ÎCCJ, decizie (scj.ro #82992)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82992) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Hotărâre

AGA. Acțiune în constatare nulitate absolută. Vot multiplu.

Caracterul normei legale încălcate. Termenul de prescripție aplicabil

Cuprins

pe materii : Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index

alfabetic : acțiune în constatare nulitate absolută

-

hotărâre AGA

-

excepția prescripției dreptului la acțiune

-

vot multiplu

Legea

nr. 31/1990, art. 101 alin. (1), (2), art. 132 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (2) din Legea nr.

31/1990, actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând

acționarilor care posedă mai mult de o acțiune, iar potrivit

alin. (1) teza a doua acționarii au libertatea de a stabili prin actul

constitutiv mai multe voturi pentru o acțiune.

Prin urmare, având în vedere că norma este una

dispozitivă, în caz de încălcare a normelor statutare sancțiunea

aplicabilă este nulitatea relativă, iar termenul de prescripție

al dreptului la acțiunea în anulare a unei hotărâri AGA adoptată

cu încălcarea acestei norme este de 15 zile de la data publicării

acesteia în Monitorul Oficial al României.

Secția

comercială, Decizia nr. 1148

din 16 martie 2011

Prin sentința

comercială nr. 2154/2010, Tribunalul București, Secția a VI-a

comercială, a admis cererea formulată de reclamantul L.C.M., în contradictoriu

cu pârâta SC G.F.M. SA, a constatat nulitatea absolută parțială

a hotărârii A.G.E.A. pârâtei din data de 9 decembrie 2008,(…) în ceea ce

privește modificarea art. 6.2 din actul constitutiv al pârâtei, a dispus

radierea înregistrării acestui punct din hotărârea A.G.A. din

registrul comerțului, la rămânerea irevocabilă a sentinței,

precum și menționarea hotărârii irevocabile în registrul

comerțului și publicarea sa în M. Of.(…)

Pe de altă parte, pentru a pronunța sentința,

Tribunalul a reținut că prin hotărârea din data de 9 decembrie 2008, A.G.E.A. pârâtei a decis modificarea art. 6.2 din actul constitutiv, în sensul emiterii de

acțiuni cu drept de vot multiplu.

În continuare, instanța de fond a examinat

dispozițiile art. 94 și 120 din Legea nr. 31/1990, a căror

încălcare la adoptarea hotărârii a fost invocată de către

reclamant și a constatat că regula instituită de lege este cea a

egalității în drepturi a acționarilor.

Interpretând prevederile art. 94 alin. (1) din Legea nr.

31/1990, prima instanță a reținut că toți posesorii

acțiunilor trebuie să aibă, de principiu, aceleași

drepturi, dar și că de la această regulă se poate deroga,

însă doar în condițiile art. 94 alin. (2) din lege, în conformitate

cu care „se pot emite totuși, în condițiile actului constitutiv,

categorii de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite,

potrivit art. 95 și 96”.

Pe de altă parte, din analiza art. 120 din Legea nr.

31/1990, potrivit cu care „acționarii exercită dreptul lor de vot în

adunarea generală proporțional cu numărul de acțiuni pe

care le posedă, cu excepția prevăzută de art. 101 alin.

(2)”, instanța de fond a constatat că sistemul creat de legiuitor, cu

privire la exercitarea dreptului de vot, respectă principiul

egalității, dreptul de vot fiind legat de numărul de

acțiuni deținute, dar și că singura excepție

permisă este cea a limitării numărului de voturi pentru

acționarii care dețin mai mult de o acțiune.

Prima instanță a înlăturat apărările

pârâtei, potrivit cărora ar fi admisibilă emiterea unor acțiuni

cu drept de vot multiplu, în temeiul art. 101 alin. (1) teza a II-a din Legea

nr. 31/1990, având în vedere că textul evocat reglementează

drepturile de vot conferite de acțiuni, stabilind regula de bază,

conform căreia o acțiune plătită dă dreptul la un

singur vot în adunarea generală – care respectă atât principiul

egalității în drepturi a acționarilor, cât și pe cel al

proporționalității, consacrate de art. 94 și de art. 120

din Legea nr. 31/1990.

Tribunalul a recunoscut că teza finală a art. 101 alin.

(1) prevede că prin actul constitutiv se poate deroga de la regula de

bază, dar a apreciat că derogarea nu poate fi în sensul votului

multiplu. Astfel, a arătat că art. 101 alin. (2) prevede că

actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând

acționarilor care posedă mai mult de o acțiune, iar art. 120

statuează că acționarii exercită dreptul lor de vot în

adunarea generală proporțional cu numărul de acțiuni pe

care le posedă, cu excepția art. 101 alin. (2). Așadar, prima

instanță a apreciat că actul constitutiv poate doar să

limiteze dreptul de vot.

