ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2708/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2708/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

8177 din 08 septembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr.

14351/2004, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Biserica Unitariană

Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, SC C.A. S.A., prin

lichidator P.R., P.M.T., K.O., M.V. și N.F. și, în consecință: s-a constatat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiat între SC C.A.

SA și P.M.T. și, între SC C.A. SA și N.F., având ca obiect apartamentele nr. 4

și 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989; s-a constatat

nulitatea absolută a certificatului de moștenitor, emis de B.N.P. P. F.,

privind cuprinderea în masa succesorală după defuncta P.I. a cotei de ½

parte din imobilul înscris în CF nr. 124503/A, situat în Cluj-Napoca, B-dul 21

Decembrie 1989, apartament 4; s-a constatat nulitatea absolută a

antecontractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de

23 martie 2001 între pârâții P.M.T. și M.V.; s-a dispus rectificarea

înscrierilor de CF, în sensul radierii drepturilor dobândite de pârâții P.M.T.,

defuncta P.I., antecesoarea pârâților P.M.T. și K.O., K.O., și M.V., înscrise

în CF nr. 124503/A, precum și a dreptului de proprietate al pârâtei N.F.,

înscris în CF nr. 123688 Cluj, și reînscrierea ca proprietar a Statului Român;

pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, P.M.T., K.O.

și N.F. au fost obligați să-i plătească reclamantei suma de 1.200 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul

că imobilul în litigiu, constând din casă cu două etaje, situat în Cluj-Napoca,

B-dul 21 Decembrie 1989, evidențiat inițial în CF nr. 1472 Cluj, a constituit

proprietatea tabulară a Bisericii Unitariene Maghiare până în anul 1952, când,

în baza Decretului nr. 176/1948, a trecut în proprietatea Statului Român, în

folosința Ministerului Sănătății.

Ulterior, imobilul a

fost împărțit pe apartamente, iar apartamentul nr. 4 a fost vândut numiților P.M.T.

și P.I., aceasta din urmă decedată la data promovării acțiunii, iar

apartamentul nr. 9 a fost vândut lui N.F. Mai apoi, printr-un antecontract de

vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat la 23 martie 2001, P.M.T. s-a

obligat să vândă apartamentul 4 numitului M.V., antecontractul fiind notat.

Ca urmare a decesului

lui P.I., cota de ½ parte din apartamentul nr. 4 a făcut obiectul

certificatului de moștenitor, în favoarea lui P.M.T., în cotă de 1/8 parte și a

lui K.O., în cotă de 3/8 parte.

Reclamanta a depus la Comisia specială de retrocedare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 501/2002, cererea din

26 februarie 2003, prin care a solicitat retrocedarea imobilului din

Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, înscris în CF nr. 1472 Cluj, iar prin

Decizia nr. 455 din 17 decembrie 2004 a acestei comisii, reclamantei i-au fost

retrocedate apartamentele nr. 1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 10 și 11, iar pentru

apartamentele nr. 4 și 9 procedura administrativă a fost suspendată până la rămânerea

definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești privind soarta juridică a

contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr.

586/1999 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. 7849/1999, rămasă

definitivă și irevocabilă, s-a respins acțiunea reclamantei Episcopia

Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Cluj-Napoca și

Ministerul Sănătății, având ca obiect constatarea trecerii în mod ilegal în

proprietatea Statului Român a parterului imobilului în litigiu, reținându-se în

considerentele acestei sentinței că imobilul a trecut în mod legal în

proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 176/1948, privind trecerea

în proprietatea statului a bunurilor bisericilor care au servit pentru

funcționarea și întreținerea unităților de învățământ general.

În drept, ca temei al

soluției de admitere a acțiunii reclamantei, instanța a reținut dispozițiile

art. VI alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 184/2002, ale art. 46 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001 și ale art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, apreciind că

aceste apartamente au fost vândute prin fraudarea Legii nr. 112/1995, întrucât,

una din condițiile pentru înstrăinarea imobilelor cu destinația de locuințe în

baza Legii nr. 112/1995 era aceea ca imobilul să fi fost preluat de la o

persoană fizică, conform art. 1 și art. 9 din această lege, condiție care în

speță nu este îndeplinită, întrucât imobilul a fost preluat de la o persoană

juridică.

Apelul declarat de

pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, P.M.T., K.O.

și N.F., împotriva sentinței civile nr. 8177 din 08 septembrie 2006 a

Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost respins ca nefondat de Tribunalul Cluj, prin

decizia civilă nr. 878 din 21 decembrie 2006, pronunțată în dosar nr. 7726/117/2005,

nr. în format vechi 7886/2005, reținându-se în considerentele acestei decizii aceleași

împrejurări de fapt care au fost avute în vedere și de către prima instanță la

pronunțarea soluției sale; s-a mai reținut faptul că toate construcțiile din

CF, au fost edificate între anii 1700-1834, aspect confirmat de expertizele

întocmite în cauză și că buna ori reaua credință a cumpărătorilor nu are

relevanță în cauză, având în vedere că acest imobil, conform art. 25 din Legea nr.

