ÎCCJ, decizie (scj.ro #122518)

Preeminența sancțiunii excluderii unui asociat față de soluția de dizolvare a societății. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Excluderea și retragerea asociaților

Index alfabetic : excludere asociat

dizolvare societate

Legea nr. 31/1990, art. 222 alin. (1) lit. d), art. art. 227 lit. e)

În cazul în care printr-o cerere reconvențională se solicită excluderea din societate a asociatului administrator pentru neînțelegerile grave dintre asociați, iar instanța constată săvârșirea de către acesta a unor fapte ilicite, în legătură cu ideea de culpă, sancțiunea societară care se impune este cea prevăzută de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, și anume excluderea, iar nu dizolvarea societății, întrucât faptele pentru care această soluție este reglementată dobândesc caracter special în economia cazurilor pentru care o societate nu mai poate funcționa, dată fiind gravitatea acestora, neînțelegerile grave dintre asociați găsindu-și răspunsul, în ce privește funcționarea societății, în dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) expres prevăzute pentru astfel de situații, care nu pot fi asimilate sau adăugate la cazurile de excludere.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1351 din 14 mai 2015

Prin sentința nr. 1559/C/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu

s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului J.E.C. și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.B.M. și M.A.M. invocate de către pârâții, reclamanți-reconvenționali; s-a admis excepția inadmisibilității incidenței dispozițiilor art. 229 alin. (1), (3) din Legea nr. 31/1990, privind dizolvarea societății comerciale prin decesul unuia din asociați, invocată de către aceeași pârâți și, prin urmare, s-a respins acțiunea așa cum a fost precizată ulterior, formulată de reclamantul J.E.C. în contradictoriu cu pârâții M.B.M. și M.A.M.; s-a admis acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâții, reclamanți-reconvenționali, M.B.M. și M.A.M. împotriva reclamantului, pârât-reconvențional, J.E.C., s-a dispus excluderea asociatului J.E.C. din SC E. Sibiu SRL ce a deținut 11 părți sociale, reprezentând 50% din capitalul social al SC E. Sibiu SRL și, totodată, distribuirea către asociații pârâți, reclamanți reconvenționali, M.B.M. și M.A.M. a 11 părți sociale, reprezentând 50% din capitalul social al SC E. Sibiu SRL către fiecare dintre cei doi pârâți reclamanți reconvenționali, respectiv: 5 părți sociale asociatului M.B.M. care va deține un total de 11 părți sociale și 6 părți sociale asociatei M.A.M. care va deține o cotă egală de 11 părți sociale.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, examinând mai întâi excepțiile  indicate, că față de petitul invocat de reclamant în precizarea de acțiune, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a Hotărârii Adunării Generale a SC E. Sibiu SRL, pârâții au formulat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului J.E.C. și respectiv a lipsei calității procesuale pasive a acestora, excepții considerate de către instanță ca neîntemeiate pentru următoarele motive:

Hotărârea adunării generale, ca act juridic, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de dreptul comun în materia actelor juridice în genere și condițiile de validitate speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990, încălcarea acestora constituind, în ansamblu, temeiul de drept al invocării cauzelor de nulitate.

Conform art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, pentru invocarea nulității relative a hotărârii AGA, acțiunea poate fi formulată de către oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al ședinței, hotărârea putând fi atacată în justiție în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a.

Anterior introducerii prin Legea nr. 161/2003 a alin. (3) din același articol legea nu se referea în mod expres la nulitatea absolută, motiv pentru care au existat unele puncte de vedere conform cărora reclamantul ar fi avut posibilitatea să aleagă între o acțiune în nulitate întemeiată pe dreptul comun și o acțiune în nulitate întemeiată pe prevederile art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Ca urmare a modificării legislative, la care s-a făcut referire, prin introducerea alin. (3) la art. 132 din Legea nr. 31/1990 s-a creat posibilitatea invocării motivelor de nulitate absolută, calitatea procesuală putând aparține oricărei persoane care invocă un interes real, actual și legitim în anularea hotărârii.

Rezultă, așadar, că formularea „orice persoană interesată” cuprinsă în art. 132 alin. (3) nu conține nici o limitare în privința sferei terților interesați, drept pentru care excepția privind lipsa calității procesuale active a reclamantului se dovedește a fi neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților se va reține că, într-adevăr, alin. (5) din art. 132 prevede ca cererea să fie soluționată în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administrație, respectiv prin directorat, iar alin. (6) din același articol stipulează în mod expres că atunci când hotărârea este atacată de toți membrii consiliului de administrație, ai directoratului, societatea va fi reprezentată în justiție de către persoana desemnată de președintele instanței dintre acționarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată.

Tocmai pentru respectarea dispozițiilor legale, instanța a dispus ca SC E. Sibiu SRL să fie reprezentantă prin curator H.C., ceea ce nu înseamnă, însă, că pârâții, în calitate de acționari ai societății să nu aibă calitatea procesuală pasivă pentru a-și apăra drepturile,  conform art. 6 din CEDO, în condițiile în care prin anularea Hotărârii AGA nr. 1 din 2.02.2010 ar fi putut fi în mod direct prejudiciat, prin încălcarea unui drept legitim.

Față de aceste considerente, s-a reținut faptul că nici excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților nu este întemeiată.

Analizând pe fond petitul privind nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a SC E. Sibiu SRL din 2.02.2010, a actului constitutiv întocmit în baza acestei hotărâri și a tuturor înregistrărilor efectuate la Oficiul Registrului Comerțului sau la alte autorități după data de 11 decembrie 2009, precum și a tuturor actelor subsecvente întocmite de SC E. Sibiu SRL, instanța a reținut că o hotărâre AGA va putea fi atacată doar atunci când contravine unei dispoziții legale imperative prevăzută în orice act normativ din dreptul român, de natură societară sau extra-societară; contravine unei prevederi legale din legea societăților comerciale și legislației cu incidență în această materie, iar actul constitutiv al societății nu prevede vreo clauză derogatorie și este contrară actului constitutiv, nerespectând anumite clauze statutare, cu condiția ca dispozițiile respective din actul constitutiv să nu fie invalidate pe motiv de încălcare a unei norme legale imperative.

Or, reclamantul nu a înțeles să invoce nici unul din motivele de nulitate absolută care ar putea atrage nulitatea hotărârii adunării generale a SC E. Sibiu SRL din 2.02.2010, motiv pentru care cererea se dovedește a fi neîntemeiată.

În situația în care reclamantul ar fi înțeles să invoce ca motiv de nulitate absolută a hotărârii AGA incidența dispozițiilor art. 229 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990, menționate în petitul 1 din precizarea de acțiune, nici acest argument nu ar fi avut temei legal în condițiile arătate prin considerentele expuse mai sus.

De altfel, nulitatea absolută a hotărârii AGA, formulată în petitul 2 din precizarea de acțiune, urmează a se constata a fi invocată pro cauza, ca urmare a faptului că alin. (3) din art. 132 din Legea nr. 31/1990 prevede că dreptul la acțiune când se invocă motive de nulitate absolută este imprescriptibil, în timp ce, potrivit alin. (2) al aceluiași articol hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv, prin invocarea motivelor de nulitate relativă pot fi atacate în justiție în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, situație în care reclamantul nu s-ar mai fi încadrat în termenul de prescripție.

În ceea ce privește starea conflictuală existentă între părți, de natură a determina imposibilitatea continuării activității societății SC E. Sibiu SRL, se va reține că aceasta a fost pe deplin dovedită atât prin răspunsurile la interogatoriile administrate, coroborate cu declarațiile martorilor A.V. și S.G., precum și plângerile penale formulate de pârâți împotriva reclamantului prin care acesta a fost acuzat că a fraudat societatea și a folosit credite destinate acestuia, cu rea-credință.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, societatea a efectuat plăți în sumă de 209.524,84 lei fără a avea la bază documente justificative.

Rezultă, așadar, că lipsa unor documente justificative care să ateste legalitatea unor operațiuni înregistrate în contabilitate, generatoare de cheltuieli, atrage după sine responsabilitatea administratorului societății, conform prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea contabilității, nr. 82 din 1991, cu modificările și completările ulterioare.

Având în vedere considerentele expus mai sus, instanța a constatat că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 privind excluderea din societate a administratorului care comite fraude în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora, prejudiciind în acest fel patrimoniul societății pentru care avea mandat de administrare.

Pentru aceleiași considerente s-a dispus și respingerea petitelor din acțiunea principală, reținând, totodată, că dispozițiile art. 227 pct. 1  lit. e) din Legea nr. 31/1990 nu sunt incidente în cauză, aceasta cu atât mai mult cu cât în susținerea acțiunii nu pot să îți invoci propria culpă, conform principiului

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

.

