția sub forma culpei, apreciind că pârâta putea și trebuia să prevadă efectele acțiunii sale (neglijență).

Recurenta a mai susținut că inserarea clauzei de mai sus în contract dovedește că nu putea prevedea producerea unui prejudiciu. În realitate, deducția logică prin interpretarea acestei clauze este tocmai în sens contrar susținerilor recurentei. Rațiunea încheierii acestei clauze este tocmai previziunea riscului încălcării drepturilor altor persoane la realizarea spotului publicitar de către cocontractant.

Nu poate fi reținută nici analogia recurentei cu situația achiziționării unui bun prin a cărui folosință se creează un prejudiciu uni terț, având în vedere că în speță nu se pune problema răspunderii pentru fapta lucrului, care are o reglementare distinctă, în cadrul răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită reținută în sarcina recurentei a fost aceea de a autoriza utilizarea produsului audiovizual publicitar în care era inclusă fonograma protejată, prin difuzarea spotului publicitar în beneficiul acesteia, fără autorizarea reclamanților, și astfel pentru încălcarea dreptului conex dreptului de autor protejat, ca drept patrimonial.

Faptul că avea dreptul de control asupra difuzării spotului publicitar rezultă chiar din susținerile din recurs în sensul că a luat imediat măsurile necesare pentru sistarea difuzării.

Recurenta a mai susținut că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, pe de o parte, pentru aceleași considerente menționate anterior, care fiind considerate nefondate, nu pot sta nici la baza unei astfel de concluzii, iar pe de altă parte, întrucât a luat imediat măsurile pentru sistarea difuzării și astfel sistarea producerii unui prejudiciu. Nici ultima susținere invocată nu poate duce la concluzia inexistenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, așa cum au fost reținute de instanța de apel, întrucât instanța de apel a acordat despăgubiri doar pentru perioada cât s-a difuzat spotul publicitar în cauză, perioadă care a fost determinată prin raportare la probele administrate în cauză, și care astfel nu poate face obiectul reaprecierii în recurs.

Cu referire la condiția legăturii de cauzalitate, recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a motivat existența acesteia.

Deși nu a menționat expres îndeplinirea condiției legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, constatarea existenței acesteia în cauză rezultă implicit din următoarele paragrafe ale considerentelor deciziei:

"Autorizând utilizarea produsului audiovizual publicitar în care era inclusă creația muzicală protejată, pârâta putea și trebuia să prevadă efectele acțiunii sale, astfel că este ținută să răspundă pentru difuzarea operei muzicale fără autorizarea reclamanților, respectiv pentru încălcarea dreptului de autor protejat.

(…) Concluzionând, Curtea constată că din probatoriul administrat în cauză rezultă că pârâta a încălcat dreptul reclamantelor protejat de dispozițiile Legii nr. 8/1996, astfel că sunt îndreptățite la repararea prejudiciului produs ca efect al acestei încălcări sub forma câștigului pe care aceștia ar fi putut să îl realizeze și de care au fost lipsite (…)"

Ca atare, instanța de apel a reținut că prejudiciul produs în cauză reclamantelor este un efect al faptei recurentei de încălcare a dreptului reclamantelor protejat de dispozițiile Legii nr. 8/1996, ceea ce exprimă tocmai legătura de cauzalitate.

În consecință, nu se poate reține nici sub acest aspect îndeplinirea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se critică reținerea de către instanța de apel a îndeplinirii condiției existenței prejudiciului.

Recurenta a susținut în esență că nu este îndeplinită condiția caracterului cert al prejudiciului, întrucât reclamantele trebuia să probeze existența unui venit cert și cuantificabil, în baza căruia să poată fi stabilit un eventual prejudiciu.

Sub acest aspect, este de reținut că prejudiciul trebuie să fie sigur atât în privința existenței cât și a posibilității de evaluare.

Posibilitatea de evaluare este legată de stabilirea certitudinii prejudiciului viitor.

În speță este vorba despre un prejudiciu actual, adică un prejudiciu deja produs la data la care s-a pretins repararea lui, care este întotdeauna cert.

