ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3707/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data 24 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat acțiune în constatare, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în baza indiciilor rezultate din documentele existente la dosar, să aprecieze asupra calității de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A.

Prin Sentința civilă nr. 2851 din 4 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat că pârâtul a avut calitatea de lucrător al Securității.

Împotriva Sentinței civile nr. 2851 din 4 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată, în esență, că instanța de fond a admis cererea, cu o insuficientă coroborare a probatoriilor administrate și în condițiile unei vădite greșite aplicări a normelor de drept substanțial ce reglementează instituția juridică căreia i-a fost circumscris demersul inițiat de reclamant.

Arată recurentul că motivarea instanței de fond cuprinde o serie de aprecieri generale cu privire la activitatea derulată de angajații serviciilor de securitate și cu privire la caracterul totalitar al regimului cu care s-au confruntat românii la acea epocă, situația concretă a pârâtului fiind "tranșată" în doar câteva propoziții.

Apreciază recurentul că, în speța dedusă judecății, în considerarea precizărilor anterior realizate, nu ne aflăm în situația unei sentințe motivate în înțelesul legii, exprimarea lapidară a instanței de fond nefiind de natură a crea convingerea că apărările formulate de pârât au fost avute în vedere, iar înlăturarea lor a fost realizată în condiții de coroborare cu alte susțineri, ori cu alte probe.

Cu referire la motivul de casare menționat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că scopul pentru care ar fi trebuit edictat actul normativ indicat de reclamant drept temei al acțiunii ar fi trebuit să fie demascarea persoanelor care, în calitate de angajați ai serviciilor de securitate ori de colaboratori ai acestora, în perioada anterioară anului 1989 au derulat activități a căror gravitate a condus la pronunțarea unor condamnări de natură politică vădit abuzive, ori la derularea unor activități extreme și prejudiciabile fată de cetățeni onești ai țării.

Subliniază recurentul că serviciile de securitate rămân o componentă cu o deosebită implicare în planul social, economic și politic al unei țări, iar simpla calitate de angajat al unui astfel de serviciu nu îl transformă pe cel aflat în acea situație în "torționar" rațiunea activității de informații o constituie apărarea și promovarea valorilor fundamentale ale statelor și națiunilor; fiecare stat, indiferent de regimul său politic, are obligația să-și apere securitatea internă și să mențină ordinea de drept, ca o garanție a protejării drepturilor omului, iar, în acest plan, jurisprudența CEDO statuează că activitatea de informații desfășurată în cadrul legal nu încalcă drepturile omului.

Arată recurentul că utilizarea sintagmei "suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului", în cuprinsul O.U.G. nr. 24/2008, nu trebuie să conducă la concluzia că orice astfel de cerere, întemeiată pe dispozițiile actului normativ citat, urmează a fi admisă, consecința, din punct de vedere moral la acest moment, pentru cel ce are calitatea de pârât în procedura judiciară fiind un adevărat oprobriu public, un "vot de blam" dat fără discernământ tuturor celor care au avut calitatea de ofițer de informații în perioada anterioară anului 1989.

Se arată în susținerea recursului declarat că cererea reclamantului trebuie raportată situației concrete a recurentului-pârât, persoană care, fără a nega împrejurarea că a avut calitatea de ofițer de Securitate, nu îndeplinește, prin activitatea derulată față de autorul petentei, B., cea de-a doua condiție impusă de actul normativ, respectiv lezarea dreptului la viață privată.

Punctează recurentul că la momentul la care pârâtul a întocmit acele note, aproape impersonale și generate de faptul că avea dosarul lui B. în lucru, această din urmă persoană suferise o condamnare politică, neavând nici o relevanță faptul că această condamnare ar fi fost stabilită, ulterior anului 1989, ca fiind abuzivă, după cum nici eventuala demonstrare, ulterior Revoluției, a scopului nobil al activității derulate de B.

Arată recurentul că analiza aspectelor pe care le precizează cererea de chemare în judecată trebuie realizată nu în contextul ideologic al acestei epoci, ci prin raportare la contextul socio-politic al anilor 1964 - 1989, iar din această perspectivă rezultă în mod evident caracterul nefondat al cererii deduse judecății.