Pe de altă parte, a arătat că art. 94 și

art. 120 din lege cuprind norme imperative, întrucât fixează limitele

legale ale formării voinței sociale, iar sancțiunea care

intervine pentru eludarea acestor dispoziții legale este nulitatea

absolută.

Prin decizia nr. 416/2010, Curtea de Apel București,

Secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de SC

G.F.M. SA împotriva sentinței.(…)

Pe fond, instanța a reținut că, potrivit art. 94

din Legea nr. 31/1990, acțiunile trebuie să fie de o egală

valoare și acordă posesorilor drepturi egale și că alin.

(2) al aceluiași articol stabilește că se pot emite totuși,

în condițiile actului constitutiv, categorii de acțiuni care

conferă titularilor drepturi diferite, potrivit dispozițiilor art. 95

și 96.

Din interpretarea prevederilor art. 95 din lege a considerat

că singurele acțiuni preferențiale (ca acțiuni care se

deosebesc de cele ordinare) sunt cele cu dividend prioritar, fără

drept de vot, notând că, în speță, potrivit art. 6.1 din actul

constitutiv al apelantei, aceasta a emis o

singură categorie de

acțiuni: nominative, dematerializate, indivizibile, situație care

conferă proprietarilor lor drepturi a căror întindere nu depinde de

calitatea lor (a titularilor), ci rezultă din însuși titlu.

În aceste condiții, instanța a statuat că o

hotărâre a adunării generale, care conferă unei acțiuni

drept de vot multiplu, în temeiul unor criterii care țin de

calitățile personale ale titularului acțiunii, este lovită

de nulitate.

Pe de altă parte, Curtea a mai reținut că

potrivit art. 120 din Legea nr. 31/1990, acționarii exercită dreptul

lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul

acțiunilor pe care le posedă, cu excepția prevăzută la

art. 101 alin. (2), iar în conformitate cu art. 101 din Legea nr. 31/1990,

orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea

generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.

De asemenea, s-a considerat că susținerea potrivit

căreia teza finală din art. 101 alin. (1) – „dacă prin actul

constitutiv nu s-a prevăzut altfel” – are semnificația conferirii

posibilității instituirii unui vot multiplu pentru unii

acționari sau a limitării dreptului de vot și că alin. (2)

al art. 101 clarifică aspectul limitării dreptului de vot, dar

și că legiuitorul nu a mai revenit cu o regulă specială în

ce privește votul multiplu, lăsând adoptarea unei astfel de decizii

la aprecierea acționarilor, ignoră ansamblul regulilor de drept

societar pentru că, derogarea de la regula potrivit căreia o

acțiune dă dreptul la un vot este îngăduită de legiuitor

numai în sensul art. 101 alin. (2), respectiv al limitării numărului

voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o

acțiune și, bineînțeles, în cazul prevăzut de art. 94, al

acțiunilor preferențiale care conferă dreptul la dividend

prioritar, fără drept de vot.

Nu a fost primită nici interpretarea dată de

apelantă tezei finale cuprinse în art. 101 alin. (1), considerând că

este o interpretare izolată a unei teze dintr-un text legal,

fără a se raporta la ansamblul legii din care face parte când, în

fapt, alin. (2) al art. 101 nu face altceva decât să indice limita în care

se poate deroga de la regula cuprinsă în art. 101 alin. (1), iar o astfel

de interpretare este singura care dă eficiență art. 120, cu

referire la proporționalitatea dreptului de vot.

În concluzie, Curtea a constatat că, prin instituirea

votului multiplu sunt încălcate prevederile art. 94 și 120 din Legea

nr. 31/1990, care conțin norme cu caracter imperativ, întrucât ele nu doar

protejează interesul social, ci reglementează însuși regimul

juridic al acțiunilor și al unuia dintre drepturile fundamentale pe

care acestea le conferă, respectiv cel de vot și, de aceea,

referirile apelantei la o eventuală promovare tardivă a

acțiunii, prin raportare la termenul pe care îl prevede art. 132 alin. (2)

din Legea nr. 31/1990 sunt nefondate, dreptul la acțiune fiind

imprescriptibil, potrivit art. 132 alin. (3).

Împotriva deciziei, G.F.M. a declarat recurs prin care a

susținut nelegalitatea acesteia din perspectiva prevederilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., prezentând următoarele argumente: (…)

Decizia atacată este dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 94, art. 101 și art. 120 din

Legea nr. 31/1990, apreciindu-se greșit că dispozițiile art. 94

și art. 120 sunt incidente în cauză și că nu permit

instituirea de acțiuni cu vot multiplu, întrucât art. 101 alin. (1) teza

II conferă posibilitatea acționarilor de a institui prin actul

constitutiv un vot multiplu pentru unii dintre acționari, motiv pentru

care nu se impunea anularea hotărârii A.G.E.A. din 9 decembrie 2008.

Recurenta a adus, în susținerea acestui motiv de recurs,

următoarele argumente:

Potrivit art.101 alin.(1) și (2) din Legea nr. 31/1990 – (1)

„orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea

generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel”,

(2) actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând

acționarilor care posedă mai mult de o acțiune”.

Aplicând regulile de interpretare prevăzute de art. 978 C. civ. și art. 982 C. civ. rezultă că prima teză a alin.(1) stabilește

regula generală – o acțiune = un vot –, iar teza a doua prevede o

derogare de la acest principiu, în sensul că în actul constitutiv se pot

prevedea alte reguli.

În privința limitării dreptului de vot legiuitorul a

clarificat situația în alin. (2) însă, în ce privește votul

multiplu, s-a lăsat la latitudinea acționarilor să decidă

modul în care se va institui votul multiplu.

Legea nr. 31/1990 prevede în mod expres și situațiile

în care dreptul de vot al acționarilor este eliminat (art. 95), precum

și acele situații în care se limitează dreptul de vot ale

acționarilor ori se elimină.

Cum dispozițiile invocate de reclamant vizează

exclusiv situațiile în care dreptul de vot este fie limitat, fie eliminat

acestea nu pot fi aplicate prin analogie situației în care sunt acordate

mai multe drepturi de vot acționarului care deține o acțiune

și, prin urmare, nu au fost încălcate norme imperative, fiind

incidente dispozițiile art. 101 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care

conferă posibilitatea acționarilor de a institui un vot multiplu

pentru unii din acționari.

Legea permite o serie de derogări de natură

legală sau convențională de la principiul „o acțiune = un

vot” astfel cum rezultă din art. 101 alin. (1) și (2) din Legea nr.

31/1990, iar excepțiile despre care face vorbire teza a II-a a art. 101

sunt prevăzute în chiar actul constitutiv al societății.(…)

Atâta timp cât se respectă dreptul acționarului la un

vot corespunzător acțiunii pe care o deține este permisă

derogarea de la acest principiu, în sensul acordării unor voturi multiple

dacă prin actul constitutiv al societății se decide în acest

sens.

Atunci când legiuitorul a dorit să restrângă dreptul

de vot al unor acționari a făcut-o în mod expres prin categoriile de

acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite – de timpul

acțiunilor cu vot restrâns [art. 101 alin. (2)] sau a acțiunilor

neplătite (art. 95 și 96) ceea ce denotă că legiuitorul a

urmărit cu precădere ca situațiile în care este diminuat dreptul

de vot al acționarilor să nu fie lăsat nereglementat și,

mai mult, reducerea drepturilor de vot să fie posibilă exclusiv, în

condițiile stabilite de lege.

Excepțiile instituite de art. 94 alin. (2) din Legea nr.

31/1990 sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi

extinse prin analogie către alte situații asupra cărora

acționarii au libertatea de a decide.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în

cauză, sancțiunea ce se impune a fi aplicată este nulitatea

absolută, în condițiile în care art. 101 alin. (1) din Legea nr.

31/1990 cuprinde norme dispozitive, situație în care sancțiunea nu

poate fi decât nulitatea relativă.

Recurenta a adus în susținere următoarele argumente:

Art. 101 alin. (1) teza finală din Legea nr. 31/1990

cuprinde o normă dispozitivă, iar nu imperativă, în sensul

că permite acționarilor unei societăți să deroge de la

regula „o acțiune = un vot” prin actul constitutiv.

Primul alineat al art. 101 stabilește atât regula în ceea

ce privește proporționalitatea drepturilor de vot, cât și

excepția de la această regulă (teza 2). Pe de altă parte,

limita fixată la alin. (2) nu vizează excepția de la alin. (1)

teza 2, ci trebuie să fie analizată exclusiv în corelație cu

art. 120 din Legea societăților comerciale, care conferă

posibilitatea acționarilor să micșoreze numărul de voturi

al acționarilor care posedă mai mult de o acțiune.

În cauză, motivele de nulitate invocate de reclamant nu se

încadrează în cele stabilite de doctrina de specialitate și, mai

mult, reclamantul nici măcar nu precizează care sunt motivele pentru

care a considerat că hotărârea atacată este lovită de

nulitate.

De asemenea, făcându-se referire la motivele de nulitate

relativă stabilite de doctrina de specialitate se susține că

aspectele învederate de reclamant ar putea fi – cu greu – încadrate în acestea.

Fiind vorba de o nulitate relativă, art. 132 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990 prevede că acționarii îndreptățiți

pot invoca nulitatea relativă a unei hotărâri A.G.A. în termen de 15

zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

În cauză, hotărârea A.G.A. din 9 decembrie 2008 a fost publicată în M. Of. la 6 aprilie 2009, iar acțiunea în anulare a fost

promovată la 2 decembrie 2009, cu mult peste termenul de prescripție

de 15 zile, motiv pentru care se apreciază că acțiunea este

prescrisă.(…)

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Recurenta susține nelegalitatea deciziei din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul fiind structurat în

trei categorii cărora li se subsumează mai multe argumente.(…)

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că instanța

apelului a dat eficiență prevederilor legale incidente în cauză

și a stabilit în mod corect că reclamantul are legitimare

procesuală activă și interes în promovarea acțiunii ce face

obiectul cauzei deduse societății.

Constatându-se că prima excepție a fost

soluționată cu respectarea legii urmează a se analiza

excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la

dispozițiile art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, urmând a se stabili

caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme și implicit dacă

este vorba de o nulitate absolută ori relativă.

Se apreciază că este absolut necesar a se stabili

caracterul normelor cuprinse în textul evocat pentru că în funcție de

aceasta se poate determina termenul de prescripție ce operează în

cauză.

Astfel, potrivit art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, orice

acțiune plătibilă dă dreptul la un vot în adunarea

generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a precizat altfel.

Aceste prevederi instituie regula potrivit cu care orice

acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea

generală, iar în teza a doua stabilește și excepția de

regulă, în sensul căreia acționarii pot deroga de la ea – prin

actul constitutiv ori prin acte adiționale ulterioare – cu respectarea

exigențelor principiului libertății contractuale.

Problema care se ridică în contextul reglementării

instituite de textul de lege enunțat este aceea dacă derogarea de la

principiul proporționalității poate fi făcută atât în

sens pozitiv (cum este cazul votului multiplu) cât și în sens negativ (cum

este cazul votului restrâns).

Dacă avem în vedere formularea folosită de legiuitor

în alin. (2) de la art. 101 din lege, respectiv că – „actul constitutiv

poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care

posedă mai mult de o acțiune„ - răspunsul nu poate fi decât

acela că prin teza a doua a primului alineat al aceluiași articol s-a

dat acționarilor libertatea de a stabili prin actul constitutiv de

înființare a societății mai multe voturi pentru o acțiune”.

Că este așa o demonstrează și modul în care

s-a procedat la formularea textului art. 101, respectiv că în

situația în care s-ar fi avut în vedere numai o derogare în sens negativ

ar fi fost inutilă menționarea tezei a doua din alineatul prim.

Un alt argument în sensul arătat derivă din chiar

conținutul art. 120 din lege [„acționarii exercită dreptul lor

de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul

acțiunilor pe care le posedă, cu excepția prevăzută de

art. 101 alin. (2)”], articol ce se află în corelație cu

reglementarea alin. 2 de la art. 101.

Dacă luăm în considerare și reglementările

cuprinse de art. 95-96 din Legea nr. 31/1990 putem conchide că legiuitorul

a dorit să reglementeze în amănunt situațiile prin care se

procedează la restrângerea dreptului de vot al unor acționari tocmai

pentru a se evita eventualele abuzuri.

Prin urmare, așa cum este reglementată, regula

conținută de textul menționat este una flexibilă,

permițând acționarilor ca – prin actul constitutiv ori prin acte

adiționale ulterioare – să deroge de la ea, într-un fel sau altul.

Câtă vreme derogarea de la principiul egalității

în drepturi a acționarilor este consimțită de către

acționari prin actul constitutiv ori în cadrul adunării generale

și a fost inserată în condițiile legii în actul constitutiv, ea

nu poate fi decât o manifestare a libertății contractuale.

Așa fiind, norma în discuție este una

dispozitivă, ceea ce atrage – în caz de încălcare a normelor

statutare – sancțiunea nulității relative.

Fiind în discuție o nulitate relativă a hotărârii

adunării generale, acționarii îndreptățiți o pot

invoca pe calea unei acțiuni în justiție, în termen de 15 zile de la

data publicării acesteia în M.Of. al României partea a IV-a.

Cum, în cauză, hotărârea A.G.E.A. din 9 decembrie 2008 a fost publicată în M. Of. la data de 6 aprilie 2009, iar acțiunea în anulare a fost

promovată în instanță la data de 21 septembrie 2009 se constată

că termenul de prescripție de 15 zile prevăzut de art. 132 alin.

(2) din Legea nr. 31/1990 a fost depășit ceea ce atrage

prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.

Pentru cele ce preced, conform art. 312 raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul ca fondat și a

modificat decizia atacată în sensul admiterii apelului formulat de pârât,

iar pe cale de consecință a schimbat sentința în tot și a

respins acțiunea precizată a reclamantului, ca prescrisă.