Atâta timp cât s-a încălcat dreptul patrimonial conex dreptului de autor al producătorului de înregistrări sonore, prejudiciul este cert, constând în suma de bani pe care ar fi trebuit să o obțină reclamanții în schimbul folosirii înregistrării sonore în speță.

Astfel, argumentele de fapt ale recurentei în susținerea acestui motiv de recurs nu privesc neîndeplinirea în cauză a condiției existenței prejudiciului, ci reprezintă critici referitoare la evaluarea și dovedirea în concret a cuantumului acestuia.

Prin aceste critici recurenta își exprimă nemulțumirea față de modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză pentru a evalua cuantumul prejudiciului, susținând că ar fi avut în vedere un singur contract încheiat cu un terț, cu mult anterior producerii faptei ilicite în cauză, fără a exista un caracter constant al veniturilor din folosirea fonogramei în cauză, că a utilizat valoarea contractelor din 2008, fără a face vreun fel de corecție fiscală sau de altă natură, că nu s-a avut în vedere că plata din acel contract este pentru o anumită durată care nu coincide cu cea de față.

Raportat la aceleași susțineri, recurenta a invocat și faptul că hotărârea ar fi nemotivată.

Nu se poate reține nemotivarea deciziei atacate nici sub acest aspect. Instanța de apel a argumentat prin raportare la probele administrate în cauză cum a stabilit perioada de 67 de zile, pentru care pârâta datorează despăgubirile, anume perioada de utilizare a creației muzicale în spotul publicitar difuzat în beneficiul pârâtei, și cum a stabilit câștigul nerealizat de către reclamante pe zi, raportat la cele două contracte din 2008, depuse de către reclamante la dosar. De asemenea, a reținut caracterul constant al veniturilor prin raportare și la celelalte două contracte din 2009, reținute în cadrul raportului de expertiză.

Referitor la susținerea recurentei că instanța de apel ar fi utilizat valoarea contractelor din 2008 fără a face vreun fel de corecție fiscală sau de altă natură, nu rezultă care este dispoziția legală de drept material încălcată de către instanța de apel, recurenta nesusținând că ar fi probat existența vreunei uzanțe în acest sens pe piața în cauză.

Mai mult, faptul că a fost determinat câștigul nerealizat prin raportare la cele două contracte nu este de natură în sine să afecteze legalitatea deciziei atacate. Pentru stabilirea câștigului nerealizat prin folosirea neautorizată a fonogramei în cauză nici nu era nevoie să se depună contracte cu privire la folosirea fonogramei în cauză cu alte prilejuri, fiind suficient să se depună contracte care să dovedească prețul aceluiași tip de utilizare a unor fonograme similare. Recurenta avea posibilitatea să facă la rândul său dovada contrară, ceea ce în speță nu s-a susținut.

Pe de altă parte, în recurs nu pot fi formulate, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., decât motive de nelegalitate iar nu de netemeinicie a hotărârii atacate.

Raportat la efectul devolutiv al apelului reglementat prin dispozițiile art. 476 - 478 C. proc. civ., sunt nefondate susținerile din recurs în sensul că în mod nelegal instanța ar fi pronunțat o soluție opusă celei a primei instanțe în baza acelorași probe și susțineri, respectiv apărări ale părților.

În ceea ce privește motivele de apel, deși în cadrul acestora au fost invocate și prevederile referitoare la principiul legalității procesului civil și al rolului activ al instanței, contrar susținerilor recurentei, au fost menționate și argumente concrete referitoare la interpretarea greșită de către prima instanță a unor dispoziții de drept material și a probelor administrate în cauză, așa cum rezultă din prezentarea in extenso a acestor motive în decizia atacată, care au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei apelate.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata sumei de 4.761,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform dovezilor de la filele 126, 127, către reclamanta S.C. A. S.R.L.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata sumei de 4.680,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, conform dovezilor de la filele x, către reclamanta S.C. D. S.R.L, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 123 din data de 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă în Dosarul nr. x/2014.

Obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata sumei de 4.761,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta S.C. A. S.R.L.

Obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata sumei de 4.680,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta S.C. D. S.R.L, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN