ÎCCJ, decizie (scj.ro #86772)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86772) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Verificarea compatibilității dintre norma internă și

dreptul comunitar. Rolul judecătorului comunitar.

Cuprins pe materii

:

Drept procesual civil. Principiul rolului activ al

judecătorului.

Index alfabetic :

Judecător național

- normă comunitară

- drept național

- directivă

Tratatul de aderare a României la

Uniunea Europeană

Tratatul CEE

Judecătorul național devenit, după data de

1 ianuarie 2007 judecător comunitar, este obligat să aplice direct dreptul

comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului național cu acesta, în

virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar și al supremației

acestuia.

Astfel,

orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză

ce intră în jurisdicția sa, să aplice

dreptul comunitar în totalitatea

sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor și este

obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din

dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar,

fie anterioară

sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare.

ICCJ, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 2119 din

31 martie

2008

Prin acțiunea înregistrată la 30 august

2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea

dreptului la liberă circulație în Franța pe o perioada de 3 ani, împotriva

pârâtului C.M., domiciliat în județul Prahova, arătând că acesta a fost

returnat din Franța, în baza Acordului de readmisie încheiat de România,

aprobat prin H.G. nr.278/1994.

Prin sentința civilă nr.1042/2007,

Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva

sentinței a declarat apel D.G.P., care a fost respins prin decizia civilă nr.

380 din 26 septembrie 2007, a Curții de Apel Ploiești.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

D.G.P., care a invocat dispozițiile art.304 pct. 9

C.proc.civ

.,

susținând că returnarea pârâtului pentru ședere ilegală dovedește încălcarea

legislației statului francez, iar autoritățile române nu au competența de a

cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare

săvârșite de autoritățile franceze, ci doar de a lua act de această măsură și

a

pune în

executare prevederile corespunzătoare din

legislația națională.

Analizând hotărârea

recurată

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor incidente, Înalta Curte de

Casație și Justiție a constatat că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanțele de judecată sunt obligate ca, după

data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naționale privind

libera circulație a persoanelor cu legislația și cu jurisprudența comunitară.

Judecătorul național a devenit, după această

dată judecător comunitar, fiind obligat să aplice direct dreptul comunitar,

dacă se constată incompatibilitatea dreptului național cu acesta, în virtutea

principiilor efectului direct al dreptului comunitar și al supremației

acestuia.

În ceea ce privește raportul dintre legislația

națională și legislația comunitară, Curtea a făcut aplicarea principiilor de

interpretare, stabilite de Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg în

jurisprudența sa, respectiv :

Principiul efectului direct al tratatelor,

ceea ce înseamnă că dispozițiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul

intern (

Hotărârea Curții din 5 februarie

1963, Van

Gend

en

Loos

c. Administrație

der

Belastingen

);

Principiul

efectului

direct

al

directivelor, care

se

aplică

atunci când

dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului

lor, ca fiind necondiționate

și suficient

de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor măsuri de

transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept intern

neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi

pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (

Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982 , cauza

Becker

v.

Finanzamt

Munster

-

Innenstadt

);

Unul din principiile

importante este principiul supremației dreptului comunitar. Spre deosebire de

tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică

proprie,

integrată în sistemul juridic al

statelor membre în momentul intrării în vigoare a

Tratatului și care

impune organelor jurisdicționale de drept intern.

În fapt, prin

instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții

proprii, cu

personalitate juridică, capacitate de reprezentare

internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea

competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea

din urmă au limitat, chiar dacă în domenii

restrânse,

drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil

resortisanților

lor și lor însele (

Hotărârea Curții din

15 iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L.

);

Un alt principiu de care

instanța națională trebuie să țină seama este obligația de a nu aplica dreptul

național contrar dreptului comunitar. Astfel,

orice

instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să

aplice

dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe

care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice

orice prevedere din

dreptul național care ar

putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară

sau

ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (

Hotărârea Curții din 9 martie 1978,

Amministrazione

delle

Finanze

dello

Stato c. Simmenthal

).