În condițiile în care instanța a reținut ca îndeplinite prevederile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, conform art. 224 alin. (1) din lege, are obligația de a se pronunța și în ceea ce privește dreptul la beneficii pe care-l are asociatul exclus, până în ziua excluderii sale.

Pe cale de consecință, pârâții au fost obligați la plata către reclamant a beneficiilor reprezentând profitul nerealizat la data de 31.12.2010 în cuantum de 519.367,46 lei.

În baza art. 274 C. proc. civ., constatându-se că reclamantul se află în culpă procesuală, a fost obligat la plata către pârâți a sumei de 16.326,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel

atât reclamantul C.J.E., cât și pârâții reclamanți reconvențional M.B.M. și M.A.M.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, instanța de apel a constatat următoarele:

S-a apreciat că în mod întemeiat prima instanță, constatând îndeplinite condițiile textului art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, în persoana pârâtului reconvențional C.J.E. a dispus excluderea acestuia fără a mai da eficiență în general gravelor neînțelegeri dintre asociați care ar fi condus la dizolvarea societății.

Cât privește temeiurile soluției de excludere a asociatului pârât reconvențional reținute de către prima instanță în contextul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată s-a constatat, în primul rând, că acest text are în vedere doar pe asociații care au și calitatea de administrator și care, în exercitarea atribuțiilor lor sau în legătură cu acestea, au comis o fraudă în dauna societății sau au folosit capitalul societății sau semnătura socială, în mod abuziv ori neîndreptățit, în folosul lor sau al altora.

Sub acest aspect, este dovedit în cauză că pârâtul-reconvențional C.J.E. a deținut în perioada de referință inclusiv calitatea de administrator în cadrul societății SC E. SRL, astfel încât, sub acest aspect, critica acestuia privind necesitatea formulării a două acțiuni în răspundere, în funcție de fiecare dintre calitățile acestuia – de asociat și administrator – a fost respinsă.

Cât privește conținutul faptei sancționate cu excluderea prin textul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, aceasta implică încălcarea de către asociații administratori, cu vinovăție, a interdicțiilor legale sau statutare care le impun să lucreze în interesul societății, cu respectarea în acest context a drepturilor celorlalți asociați ori administratori și să manifeste diligență, independență și probitate în exercitarea atribuțiilor lor, astfel cum acestea sunt prevăzute, în principal, în textul art. 70-82 din lege.

Din această perspectivă, s-a reținut că îndeplinesc cerințele menționate faptele pârâtului-reconvențional C.J.E. : de a fi cedat fără preț către SC C.T. SRL spațiul de la ferma Apoldu de Sus, de a fi desfășurat un comerț concurent prin această societate raportat la care obiectul de activitate a fost schimbat doar ulterior demarării prezentului litigiu, în perioada anterioară obiectul de activitate al acesteia fiind identic, astfel cum rezultă din certificatul ORC din 29.04.2010; închirierea de către pârât a unui spațiu către S.B. SA, societate concurentă în care acționari sunt fiii apelantului-reclamant, foști angajați, precum și foști clienți; un număr de 10 bovine aparținând SC E. SRL au fost exportate și vândute de către Cooperativa Agricolă S.B., societate în care asociați sunt fii pârâtului reconvențional, astfel cum dovedesc acte ale Gărzii financiare.

Tot astfel, pârâtul reconvențional a făcut o plată nejustificată contabil, potrivit legii, în sumă de 7.650 euro către C.T.I.E., a decontat cheltuieli de protocol de 34.324,03 lei fără a exista documente justificative în acest sens, a retras, de asemenea, suma de 65.590 lei din evidențele societății.

În același context, pârâtul reconvențional nu a făcut dovada contrară lipsurilor din gestiune semnalate în inventarul întocmit de noul administrator al SC E. SRL, numitul S.L., depus la 24.06.2014 în apel.

Toate aceste fapte sunt de natură să pună în umbră chiar eventuale rezultate financiare bune în perioada în care a administrat societatea, dar care nu pot justifica faptele ilicite mai sus reținute.

Așa fiind, față de cele mai sus reținute, este evident că pârâtul reconvențional C.J.E. a săvârșit o serie de fapte ilicite, de natură a atrage excluderea sa din cadrul SC E. SRL pe temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, cum în mod întemeiat a reținut prima instanță, așa încât, sub acest aspect, a fost respins ca nefondat apelul acestuia.