Recurentul subliniază faptul că, în condițiile în care este de netăgăduit că a îndeplinit simple însărcinări de serviciu, fapt ce exclude cu desăvârșire inițiative personale în verificarea vieții sau activității semenilor săi, se pune problema de a demonstra în ce măsură aceste activități au produs un prejudiciu major autorului petiționarei.

În opinia recurentului, dovezile administrate sunt în sensul lipsei acestui prejudiciu, nerezultând din niciun înscris depus la dosarul cauzei că aceste verificări au agravat situația autorului petiționarei, după cum nu este probat prejudiciul pe care pretinsa încălcare a dreptului la viață privată l-ar fi produs acestuia. Eventualul rezultat al verificărilor pârâtului nu a condus la o nouă condamnare a lui B., nu a îngrădit acestuia drepturi, nu l-a lezat efectiv, iar reclamanta nu a probat o ipoteză contrară.

Precizează recurentul că situațiile trebuie analizate punctual, în funcție de particularitățile activității fiecăreia dintre persoanele chemate în judecată în parte, sens în care, în absența oricăror probatorii care să dovedească îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege, solicitarea adresată instanței de fond apare ca nefondată.

Intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reținut că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 22 februarie 2018 completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Recurentul-pârât a depus punct de vedere la raport.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția primei instanțe, de admitere a acțiunii, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În cadrul recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (recurentul a renunțat expres la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate, sentința recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material invocate de recurent.

Reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a învestit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect constatarea calității de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A.

Analizând actele depuse la dosarul cauzei, argumentele părților și dispozițiile legale în materie, prima instanță a constatat existența calității de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A.

Verificarea domnului A. a avut ca temei legal cererea nr. x din 16 iulie 2014, adresată C.N.S.A.S. de către doamna C., petiționar îndreptățit care și-a exercitat dreptul legal și legitim de acces la dosar prevăzut de art. 1 alin. (7) și alin. (8) din O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările și completările ulterioare. În această cerere, petenta a solicitat verificarea posibilei calități de lucrător al Securității, în sensul legii, cu privire la toți ofițerii care au contribuit la instrumentarea dosarului identificat în arhiva C.N.S.A.S pe numele tatălui său, B. Documentele semnate olograf în dosarul nr. x (titular B.) atestă fără dubiu faptul că domnul A., în calitate de angajat al fostei Securități, având gradul de maior în cadrul Direcției Regionale Iași, secție Raională Huși (1964, 1965, 1967), a contribuit în mod direct la instrumentarea acțiunii de urmărire informativă, inițiată de organele de Securitate împotriva titularului.

Față de cele expuse în acțiunea în constatarea calității pârâtului de lucrător al Securității, în considerarea conținutului documentelor apreciate ca fiind relevante în vederea introducerii acesteia, se observă că și în susținerea recursului său recurentul-pârât nu neagă calitatea pe care avut-o. Mai mult, acesta confirmă contribuția sa la urmărirea titularului dosarului menționat anterior.

Înalta Curte are în vedere faptul că O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate și a colaboratorilor acesteia, apreciată ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară.

În realizarea obiectivului propus prin actul normativ, legiuitorul a definit, în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, noțiunea de lucrător al Securității ca fiind "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Pentru constatarea calității de lucrător al Securității, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, legiuitorul stabilește în cuprinsul art. 2 lit. a) cerințele ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru reținerea acestei calități, respectiv:

a) în perioada 1945 - 1989 să fi avut calitatea de ofițer/subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit;

b) în calitatea menționată la pct. a) să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Textul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 atribuie calitatea de lucrător numai acelor persoane care au desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale, ceea ce înseamnă că prin activitățile respective trebuia să se fi produs efectiv un rezultat.

Aceasta spre deosebire de conținutul legal al calității de colaborator, în cazul căreia persoana furniza informații prin care se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Înalta Curte consideră că în cauză sunt asigurate condițiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, pentru a se putea constata calitatea recurentului-pârât de "lucrător al Securității".

Așa cum s-a arătat anterior, norma citată impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții pentru a se putea reține calitatea invocată:

În speța dată, această condiție este asigurată, deoarece pârâtul a avut calitatea de ofițer al Securității în perioada 1945 - 1989, deținând gradul de maior în cadrul Direcției Regionale Iași, secția Raională Huși (1964, 1965, 1967).