112/1995, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Referitor la

transformarea apartamentului nr. 9 și creșterea suprafeței acestuia cu peste

50%, Tribunalul a constatat, în urma efectuării unei expertize tehnice în

cauză, că prin modificările efectuate apartamentului i-a crescut aria desfășurată

cu un procent de 25,7%, deci sub 50%, astfel încât apartamentul poate fi

restituit în natură.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei a fost respinsă având în vedere că

reclamanta a fost intabulată în CF asupra acestui imobil, în perioada

interbelică imobilul a fost închiriat chiar de către reclamantă în favoarea

unor terți, iar prin Decizia nr. 1250/2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a fost respinsă în mod irevocabil acțiunea în contencios administrativ

prin care s-a atacat Decizia nr. 455/2005, de restituire în favoarea

reclamantei a apartamentelor libere.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții Municipiul Cluj-Napoca

prin Primarul, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, N.F. și P.M.T., recursuri

admise de Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 1544/R din 27 iunie 2007,

pronunțată în dosar nr. 7726/117/2005, cu consecința casării deciziei, a

anulării sentinței primei instanțe și a trimiterii cauzei pentru competentă

soluționare în primă instanță la Tribunalul Cluj – secția civilă, motivat pe faptul că litigiul are o valoare de peste 5

miliarde lei, iar raportat la data înregistrării acțiunii, 23 septembrie 2004,

competența în primă instanță revenea Tribunalului Cluj.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 3466/117/2007, fiind

soluționată prin sentința civilă nr. 219 din 11 martie 2010, după cum urmează:

a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Biserica

Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, împotriva pârâților P.M.T.;

K.O., decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată față

de moștenitorii V.M.T., S.C.I., V.H.M.; M.V.; N.F., decedată pe parcursul

soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată față de pârâtul N.R.V.;

Municipiul Cluj-Napoca prin Primar; Statul Român prin Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca. A fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul SC C.A. SA,

prin lichidator P.R., ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității

procesuale de folosință a acestei pârâte; s-a luat act de renunțarea

reclamantei la judecarea acțiunii formulată în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice; reclamanta a fost obligată la cheltuieli de

judecată în sumă de 5.250 lei în favoarea pârâtului N.R.V. și, respectiv, în

sumă de 600 lei în favoarea pârâtului P.M.T.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul

că reclamanta a formulat prezenta acțiune invocând în drept prevederile O.U.G. nr.

184/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 48/2004, în forma în

vigoare la data introducerii acțiunii – 23 septembrie 2004.

Potrivit

dispozițiilor pct. VI alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, actele juridice de

înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate

absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale

legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (4), prin derogare

de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se

prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență, pentru soluționarea acestei cauze, instanțele competente

urmând să aibă în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr.

10/2001, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării, s-a constatat

că imobilul din litigiu a fost preluat de Statul Român cu titlu, conform celor

stabilite prin sentința civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă

definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 174/2000 a Curții de Apel

Cluj.

S-ar putea totuși

considera că imobilul nu intră în sfera celor la care se referă art. 1

coroborat cu art. 25 din Legea nr. 112/1995, chiar și în condițiile preluării

acestuia cu titlu, și aceasta întrucât nu a fost preluat de la persoane fizice

în sensul art. 1 din această lege, astfel că nu putea fi înstrăinat în favoarea

chiriașilor.

Totuși, a se da

eficiență în prezent sancțiunii nulității reglementată de prevederile Legii nr.

48/2004, ar însemna să se aducă atingere principiului securității raporturilor

juridice civile, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Astfel, Legea nr. 48/2004,

de modificare și aprobare a O.U.G. nr. 184/2002 a fost publicată în M. Of. din

28 martie 2004, iar prezenta acțiune a fost introdusă în termenul de 6 luni

prevăzut de dispozițiile acestui act normativ, care instituia un nou termen de

prescripție în care se putea cere constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale

legilor în vigoare la data înstrăinării, pe lângă termenul inițial de 6 luni prevăzut

de O.U.G. nr. 184/2002.

Este adevărat că prin

Decizia nr. 284 din 07 iunie 2005 Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate a prevederilor actului normativ incident în cauză, însă

Tribunalul constată că prin jurisprudența recentă în materie, instanța de

contencios constituțional și-a reconsiderat poziția în acord cu principiile și

jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, pe un text de

lege similar, prin Decizia nr. 1352 din 10 decembrie 2008 Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III

din Titlul II al Legii nr. 247/2005; a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate

a art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000; a respins ca inadmisibilă excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 48/2004 privind

aprobarea O.U.G. nr. 184/2002.

Referindu-se la cauza

Brumărescu împotriva României, Curtea Constituțională a arătat că,

considerentele acestei hotărâri sunt pe deplin aplicabile și în privința

prevederilor art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005, deoarece acest text

de lege a stabilit un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând

cultelor religioase, deși prin reglementări anterioare au fost stabilite alte

termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiul securității

raporturilor juridice și conceptului de „proces echitabil”, impus de

dispozițiile art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., dispozițiile coroborate cu cele

din preambulul Convenției.

Cu referire însă la

excepția de neconstituționalitate privitoare la art. II din Legea nr. 48/2004,

Curtea Constituțională a constatat că aceasta a rămas fără obiect, deoarece art.

VI alin. (4) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, la care face trimitere acest

text de lege, a fost abrogat prin art. VI din Titlul II al Legii nr. 247/2005,

și ca atare, excepția a fost respinsă ca inadmisibilă.

O asemenea orientare

jurisprudențială a Curții Constituționale răspunde exigențelor practicii

C.E.D.O., care în ultimii ani a condamnat România tocmai pentru inconsecvența

Statului Român în privința adoptării unei legislații clare și previzibile în

materia restituirii și vânzării imobilelor intrate în posesia sa în virtutea

diferitelor decrete de naționalizare.

Un reper în acest

sens este cauza Păduraru contra României, unde C.E.D.O. a reținut că

incertitudinea generală creată de stat prin neîndeplinirea obligației sale

pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de

interes general în această materie a restituirii imobilelor naționalizate, a

dus la un climat general de nesiguranță juridică, prin adoptarea succesivă în

timp a diferitelor legi în această materie, care nu a făcut altceva decât să

arate lipsa de logică și de coerență politică a legiuitorului și, evident că

această incoerență a legiuitorului s-a reflectat și în divergența de

jurisprudență a instanțelor române în domeniul naționalizării imobilelor.

Prin urmare,

Tribunalul a apreciat că succesiunea în timp a unor legi care au instituit noi

termene de prescripție, după expirarea termenului inițial stabilit, și care a

permis reclamantei introducerea prezentei acțiuni după 9 ani de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și după 7 ani de la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare atacate în prezenta cauză, încalcă principiul

securității raporturilor juridice civile, ca element fundamental al

preeminenței dreptului – patrimoniul comun al statelor contractante, aceasta cu

atât mai mult cu cât legiuitorul a oferit chiriașilor din imobilele revendicate

posibilitatea să-și cumpere proprietățile pe care le ocupă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Biserica Unitariană

Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, solicitând modificarea în totalitate a

sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată, sub toate petitele sale, respectiv, constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare, constatarea nulității absolute a

certificatului de moștenitor, constatarea nulității absolute a antecontractelor

de vânzare-cumpărare din 23 martie 2001, rectificarea cărților funciare prin

reînscrierea Statului Român ca proprietar.

În motivarea apelului

apelanta a arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat de intimați și de

antecesorii acestora prin fraudarea Legii nr. 112/1995, întrucât, potrivit art.

25 din această lege, situația juridică a imobilelor care nu fac obiectul Legii nr.

112/1995, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989,

indiferent de destinația lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauză

de utilitate publică, se va reglementa prin legi speciale, în speță, această

lege specială fiind Legea nr. 501/2002, lege care conferea cultelor religioase

posibilitatea de a solicita retrocedarea imobilelor.

Constatarea instanței

de fond, făcută prin raportare la Decizia C.C.R. nr. 1352 din 10 decembrie 2008, conform căreia, prin adoptarea Legii nr. 48/2004

legiuitorul a încălcat principiul securității raporturilor juridice, prin

stabilirea unui nou termen special de prescripție, este neîntemeiată, instanța

omițând să observe că de fapt Legea nr. 48/2004 nu este altceva decât legea de

aprobare a O.U.G. nr. 184/2002, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a instituit

un nou termen special de prescripție, ci a prorogat termenul inițial stabilit

printr-o ordonanță de urgență.

Potrivit

dispozițiilor constituționale, Guvernul poate emite, în temeiul unor legi

speciale de abilitare, ordonanțe de urgență, însă, aceste ordonanțe trebuie

ulterior confirmate de legiuitor deoarece, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția

României revizuită, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În cazul nostru,

primul termen de prescripție aprobat de legiuitor nu a fost altul decât

termenul stabilit de Legea nr. 48/2004, termen în care a și fost introdusă

acțiunea de către reclamantă, în acest sens pronunțându-se și Curtea de Apel

Cluj prin decizia civilă nr. 2460/R/2009, pronunțată în dosar nr. 17975/211/2006.

În concluzie, o

eventuală inconsecvență legislativă, respectiv, încălcarea Convenției, poate fi

reținută doar în ceea ce privește Legea nr. 247/2005, astfel cum a statuat și

Curtea Constituțională.

Instanța de fond a

omis să examineze un aspect important, și anume, voința legiuitorului,

respectiv, din ce considerent s-au stabilit cele două termene de câte 6 luni

pentru posibilitatea promovării acestor tipuri de acțiuni, fiind cât se poate

de evident că din rațiuni de egalitate de tratament și înlăturarea oricărei

discriminări, știut fiind că prin adoptarea și menținerea unor termene diferite

pentru diferitele categorii de persoane, înăuntrul căruia să se poate exercita

un anume drept, nu se face altceva decât să se încalce art. 14 C.E.D.O.

Tribunalul este

într-o gravă eroare atunci când afirmă că „legiuitorul a oferit posibilitatea

chiriașilor din imobilele revendicate să-și cumpere proprietățile pe care le

ocupă”, deoarece legea reglementa foarte clar ce fel de imobile pot fi

înstrăinate, și anume, cele preluate de la persoane fizice. Or, în aceste

condiții, chiriașii cumpărători știau că dobândesc un drept prin încălcarea

dispozițiilor exprese și imperative ale legii.

În cauze similare,

chiar și în prezentul dosar, jurisprudența constantă a instanțelor de judecată

a fost de a desființa aceste contracte, reținându-se încălcarea art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O., intimații neputând invoca un drept al lor

la un bun, și nici măcar o speranță legitimă la un bun, întrucât nu au o

hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să li se constate acest drept.

Tribunalul nu a

precizat ce fel de drept reglementat prin C.E.D.O. a fost încălcat, însă

invocarea cauzei Brumărescu împotriva României duce la ideea că a fost avut în

vedere art. 6 C.E.D.O.