Cât privește drepturile asociatului exclus în conformitate cu prevederile art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, acestea se datorează în funcție de activul net al societății, și nu în funcție de profitul nerepartizat cum în mod greșit au fost stabilite de către prima instanță. Sub acest aspect, sunt destul de evidente prevederile art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată menționate, care prevăd că asociatul exclus are dreptul la o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea părții din patrimoniul societății în conformitate cu cota sa parte din capitalul acesteia, în speță de 50%.

Valoarea activului net ce revine reclamantului raportat la cota sa din capitalul SC E.  SRL de 50% o reprezintă suma de 209.559 lei calculată potrivit expertizei și a suplimentului de expertiză efectuate în apel.

Așa fiind, în considerarea celor menționate,

Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 455/2014 din 11 noiembrie 2014 a

admis apelul declarat de pârâții M.B.M., M.A.M. și SC E. SRL Sibiu împotriva sentinței nr. 1559/2011/C pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. xx21/85/2010; a schimbat sentința atacată, în sensul că a stabilit la 209.559 lei suma datorată asociatului exclus C.J.E. pe temeiul art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată în sarcina pârâtei SC E. SRL Sibiu, cu raportare la data de referință 28.02.2013 și fără a avea în vedere ferma de la Zăbrani; a respins apelul declarat de reclamantul C.J.E împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe intimatul C.J.E. să plătească apelanților M.B.M. și M.A.M. suma de 8.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs

reclamantul C.J.E. prin care a solicitat, în principal, modificarea deciziei atacate și, în consecință, admiterea cererii de dizolvare formulată de către recurent cu obligarea la plata cotei părți care ar reveni acestuia în calitate de asociat din activul net al societății, în principal suma de 339 lei și, în subsidiar, la suma de 330.169 lei și înlăturarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina recurentului.

În subsidiar, recurentul a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea nefiind motivată în ceea ce privește chestiunile de drept și fapt invocate de către recurent și nici sub aspectul motivelor care au format convingerea instanței că în speță sunt întemeiate cauzele de natură a justifica excluderea din cadrul societății, precum și necesitatea completării raportului de expertiză. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Sub aspectul  motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., recurentul pune în discuție faptul că instanța de apel  nu s-a pronunțat asupra motivelor de dizolvare invocate prin cererea de apel.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanța de apel a analizat doar preeminența sancțiunii excluderii unui asociat în detrimentul unei soluții de dizolvare, însă aceasta nu a fost susținută de probe verosimile.

În continuare, recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată este lipsită de temei legal, întrucât nu au fost analizate temeinic cererile formulate de părți și probele administrate în cauză.

În susținerea nelegalității, recurentul invocă dispozițiile art. 221 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, având în vedere următoarele aspecte : nu au fost dovedite aspectele de fraudă, respectiv de folosire a semnăturii sau a capitalului social în interes propriu de către intimați, de natură a justifica excluderea recurentului din cadrul societății.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate se prezintă înțelesul noțiunilor de fraudă în dauna societății, iar aprecierea recurentului este în sensul că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, este de competența adunării generale să stabilească vinovăția persoanei în ceea ce privește lipsa unor documente justificative care să ateste legalitatea unor operațiuni înregistrate în contabilitate.

În continuare, recurentul prezintă apărările care nu au fost analizate și nici înlăturate de către instanța de apel, raportat la concluziile raportului de expertiză, și anume, cele legate de cheltuielile de protocol, cheltuieli cu declasarea, cheltuieli cu despăgubiri, amenzi și penalități, utilaje agricole second-hand și suma reprezentând depășire consum furaje.

A arătat recurentul că potrivit Ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu pronunțată în dosar nr. xx46/P/2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 271 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. De asemenea, prin rezoluția pronunțată la data de 25 iunie 2012 în dosarul nr. xx5/P/2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

În consecință, nu a fost probată afirmația potrivit căreia recurentul deține calitatea de administrator într-o altă societate cu obiect de activitate identic sau asemănător.

Recurentul prezintă un istoric al fondării societății și punctează aspectul legat de necesitatea dizolvării societății, având în vedere împrejurările care au dus la litigiile dintre părți, motivat de dispariția lui

affectio societatis.

Recurentul admite faptul că între asociați există grave neînțelegeri, însă apreciază că este necesar să fie îndeplinită și cea de a doua condiție și anume ca aceste neînțelegeri să împiedice funcționarea societății.

Recurentul critică, de asemenea, și soluția instanței de apel în ceea ce privește cota parte ce i-ar reveni din activul net al societății, prin reținerea datei de 28 februarie 2013. Această dată reținută de către instanță este în contradicție cu data de 17 mai 2012, care se impune a fi avută în vedere în condițiile în care orice alte operațiuni desfășurate după această dată sunt imputabile celor doi asociați care au procedat la excluderea nelegală din societate a recurentului.

Din acest punct de vedere, recurentul apreciază incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate și având în vedere actele și lucrările dosarului, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile formulate de recurent sunt nefondate :

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere trei ipostaze care vizează nemotivarea hotărârii și anume „

când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau ea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Referirea recurentului la omisiunea instanței de a analiza în mod concret motivele de dizolvare și apărările formulate, raportat la concluziile raportului de expertiză, precum și cu privire la respingerea cererii recurentului de acordare a despăgubirilor de la data de 17 mai 2012, nu poate impune concluzia de nemotivare, iar din examinarea motivelor de apel nu rezultă că instanța de apel nu a analizat aceste aspecte.

Considerentele instanței de apel sunt clare și explicite, ele exprimând rațiunile avute în vedere la adoptarea soluției astfel că, nu se poate susține cu temei, că motivarea deciziei este ineficientă sau că apărările părților cu privire la motivele de dizolvare nu au fost efectiv analizate de vreme ce instanța a analizat în considerente aceste apărări, argumentându-și opinia cu privire la soluția adoptată.

Cu privire la celelalte susțineri ale recurentului, subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la situația de fapt relevantă dovedită în cauză și la ignorarea dovezilor administrate și a concluziilor pe care acestea le impuneau, prin conținutul lor concret, argumentele aduse tind la o critică de netemeinicie, pe situația de fapt.

Altfel spus, recurentul, sub pretext de nemotivare, pune în discuție o reapreciere a probelor administrate, pentru a atrage, cu privire la situația de fapt, alte concluzii decât cele statuate la fond și confirmate, în parte, de instanța de apel.

Stabilirea și interpretarea situației de fapt constituie atributul suveran al instanței fondului, cu condiția ca aceasta să își motiveze soluția adoptată, condiție îndeplinită în cauză.

Instanța de apel, menținând în parte sentința fondului, a adoptat o motivare expresă și explicită, așa încât repunerea în discuție a situației de fapt prin reaprecierea probelor, în cadrul acestui motiv de nelegalitate este fără temei legal.

Înalta Curte constată că pot fi analizate din punct de vedere al controlului de legalitate, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile legale care au fost greșit aplicate și interpretate.

Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza a II-a invocată de recurent, vizează aplicarea greșită a legii. Din această perspectivă s-a pus în discuție aplicarea greșită a art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, care a constituit o apărare în sprijinul susținerilor făcute prin cererea reconvențională, prin care s-a solicitat excluderea reclamantului.

În esență, recurentul a invocat în susținerea acestei sancțiuni, a dizolvării societății, lipsa lui

affectio societatis

, ca element psihologic care constituie sufletul și esența contractului de societate.

Este de menționat că

affectio societatis

se fundamentează pe convergența de interese care trebuie să unească toți asociații unei societăți, pe intenția acestora de a colabora, în condiții de egalitate juridică, la îndeplinirea scopului pentru care a fost procurată asocierea.

Cu privire la acest motiv, Înalta Curte va avea în vedere o chestiune de esență și anume că obiectul cererii reconvenționale dedus judecății îl constituie excluderea recurentului-reclamant derivând din existența gravelor neînțelegeri între asociați, aspect necontestat de către recurent.

În al doilea rând, cererea de dizolvare a societății a reprezentat o apărare față de cererea reconvențională, iar, sub acest aspect, s-a confirmat corect de către instanțele anterioare faptul că se impune luarea sancțiunii prevăzută de art. 222 lit. d) C. proc. civ., fără a se da eficiență gravelor neînțelegeri dintre asociați care ar fi condus la dizolvarea societății.

Dizolvarea societăților comerciale este definită ca o fază a începerii procesului de încetare a personalității juridice, iar cazurile de dizolvare sunt prevăzute în Legea nr. 31/1990 și actul constitutiv.

Chestiunea de drept dedusă judecății este reprezentată de preeminența sancțiunii excluderii unui asociat în detrimentul unei soluții de dizolvare a societății, în raport de care Înalta Curte constată legalitatea soluției pronunțată de către instanța de apel, care a reținut că  faptele pentru care această soluție este reglementată dobândesc caracter special în economia cazurilor pentru care o societate nu mai poate funcționa, dată fiind gravitatea acestora.

Dispoziția legală care a constituit temeiul cererii reconvenționale art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 stabilește că „

Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: ...

d)

asociatul administrator care comite frauda în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora”.

Abordarea dispozițiilor mai sus redate, în privința aplicării lor, vizează aspectul legat de excluderea asociatului care are calitatea de administrator vinovat de fraudă în dauna societății sau care folosește capitalul social sau semnătura socială, în mod abuziv sau neîndreptățit, în folosul său sau al altora.

Revenind la susținerile recurentului, care a pornit de la existența neînțelegerilor grave între asociați, care în opinia sa constituie un principal motiv de dizolvare, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 pun în valoare caracterul judiciar al sancțiunii care vizează dizolvarea, care conduce la încetarea activității acesteia.

Deci, prin cererea reconvențională, pârâții au pus problema caracterului clauzelor de excludere în încercarea de a proteja societatea prin excluderea reclamantului.

Fiind în discuție o sancțiune societară, analiza aplicării acesteia a fost efectuată de către instanța de apel raportat la ideea de culpă, în condițiile în care s-a susținut încălcarea gravă a obligațiilor societare. Concluzia se desprinde din îndatoririle asumate la constituirea societății, care se sprijină pe contractul de societate, consimțământul pentru încheierea acestui pact societar bazându-se pe un element esențial care este

affectio societatis.

Or, lipsa acestui element, în speță, s-a tradus prin cedarea fără preț către SC C.T. SRL a spațiului de la ferma Apoldu de Sus, desfășurarea unui comerț concurent prin această societate raportat la obiectul identic de activitate, închirierea unui spațiu către S.B. SA, societate concurentă în care acționari sunt fiii reclamantului, efectuarea unei plăți nejustificate contabil către C.T.I.E., decontarea unor cheltuieli de protocol de 34.324,03 lei fără a exista documente justificative în acest sens, retragerea sumei de 65.590 lei din evidențele societății, neefectuarea dovezii contrare privind lipsa din gestiune semnalată de inventarul întocmit de noul administrator.

În consecință, constatându-se săvârșirea unor fapte ilicite, în legătură cu ideea de culpă, sancțiunea societară care se impune este cea prevăzută de art. 222 din Legea nr. 31/1990 și anume excluderea, și nu dizolvarea. Neînțelegerile grave dintre asociați își găsesc răspunsul, în ce privește funcționarea societății, în dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) expres prevăzute pentru astfel de situații, care nu pot fi asimilate sau adăugate la cazurile de excludere.

Prin urmare, se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea soluției pronunțată de către Curtea de apel din acest punct de vedere.

Cât privește critica recurentului privind drepturile asociatului exclus, prin raportare la data de referință de 28 februarie 2013, potrivit voinței părților și excluderea fermei de la Zăbrani, se constată că aceasta este nefondată.

Deși recurentul invocă nemotivarea în sensul neprezentării de către instanța de apel a argumentelor pentru care cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor a fost respinsă, Înalta Curte constată că prin decizia recurată a fost analizat acest capăt al cererii.

Astfel, instanța de apel s-a raportat în mod corect cu ocazia stabilirii despăgubirilor la data de 28 februarie 2013, potrivit înțelegerii părților exprimată prin  înscrisul încheiat la data de 13 martie 2013, astfel cum prevăd dispozițiile art. 224 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Data propusă de către recurent, respectiv data pierderii calității de administrator, în raport de care trebuia stabilită cota parte din activul net nu poate fi reținută, fiind contrară dispozițiilor legale evocate, care reglementează stabilirea drepturilor asociatului exclus.

În ceea ce privește neincluderea în calculul activului net a fermei de la Zăbrani, se constată că pentru a dispune astfel instanța a analizat proba cu expertiză administrată în cauză și suplimentul la expertiză, aspect care excede controlului judiciar în această etapă procesuală, prin care instanța poate efectua numai un control de legalitate al deciziei atacate.

Pentru toate aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului a fost respins ca nefondat.