Și această condiție este asigurată prin acțiunile pârâtului, deoarece din actele depuse de reclamant la dosar rezultă că măsurile întreprinse sau încuviințate de pârât au încălcat drepturi și libertăți fundamentale, garantate de legislația din acea vreme, și anume dreptul la viață privată, prevăzut de art. 33 din Constituția României din 1965, art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

În perioada 1965 - 1967, pârâtul a coordonat supravegherea informativă a lui B., persoană condamnată la 18 ani muncă silnică pentru o infracțiune politică, respectiv uneltire contra ordinii sociale și care fusese grațiat în anul 1964. În vederea stabilirii "activității prezente" a persoanei urmărite, pârâtul a trasat sarcini informatorilor Securității în sensul de a purta discuții cu soția acestuia, de a stabili cercul de persoane care îi vizitează familia, precum și comentariile pe care acesta le face pe marginea evenimentelor din viața cotidiană.

Astfel, în calitatea menționată anterior, pârâtul a participat la supravegherea informativă a titularului dosarului nr. x, fost deținut politic, condamnat la data de 21 martie 1957 la 18 ani de muncă silnică; scopul supravegherii acestuia și după grațierea sa din anul 1964 l-a reprezentat "stabilirea activității prezente". În acest context, pârâtul a recurs la măsura culegerii de informații despre urmărit prin dirijare de surse, aspect probat prin documentele ce conțin sarcinile pe care acesta a înțeles să le traseze surselor "D." și "E.".

Or, analizând conținutul acestor "sarcini" regăsite în dosarul nr. x, f. x și 13, reiese în mod peremptoriu că ele fac parte dintre acelea care generau încălcarea dreptului la viață privată.

Analizând motivele pentru care titularul dosarului a fost condamnat la 18 ani muncă silnică, este evident că acestea erau unele de natură politică, respectiv alimentarea cu hrană a partizanilor refugiați în munți - opozanți înverșunați ai regimului nou instaurat în România după 1946, precum și redactarea unor scrisori cu conținut "dușmănos".

Urmăritul a fost grațiat în anul 1964 și, având în vedere acest aspect, precum și cele de mai sus, este cu atât mai gravă măsura supravegherii informative a acestuia după eliberare pentru "stabilirea activității prezente". Gravitatea este dată de faptul că, atâta vreme cât obiectivul fusese grațiat, acesta continua să fie considerat un "pericol" de către autoritățile statului totalitar de la acea vreme.

Apărările pârâtului nu sunt de natură a conduce la respingerea acțiunii, deoarece, pentru ca o ingerință în dreptul la viață privată să fie permisă, ea trebuie să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase, respectiv să fie proporțională cu scopul urmărit.

Față de cele arătate, se impune următoarea precizare: definiția legală a noțiunii de lucrător nu presupune situațiile în care respectivele persoane (ofițeri, subofițeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceștia suprimau sau îngrădeau drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Din punctul de vedere al legiuitorului este irelevant dacă aceste încălcări sau limitări aveau susținere legală sau regulamentară. Altfel spus, un angajat al Securității care, respectând instrucțiunile din acea vreme, ar fi instrumentat un dosar încălcând, pe motive politice, drepturi și libertăți fundamentale stipulate de Constituția de la acea dată, precum și de pactele internaționale la care România era parte, se înscria în sfera lucrătorilor Securității, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările și completările ulterioare.

Definiția legală enunțată determină conținutul noțiunii de lucrător al Securității, în sensul că nu orice persoană care a funcționat în cadrul acestei instituții are calitatea de lucrător, ci esențial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere și scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmărește deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activități de poliție politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală și juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații, în condițiile lipsei de vinovăție și a vreunei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Important este faptul că recurentul a participat la un moment dat la derularea unor astfel de acțiuni, iar măsurile dispuse au reprezentat o ingerință în viața personală a celui urmărit, cu consecința încălcării dreptului la viață privată.