Prin prisma acestor

principii și în raport de situația de fapt, trebuie analizat în ce măsură

dispozițiile cuprinse în legea internă sunt compatibile cu legislația

comunitară în materia liberei circulații a persoanelor.

În ceea ce privește principiul de bază în

materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia română, în prezent,

atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula potrivit

căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor

membre ale Uniunii Europene este garantat – art.25 din Constituția României,

art.18 din Tratatul CEE, art.4 din Directiva 2004/38/CE.

Excepțiile de la această regulă se regăsesc

atât în cuprinsul legii interne, respectiv art.38 și art.39 din Legea nr.248/2005,

cât și în cuprinsul legislației comunitare, respectiv art.27 din Directiva

2004/38/CE.

Cu

privire la compatibilitatea normei interne cu cea comunitară în

ceea ce privește

dreptul la liberă circulație a cetățeanului român ce cuprinde și dreptul de a

ieși din țară în scopul de a călători pe teritoriul altui membru, Curtea a

constatat că norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în

care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor:

afectarea

ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice,

pe

când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera

circulație

dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui

acord de readmisie,

fără a se face nici o distincție în ceea ce privește

persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un

pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a

fost returnat.

Norma internă

prevede o categorie mai largă de situații posibile când se poate dispune

restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, în raport cu

categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară. Consecința

firească este aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma

comunitară, în ceea ce privește alte excepții la libera circulație a

persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

Examinând conținutul dispozițiilor art. 27 din

Directivă, s-a constatat că acestea stabilesc într-un mod precis și lipsit de

echivoc

excepțiile de la principiul

liberei circulații a persoanelor, iar potrivit Tratatului de aderare a României

la Uniunea Europeană, România avea obligația ca până la data de 1 ianuarie 2007

să transpună dispozițiile Directivei în dreptul intern, obligație ce nu a fost

însă îndeplinită, Legea nr. 248/2005 nefiind până în prezent

modificată și armonizată cu dispozițiile cuprinse

în Directivă.

În

aceste condiții, Curtea a făcut aplicarea efectului direct al Tratatului și al

Directivei la situația de fapt și, în considerarea principiul supremației

dreptului comunitar, a constatat că norma aplicabilă în cauză este norma

comunitară și anume art.18 din Tratat, respectiv art. 27 și urm. din

Directivă.

Așa cum s-a arătat, art. 27 din Directivă prevede

situațiile de excepție în care se poate dispune restrângerea dreptului la

liberă circulație, respectiv ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

Art.18 (1) CE este direct aplicabil în

ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii Europene, inclusiv

cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat

membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui

alt stat membru.

Dreptul

de a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat

de art.18 (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine. Acest

drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru ar putea,

fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să părăsească

teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Dispoziția

națională – art.38 din Legea nr.248/2005 contravine legislației

comunitare,

judecătorul național fiind obligat să aplice dreptul comunitar și în ce

privește acest drept de a părăsi teritoriul unui stat. Deși nu e

reglementat

de Directiva 2004/38/CE, în

art.27 (ce se referă doar la dreptul de intrare și de ieșire), din formularea

articolului rezultă că acest text privește limitarea libertății de circulație

și că, deci include și dreptul de a părăsi un stat membru conform art.4 din

Directiva 2004/38/CE, orice cetățean al Uniunii are dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a intra în alt stat membru.

Un stat membru nu

poate limita dreptul de

a ieși din

statul de origine automat, fără a examina comportamentul personal al

individului în cauză și numai pentru că a fost repatriat din alt stat membru

pentru „ședere ilegală”.

Curtea apreciază că simpla nerespectare a

condițiilor prevăzute de legea statului membru, referitoare la dreptul de

ședere pe teritoriul său a unui cetățean român, nu poate fi încadrată în sfera

noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică, la care se referă

prevederile normei comunitare aplicabilă în cauză, pentru a se putea admite acțiunea

formulată de reclamantă.

Având în vedere aceste considerente, în baza

dispozițiilor art.312

C.proc.civ

., recursul a fost

respins ca nefondat.