S-a mai arătat de

către apelantă că instanța de fond a omis să observe că prin statuarea unui

termen de numai 6 luni pentru introducerea unor asemenea acțiuni speciale se

îngrădește dreptul de proprietate al cultelor religioase.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, intimatul N.R.V. a solicitat respingerea apelului ca

nefondat, menținerea sentinței apelate ca fiind legală și temeinică, cu

cheltuieli de judecată, invocând în motivarea întâmpinării: decizia C.C.R. nr. 1582/2008,

cauza Brumărescu contra României; excepția lipsei de interes a reclamantei și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în a solicita

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru

apartamentul 9, apartament care nu a fost niciodată solicitat de către aceasta

spre restituire Comisiei Speciale de Retrocedare; apartamentul nr. 9 nu a avut

niciodată destinația de școală nici în trecut și nici în prezent, făcând parte

din corpul IV de clădire, care nu a fost niciodată preluat la stat odată cu

corpul I de clădire; Statul Român a preluat doar corpul I de clădire de la

reclamantă, construcție cu două etaje și curte, iar nu și corpul IV de clădire,

care are regimul de înălțime parter, aspect conformat prin expertiza întocmită

de expert F.V.; lipsa intabulării corpului IV de clădire în cartea funciară, în

favoarea reclamantei, în perioada în care restul clădirii a fost naționalizată,

conduce în mod indisolubil la concluzia că reclamanta nu a dobândit niciodată

dreptul de proprietate cu privire la corpul IV de clădire, știindu-se că intabularea

proprietății la acea dată era, conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938,

constitutivă de drept; acțiunea reclamantei cu privire la apartamentul nr. 9 nu

poate fi admisă și din perspectiva art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, dat

fiind că îmbunătățirile aduse la acest apartament depășesc 104,44% suprafața

inițială a acestuia, conform expertizei lui F.V., știut fiind că ceea ce s-a

construit în plus la apartamentul nr. 9 trebuie raportat doar la suprafața

avută anterior de acest apartament, iar nicidecum la întreaga suprafață a

corpului IV de clădire; sentința nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă

irevocabilă, a statuat în sensul că Statul Român a preluat de la reclamantă

doar etajele 1 și 2, rămânând parterul imobilului.

Intimatul P.M.T.,

prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a solicitat respingerea apelului

reclamantei ca nefondat, menținerea în totalitate a sentinței apelate ca fiind

legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că prin sentința

civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă și irevocabilă prin

decizia nr. 174/2000 a Curții de Apel Cluj, s-a statuat în sensul că imobilul a

trecut la stat cu titlu, și chiar dacă s-ar admite incidența în cauză a

prevederilor art. 1 și art. 25 din Legea nr. 112/1995, totuși nu se poate da

eficiență sancțiunii nulității actelor de înstrăinare, întrucât s-ar aduce

atingere principiului securității raporturilor juridice civile, în sensul

jurisprudenței C.E.D.O.; intimatul a mai invocat în susținerea întâmpinării

decizia nr. 1352 din 10 decembrie 2002 a C.C.R., precum și faptul că,

pronunțând sentința apelată, instanța de fond nu a încălcat art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O., așa cum nefondat susține apelanta.

Prin decizia civilă nr.

320/A din 18 noiembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de

reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, în

contra sentinței civile nr. 219 din 11 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care

a schimbat-o în parte, după cum urmează:

S-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia

Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local

al municipiului Cluj-Napoca; Municipiul Cluj-Napoca prin Primar; P.M.T.; K.O.,

decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind extinsă și continuată

față de moștenitorii V.M.T., S.C.I. și V.H.M.; M.V., N.F., decedată pe

parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind extinsă și continuată față de

moștenitorul N.R.V. și, în consecință:

S-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 februarie 1997,

încheiat de pârâții P.M.T. și soția P.I., pentru apartamentul nr. 4, din

Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989.

S-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1997,

încheiat de pârâta N.F., pentru apartamentul nr. 9, din Cluj-Napoca, str. 21

Decembrie 1989.

S-a constatat

nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor din 19 ianuarie 2004,

eliberat de B.N.P. P.F., în ceea ce privește includerea în masa succesorală

după P.I. a cotei de 1/2-a parte din apartamentul nr. 4 din CF.

S-a constatat

nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între P.M.T.

și M.V., la data de 23 martie 2001, având ca obiect apartamentul nr. 4, din

Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989, înscris în CF.

S-a dispus

rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților P.M.T. și

soția P.I., de sub B. 1 și B. 2, respectiv, prin radierea notării de sub B. 3.

S-a dispus rectificarea

CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei N.F., de sub B.1 și,

respectiv, prin radierea notării de sub B. 2.

S-a dispus

rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei N.F., de sub

B. 1, respectiv, prin radierea notării de sub B. 2.

S-a dispus

rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților: Statul

Român în administrarea Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, de sub B.

1, B. 2; N.F., de sub B. 3; P.M.T. și P.I., de sub B. 4, B. 5.

S-a dispus

rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților: Statul

Român în administrarea operativă a Consiliului Local al municipiului

Cluj-Napoca, de sub B.1, B. 2; N.F., de sub B. 3; P.M.T. și P.I., de sub B. 4.

S-a dispus

rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român în

folosința Ministerului Sănătății, de sub B.1.

A fost înlăturată din

sentință dispozițiile referitoare la obligarea reclamantei la cheltuieli de

judecată către pârâții N.R.V. și P.M.T. și au fost menținute restul

dispozițiilor din sentința apelată.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Cu privire la

circumstanțele de fapt ale cauzei.

Reclamanta a sesizat

instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, coroborat

cu Legea nr. 112/1995, Decretul-lege nr. 115/1938 și Legea nr. 501/2002, având

ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate pentru apartamentele nr. 4 și nr. 9 din imobilul situat în

Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989, precum și constatarea nulității absolute a

certificatului de moștenitor, a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat

între pârâtul Potra și pârâtul M.V. la 23 martie 2001, cu consecința

rectificării cărților funciare în care sunt înscrise drepturile de proprietate

ale pârâților asupra celor două apartamente.

Inițial, potrivit

cărții funciare Cluj, depusă in extenso în xerocopie la dosarul cauzei,

imobilul, constând din „casă cu două etaje, din cărămidă, acoperită cu țiglă,

constând la parter din 7 localuri pentru prăvălii, 13 camere, 5 bucătării și

dependințe; la etajul 1, 17 camere, o bucătărie și dependințe; la etajul 2, 12

camere, trei bucătării și dependințe și teren în suprafață de 738 stj.”, în

Calea Mareșal Foch, actualmente B-dul 21 Decembrie 1989, a constituit

proprietatea tabulară a reclamantei din prezenta cauză, Biserica Unitariană

Maghiară, dreptul de proprietate al acesteia fiind intabulat sub B 1, prin

încheierea de CF din 08 martie 1938.

La data de 10 martie 1952,

prin încheierea de CF, în baza Decretului nr. 176/1948, imobilul de sub A + 5,

se adnotează din CF Cluj și se transcrie în CF nou înființată, în favoarea

Statului Român, în folosința Ministerului Sănătății, operațiune de CF

evidențiată sub B 12.

Conform mențiunilor

din CF Cluj, imobilul a fost înscris, în favoarea Statului Român, în folosința

Ministerului Sănătății, sub B 1, prin încheierea de CF din 10 martie 1952, în

baza Decretului nr. 176 din 02 august 1948.

Sub B 2 în CF și sub

B 13 în CF a fost notat apelul înaintat de Biserica Unitariană Maghiară în

contra încheierii de CF nr. 560/1952.

La data de 27 aprilie

1997 prin încheierea de CF nr. 6910, din CF nr. 227 Cluj, a fost dezlipit din

această carte funciară și împărțit după cum urmează: imobilul cu nr. top nou,

constând din teren în suprafață de 1376 mp. și construcții, și care a fost

transcris apoi în CF col. nr. 122958 Cluj și în CF ind. nr. 122959 Cluj, nou

înființate, în favoarea Statului Român; imobilul, teren și curte în suprafață

de 1281 mp., și care s-a reînscris în CF nr. 227, în favoarea Statului Român în

administrarea operativă a Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, cu

titlu de drept lege.

În CF col. nr. 122958

Cluj-Napoca, a fost înscris imobilul cu nr. top nou 125/1, constând din casă cu

11 apartamente și teren în suprafață de 1376 mp., cu părțile indivize comune

compuse din teren, fundații, fațade, acoperiș, racord principal de apă, canal,

gaz, electricitate, pod, coridor la subsol și W.C. - uri, menționându-se,

totodată, nr. topografic nou ce corespunde fiecăruia dintre cele 11 apartamente.

În CF ind. nr. 122959

Cluj-Napoca, au fost înscrise cele 11 apartamente distincte cu nr. top 125/1/I,

până la 125/1/XI, prin descrierea exactă a componenței fiecăruia dintre

apartamente, precum și a cotei părți ce revine fiecărui apartament din părțile

indivize comune.

Sub A + 4, a fost înscris apartamentul nr. 4, corp I clădire, la parter, cu nr. top 125/1/IV, compus din două

camere, o bucătărie, o baie, o cămară de alimente, un antreu, un hol comun cu

apartamentul nr. 3, cu suprafața utilă de 70,11 mp., cu părțile indivize comune

în cotă de 3,29/100 parte, înscrise în CF col. nr. 122958.

Sub nr. ser. A + 9, a fost înscris apartamentul nr. 9, corp IV, cu nr. top 125/1/IX, la parter, compus din o cameră, o

bucătărie, o baie, un hol, o cămară de alimente, cu suprafața utilă de 43,91

mp., cu părțile indivize comune înscrisă în CF col. nr. 122958, în cotă de

2,06/100 parte.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 18 februarie 1997, pârâtul P.M.T. și soția P.I. au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 4, la baza încheierii

acestui contract de vânzare-cumpărare stând cererea din 05 februarie 1997 și

contractul de închiriere din 12 martie 1990, dreptul de proprietate astfel

dobândit de către cumpărătorii Potra, fiind intabulat în CF ind. nou deschisă nr.

124503/A Cluj, nr. top 125/1/IV, sub B 1 și 2, iar sub B 3 a fost notată interdicția de înstrăinare și grevare pe o durată de 10 ani, în baza Legii nr. 112/1995,

precum și în CF ind. nr. 122959 Cluj-Napoca, sub B 4 și CF col. nr. 122958

Cluj, sub B 4 și B 5.

P.I. a decedat la

data de 24 aprilie 2001, iar prin certificatul de moștenitor din 19 ianuarie 2004,

eliberat de B.N.P. P.F., s-a dezbătut masa succesorală după defunctă,

constatându-se că în această masa succesorală intră cota de ½ parte,

prin sistarea comunității de bunuri, din apartamentul nr. 4 situat în imobilul

din Cluj-Napoca, B-dul 21 decembrie 1989, înscris în CF nr. 124503/A, nr. top

125/1/IV, moștenitori fiind pârâtul P.M.T., în calitate de soț supraviețuitor,

în cotă de ¼ parte și numita K.O., în calitate de fiică, în cotă de

¾ părți din masa succesorală.

La data de 23 martie 2001,

pârâtul P.M.T., în calitate de promitent-vânzător, a încheiat cu pârâtul M.V.,

în calitate de promitent-cumpărător, un antecontract de vânzare-cumpărare,

având ca obiect întregul drept de proprietate al pârâtului P.M.T. asupra

apartamentului nr. 4, pentru prețul de 8000 dolari S.U.A., achitat integral

anterior semnării antecontractului, părțile contractante consimțind la notarea

antecontractului în cartea funciară, notare care însă nu a mai fost operată

niciodată în CF (f. 89 dosar nr. 1435/2004).

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 24 februarie 1997, pârâta N.F. a cumpărat, în baza Legii nr.

112/1995, apartamentul nr. 9, la baza încheierii acestui contract de

vânzare-cumpărare stând cererea din 27 noiembrie 1996 și contractul de

închiriere din 03 februarie 1981, dreptul de proprietate al pârâtei N.F. fiind intabulat

în CF ind. nr. 123688 Cluj-Napoca, nr. top 125/1/IX, sub B 1, iar sub B 2 s-a

notat interdicția de înstrăinare timp de 10 ani de la data cumpărării, conform art.

9 din Legea nr. 112/1995, precum și în CF ind. nr. 122959 Cluj, sub B 3 și în

CF col. nr. 122958 Cluj, sub B 3.

Pârâta N.F. a făcut

demersuri legale în vederea transformării acestui spațiu, din acela de

locuință, în acela de spațiu comercial, demersuri atestate de înscrisurile

aflate la filele 26-62 din dosar nr. 7886/2005 și finalizate prin transformarea

apartamentului nr. 9, subsol și parter, într-un spațiu comercial cu scară

interioară de acces, grup sanitar și acces direct din str. David Francisc,

conform dovezii de luare în folosință din 16 februarie 2005.

Ca urmare a

schimbării destinației apartamentului nr. 9 și a transformării acestuia din

locuință în spațiu comercial, imobilul a fost înscris într-o nouă carte

funciară individuală nr. 551 nedefinitivă Cluj-Napoca, nr. cad. 4358/IX, sub B

1 în această CF fiind intabulat dreptul de proprietate al pârâtei N.F., cu

rangul serial câștigat prin încheierea de CF nr. 11880 din 28 iulie 1997, iar

sub B 2, fiind notată interdicția de înstrăinare timp de 10 ani de la data

cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Prin cererea

înregistrată la 26 februarie 2003 la Comisia Specială de Retrocedare, reclamanta a solicitat, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000,

aprobată prin Legea nr. 501/2002, retrocedarea imobilului situat în

Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989 (numerotat și pe str. Brassai), înscris în

CF nr. 1472 Cluj, nr. top 125, inclusiv teren în suprafață de 128 stj., având

destinația de școală în trecut și în prezent.

Prin Decizia nr. 455

din 17 decembrie 2004, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România, de pe lângă Guvernul

României, au fost retrocedate în natură în favoarea reclamantei apartamentele: nr.

2, corp I parter; nr. 3, corp I parter; nr. 5, corp I parter; nr. 6, corp II

parter; nr. 7, corp II parter; nr. 8, corp II și III parter; nr. 10, corp IV

parter; nr. 11, corp IV parter, împreună cu părțile indivize comune aferente,

cu obligația de a le menține afectațiunea pe o perioadă de 5 ani de la data

emiterii deciziei, precum și cu terenul menționat în schița cadastrală

întocmită de beneficiarul retrocedării și utilizatorul actual, în timp ce

pentru apartamentele nr. 4 și 9 procedura administrativă în fața Comisiei

Speciale de Retrocedare a fost suspendată, în conformitate cu art. 6 alin. (3)

din O.U.G. nr. 94/2000, republicată și actualizată, până la finalizarea

procedurii judecătorești prin hotărâre definitivă și irevocabilă, Comisia

urmând a se pronunța ulterior, în funcție de menținerea sau anularea

contractelor de vânzare-cumpărare pe cale judiciară, aspect care rezultă din

adresa din 09 februarie 2005, eliberată de Comisia Specială de Retrocedare.

Decizia nr. 455/2004

a Comisiei Speciale de Retrocedare a fost atacată în instanță, fiind menținută

în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1250 din 12 aprilie 2006, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal

în dosar nr. 7715/1/2005, nr. în format vechi 1830/2005.

Prin această decizie

s-a statuat în sensul că „este de necontestat că imobilul în litigiu a fost

preluat abuziv de Statul Român”.

La data de 11

noiembrie 1998 reclamanta Biserica Unitariană Maghiară Cluj a chemat în

judecată pe pârâții Consiliul Local Cluj-Napoca, Ministerul Sănătății, SC C.A.

SA, P.M.T., P.I., N.F., Grupul Școlar „V.B.” și Ministerul Educației Naționale,

printr-o acțiunea având ca obiect constatarea că parterul imobilului înscris în

CF nr. 1472 Cluj, a trecut în mod nelegal în proprietatea Statului Român și în

folosința Ministerului Sănătății, cu consecința rectificării cărților funciare

și a restabilirii situației anterioare de CF.

Prin sentința civilă nr.

586 din 28 decembrie 1999, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 7849/1999,

a fost respinsă această acțiune a reclamantei, cu motivarea că preluarea

imobilului în litigiu de către Statul Român în baza art. 1 și art. 2 din

Decretul nr. 176/1948, nu a fost una nelegală.

Această sentință a

rămas definitivă prin respingerea ca tardiv a apelului reclamantei prin decizia

civilă nr. 174 din 13 septembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în

dosar civil nr. 4502/2000.

În primul ciclu

procesual, în instanța de apel, în dosar nr. 7886/2005, a fost efectuată o

expertiză tehnică-judiciară de specialitate de către conf. dr. ing. V.F., având

ca obiectiv identificarea celor 4 corpuri de clădire din Cluj-Napoca, str. 21

Decembrie 1989; precizarea situației corpului nr. II, III, IV de clădire,

respectiv, dacă sunt construcții diferite față de corpul I de clădire;

precizarea situației corpurilor II, III, IV de clădire, referitor la înscrierea

lor în CF nr. 1472 Cluj; precizarea situației actuale a apartamentului nr. 9,

față de situația înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare pe baza căruia a

fost făcută înscrierea în CF ind. nr. 122959 Cluj și CF col. nr. 122958 Cluj.

Concluziile acestei

lucrări de specialitate au fost în sensul că imobilul în litigiu, situat în

Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989 este compus din patru corpuri de clădire,

corpurile I și IV având un perete comun, iar corpurile II și III fiind

independente.

Corpul I, constând

din subsol parțial + P + 2E, conform arhitectonicii structurii de rezistență și

a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1900-1920.

Corpul II, constând

din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistență și a materialelor

folosite, a fost edificat în perioada anilor 1940-1950.

Corpul III, constând

din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistență și a materialelor

folosite, a fost edificat în perioada anilor 1960-1980, prin refacerea

construcției existente anterior.

Corpul IV, constând

din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistență și a materialelor

folosite, a fost edificat în perioada anilor 1900-1920, expertul apreciind că

edificarea corpului IV ar fi putut fi realizată odată cu corpul I de clădire,

dat fiind că au fost folosite aceleași tipuri de materiale și același sistem

structural, dar ar fi putut fi edificat ulterior corpului I de clădire, însă în

interiorul aceluiași interval de timp, 1900-1920, date fiind diferența de

nivele, respectiv, parter și două etaje la corpul I și parter la corpul IV,

care, în opinia expertului, nu ar avea justificări arhitectonice, precum și

diferența de sistem de rezemare a bolților, respectiv, boltă cu dublă curbură

pe întreaga lățime a clădirii la corpul I și boltă longitudinală simplă cu

rezemări pe zidurile transversale la corpul IV.

Expertul a precizat

că la apartamentul nr. 9 au fost făcute modificări, ca urmare a acestora,

suprafața utilă a apartamentului, față de cea înscrisă în contractul de

vânzare-cumpărare, mărindu-se de la 44,10 mp. la 90,17 mp.

Cu privire la

caracterul preluării imobilului în litigiu de către Statul Român.

În speță, există două

hotărâri judecătorești irevocabile, una pronunțată de o instanță civilă

(sentința civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj), și alta pronunțată de o

instanță de contencios administrativ (decizia nr. 1290/2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție), prin care s-a statuat cu privire la valabilitatea ori

nevalabilitatea titlului Statului Român, de preluare a imobilului litigios.

Prima dintre aceste

hotărâri, a fost pronunțată în contradictoriu și cu pârâții din prezenta cauză,

ori cu antecesorii acestora, fiindu-le deci opozabilă pârâților, în ceea ce-i

privește pe succesorii pârâților din dosar nr. 7849/1999 al Tribunalului Cluj,

în virtutea calității lor de succesori cu titlu particular ai autorilor lor.

Prin această

hotărâre, nr. 586/1999, s-a statuat în sensul că preluarea imobilului în

litigiu în baza art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 176/1948, nu este una

nelegală.

S-a constatat că prin

sentința nr. 586/1999 nu s-a făcut altceva decât să se analizeze dacă Decretul nr.

176/1948 era prezumat ca fiind un titlu de preluare în favoarea statului a

imobilului în litigiu, fără însă să se analizeze dacă în concret preluarea

operată în temeiul acestui Decretul nr. 176/1948, a fost una legală, prin

respectarea cerințelor legale de la acel moment.

Decizia nr. 1250/2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță în sensul că imobilul în

litigiu a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, împrejurare în raport de

care imobilul se circumscrie prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost

aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002.

Prin această decizie

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, valabilitatea titlului statului a fost

cenzurată și analizată prin raportare la dispozițiile legii speciale în

materie, și anume, a Legii nr. 501/2002, lege care constituie singurul cadru

legal ce reglementează restituirea unor imobile ce au aparținut unor culte

religioase.

Și este firesc să fie

așa, având în vedere cel puțin următoarele argumente:

Prima lege așa-zis

reparatorie, prin care s-a încercat repararea abuzurilor comise în perioada

anterioară anului 1989, a fost Legea nr. 112/1995, pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în

proprietatea statului.

Legea nr. 112/1995,

așa cum o spune însăși titulatura sa, avea ca obiect de reglementare, conform art.

1 alin. (1), imobilele cu destinația de locuințe preluate de la foști

proprietari persoane fizice, trecute în proprietatea statului sau a altor

persoane juridice cu destinația de locuințe, cu titlul, și care se aflau în

posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989.

Inițial, art. 1 alin.

(2) din Normele metodologice privind aplicarea unitară a Legii nr. 112/1995,

aprobate prin H.G. nr. 20/1996, prevedea că prin titlu, în sensul art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 112/1995, se înțelegeau următoarele acte normative: Decretul nr. 92/1950,

Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr.

712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea acte

normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale

Guvernului.

Ulterior, prin

modificările aduse H.G. nr. 20/1996 prin H.G. nr. 11/1997, s-a detaliat

noțiunea de titlu, în sensul unor precizări suplimentare cu privire la

preluarea operată în temeiul Decretului nr. 92/1950, la art. 1 introducându-se alin.

(4), (5) și (6), și care în esență, prevedeau că:

„(4) Locuințele care

au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la

data respectiva sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile

inexistentei unei reglementări legale care sa reprezinte temeiul juridic al

constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind

trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995.

(5) Imobilele care nu

intra sub incidenta Legii nr. 112/1995 și pentru care nu exista titlu valabil constituit

în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare

a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească,

potrivit dreptului comun.

(6) În cazul în care

pe rolul instanțelor judecătorești se afla cereri referitoare la imobilele

prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995,

de restituire în natura, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către

chiriași, se suspenda de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a

cererilor respective”.

Art. 25 din Legea nr.

112/1995 prevedea că prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice

ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în

proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferente de destinația

lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică.

În speță, avem de-a

face cu un imobil care anterior trecerii sale în proprietatea Statului Român

constituia proprietatea unei persoane juridice, respectiv, a Bisericii

Unitariene Maghiare și care anterior preluării sale de către stat, avea

destinația de școală.

Drept urmare, nefiind

vorba despre un imobil cu destinația de locuință, aflat în proprietatea unei

persoane fizice, și trecut cu aceeași destinație în proprietatea Statului

Român, imobilul litigios nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, respectiv,

nu putea fi vândut chiriașilor în temeiul acestei legi.

Legea specială de

retrocedare a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase din România este

O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002,

și republicată în temeiul art. V din Titlul II al Legii nr. 247/2005.

Art. 1 alin. (1) din

acest act normativ prevedea că imobilele care au aparținut cultelor religioase

din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de Statul Român,

de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în

proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în

patrimoniul unei persoane juridice, dintre cele prevăzute la art. 2, se

retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de

urgență, prin imobile înțelegându-se, potrivit alin. (3) al aceluiași art. 1,

construcțiile existente în natură împreună cu terenurile aferente lor, situate

în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data

preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive

în intravilanul localităților și nerestituite până la data intrării în vigoare

a prezentei legi.

Fac obiectul O.U.G. nr.

94/2000, republicată și actualizată, toate imobilele care au aparținut cultelor

religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, art.

1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate

prin H.G. nr. 1164/2002, modificată prin H.G. nr. 1094/2005, prevăzând că sunt

considerate abuzive, în înțelesul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000,

acele preluări de proprietate cu privire la imobile aparținând cultelor religioase,

care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative sau

administrative emise în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu

s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării.

Prin prisma textelor

legale anterior citate, se poate aprecia în sensul că preluarea unui imobil

care a aparținut unui cult religios din România, în perioada de referință, în

temeiul sau ca efect al unor acte administrative sau normative emise în

respectiva perioadă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în

raport cu perioada preluării, a fost una abuzivă, chiar dacă, prin ipoteză ar

fi existat un titlu legal de preluare, cum a fost în speță Decretul nr. 176/1948.

Drept urmare, Curtea a

constatat că în speță prevalează decizia nr. 1250/2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, sentinței nr. 586/1999, decizie prin care s-a statuat în

sensul că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român,

chiar dacă, conform statuării din sentința nr. 586/1999, la baza acestei

preluări a stat un așa-zis titlu, respectiv Decretul nr. 1976/1948.

Pe cale de

consecință, prin prisma argumentației anterior expuse, Curtea apreciază că în

speță imobilul litigios a fost preluat în mod abuziv, însă cu titlu, de către

Statul Român.

Cu privire la

valabilitatea ori nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Date fiind

argumentațiile anterior expuse, s-a constatat că imobilul litigios nu se

circumscrie dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci ale O.U.G. nr. 94/2000,

actualizată și republicată, astfel încât acesta nu putea fi vândut în

condițiile Legii nr. 112/1995, decât prin fraudarea acestei din urmă legi.

Concret, putea fi

vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 doar imobilele care se încadrau în textul

art. 1 din această lege, care nu au fost restituite foștilor proprietari

persoane fizice, ori moștenitorilor acestora, chiriașilor titulari de contract,

după expirarea termenului prevăzut la art. 14, cu plata integrală sau în rate a

prețului.

Art. 14 din Legea nr.

112/1995 prevedea că persoanele îndreptățite la restituirea în natură a

apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri, vor depune cereri în

acest sens în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a

împlinit la 29 iulie 1996.

Dat fiind că imobilul

în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar fostul proprietar

deposedat abuziv de Statul Român, reclamanta din prezenta cauză, nu putea

formula cerere de restituire în natură a acestui imobil în condițiile acestei

legi, fiind nevoită să aștepte, așa cum impunea art. 25 din Legea nr. 112/1995,

apariția unei legi speciale care să reglementeze situația juridică a

imobilului, respectarea de către chiriașii cumpărători a termenului de 6 luni

prevăzut de art. 14, este irelevantă sub aspectul analizării valabilității

contractelor de vânzare-cumpărare.

De altfel, art. 9

1

alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 11/1997 prevedea că dispozițiile legale privind

nulitatea actelor juridice se aplică contractelor de vânzare-cumpărare la care

se referă art. 9 din Legea nr. 112/1995 dacă „au ca obiect imobilele menționate

la art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice”.

Art. 6 alin. (2) din

O.U.G. nr. 94/2000, actualizată și republicată, prevede că actele juridice de înstrăinare

a imobilele care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență sunt lovite de

nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative

ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

O.U.G. nr. 94/2000,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, a fost modificată

prin O.U.G. nr. 184/2002, act normativ care prevedea în art. 6 alin. (3) că

actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de

nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative

ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Potrivit alin. (4)

teza I al aceluiași art. 6, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de

cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni, de la

data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 184/2002, acest termen de 6 luni expirând

la data de 18 iunie 2003.

Art. 6 alin. (4) teza

II prevedea că pentru soluționarea acestor cauze instanțele judecătorești

competente vor avea în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din

Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Ulterior, prin art. II

din Legea nr. 48/2004, privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002, a fost instituit

un nou termen de 6 luni înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul la acțiune

prevăzut la Titlul II art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2000, termen care

s-a împlinit la 28 septembrie 2004, prezenta acțiune fiind promovată de

reclamantă înăuntrul acestui din urmă termen, la data de 23 septembrie 2004.

Art. 46 alin. (1), (2)

și (4) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială, devenit art. 45 după

republicarea legii, prevedea următoarele:

„(1) Actele juridice

de înstrăinare,