Din toate documentele dosarului rezultă faptul că motivația acestor verificări a fost una politică, având în vedere măsurile dispuse de recurent asupra persoanei urmărite și respectiv realizate de acesta. Notele informative furnizate de sursele din legătura personală a recurentului arată că obiectivul a fost încadrat, producându-se astfel, contrar susținerilor din recurs, îngrădirea efectivă a dreptului la viață privată.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a fost implicat în acțiunea informativă deschisă asupra persoanei urmărite, iar simpla obținere a unor informații cu caracter personal referitoare la cei urmăriți de Securitate, fără cunoștința și fără acordul acestora și pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, constituia o îngrădire a dreptului la viață privată.

Este evident că în momentul în care informațiile referitoare la preocupările și opiniile unei persoane erau preluate și prelucrate de autorități și deveneau obiect de lucru al acestora, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, se producea încălcarea dreptului la viață privată, fără a prezenta relevanță dacă informațiile au fost obținute prin presiuni sau prin mijloace mai puțin violente.

Așadar, din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin activitățile desfășurate, de a dirija și a instrui sursele din subordinea sa pe lângă persoana urmărită, de a stabili planul de măsuri pentru urmărirea persoanei respective, măsuri ce au fost urmate de cei care le-au pus în executare, pârâtul, ofițer al fostei securități, a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, reglementate și garantate de legislația în vigoare la acea dată, respectiv dreptul la viața privată.

Este lipsit de relevanță faptul că încălcările respective aveau temei legal sau regulamentar, respectiv că încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale reglementate de Constituția în vigoare la aceea dată se producea ca urmare a respectării de către pârât a instrucțiunilor ierarhice primite.

Mai mult decât atât, respectarea regulamentelor interne sau a unor cutume profesionale nu poate constitui un motiv sau un temei legal pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție și de tratatele internaționale asumate de România.

De altfel, dispozițiile și ordinele superiorilor sau regulamentele militare nu pot constitui justificări pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute de pactele internaționale ratificate de România și de Constituția din acea perioadă. Altfel spus, definiția legală a noțiunii de lucrător nu presupune situațiile în care respectivele persoane (ofițeri, subofițeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceștia suprimau sau îngrădeau drepturi și libertăți fundamentale ale omului, pentru motive care nu vizau în mod real apărarea interesului național, ci atitudinea față de regim și față de autoritățile comuniste.

Măsurile dispuse de pârât au avut ca scop, în esență, depistarea poziției necorespunzătoare și cu comentarii negative la adresa politicii partidului și statului și a conducerii superioare de partid, a opiniilor și afirmațiilor cu caracter politic ale acestuia, iar nu a unor aspecte care ar fi putut viza siguranța națională sau prevenirea săvârșirii unor infracțiuni contra statului și a economiei naționale; prin măsurile dispuse, pârâtul a desfășurat activități specifice mecanismului de supraveghere polițienească extrem de intrusiv în viața privată a celor urmăriți și a realizat o încălcare nelegitimă și disproporționată a dreptului la viață privată.

Înalta Curte constată că toate aceste acțiuni ale pârâtului constituie activități prin care s-au suprimat/îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, fără a se urmări un scop legitim și fără a se păstra un raport just de proporționalitate, iar prin instrucțiunile pe care le dădea, pârâtul viza mai degrabă obținerea de informații compromițătoare despre persoana urmărită, din domeniul vieții sale private și profesionale, al întâlnirilor și contactelor pe care le avea și a ideilor pe care le exprima în diverse ocazii.

Așadar, susținerile intimatului-reclamant sunt probate cu înscrisurile depuse la dosar și dovedesc faptul că pârâtul a desfășurat activități prin care a îngrădit drepturi fundamentale ale cetățenilor.

În concluzie, în speță s-au produs efectiv rezultatele prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că au fost suprimate drepturi și libertăți fundamentale.

Având în vedere că activitatea recurentului-pârât a fost desfășurată în scopul sprijinirii regimului totalitar comunist, că verificările efectuate în raport de datele furnizate acestuia erau în strânsă și exclusivă legătură cu regimul politic al unui stat, Înalta Curte apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, astfel că se poate aplica sancțiunea prevăzută de text, respectiv stabilirea calității de lucrător al Securității.

Astfel, în raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinței civile nr. 2851 din 4 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM