ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5723/2011

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, reclamanta F.S.T.F., în calitate de reprezentant

legal al membrilor săi de sindicat, a solicitat obligarea pârâtei S.N.T.F.C. SA

la plata către fiecare membru a tichetelor de masă, pe perioada aprilie - septembrie

2009, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de

grup de unități din transportul feroviar pe anul 2006 - 2008.

În ședința publică

din 06 ianuarie 2011, Tribunalul București a dispus disjungerea cererilor formulate

în numele membrilor de sindicat care nu domiciliază în București și în județul Ilfov,

formulând două dosare separate, în care s-a invocat excepția necompetenței teritoriale.

Dosarul cu

nr. 1273/LM/2011, având ca obiect acțiunea formulată în numele membrilor de sindicat

A.V., A.G., V.A., A.D., A.Ș., A.C., D.A., B.I., B.I.D., B.G.C., B.K., B.J., B.M.,

B.I., B.G., B.D., B.V., V.B., B.V.S., I.B., B.V.A., B.N., B.C., C.I.A., C.C., C.C.D.,

C.N., C.M., C.C.A., C.R., C.L.I., D.R., D.D., D.E., G.A., G.G., H.R., H.C., H.C.N.,

H.P., I.N., I.N.G., I.O., I.M., I.D., J.A., K.B., L.O., L.S.G., L.F., L.N., M.S.,

M.N., M.D., M.G., M.C.L., M.V., M.A., M.L.L., M.A., M.M., M.G., G.M., A.M., M.L.,

N.R., N.V.D., N.Ș., N.E., O.L.D., O.O., O.C.V., P.D., P.M., P.O., P.L., D.L., P.P.,

P.G., P.R., P.M.D., P.F., P.N.S., P.O.J., P.S., P.I., P.I.A., P.P.A., R.V., S.C.,

S.V., S.M., S.M.A., S.M.E., C.S., S.A., S.C.A., S.G., S.D., S.M.A.A., T.I., I.T.,

T.M., T.T., T.D., T.G., T.S.I., T.I.A., U.C., U.M., V.T., V.R., V.M.I., Z.C.D. a

fost declinat în favoarea Tribunalului Brașov, conform sentinței civile nr. 98

din 6 ianuarie 2011, pe motiv că membrii de sindicat domiciliază în județul Brașov.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul instanței sub nr. 3965/62 din 10 martie 2011.

Față de practica

în materie în soluționarea conflictelor de competență ivite între instanțele judecătorești,

sesizate cu soluționarea unor acțiuni promovate de sindicate și federații în numele

membrilor săi, care domiciliază în raza teritorială a unor instanțe diferite, a

fost invocată excepția de necompetență teritorială, reținându-se următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, două sau mai multe organizații sindicale

constituite la nivelul unor unități diferite, din aceeași ramură de activitate sau

profesiune, se pot asocia în vederea constituirii unei federații sindicale. Art.

42 alin. (1) din același act normativ stabilește că federațiile și confederațiile

constituite prin asociere, potrivit art. 41 alin. (2) și (3) dobândesc personalitate

juridică potrivit dispozițiilor prezentei legi.

Rezultă din textele

anterior enunțate că federația sindicală reclamantă este persoană juridică proprie,

distinctă de cea a membrilor de sindicat pe care îi reprezintă. Chiar dacă acțiunea

în pretenții este promovată în numele membrilor săi, nu aceștia dobândesc calitate

de reclamant, ci ea revine federației ce a promovat acțiunea.

Având în vedere

că reclamanta are sediul în București, raportat la dispozițiile art. 284 alin.

(2) C. muncii, potrivit cărora, cererile referitoare la conflictele de muncă se

adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul

sau reședința, ori, după caz, sediul, instanța reține că Tribunalului București

îi revine competența de soluționare a cauzei.

Prin sentința

civilă nr. 98 din 06 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a VIII a conflicte

de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, reținând că

reclamanții sunt membrii de sindicat, salariați în calitate de personal contractual

în cadrul Regionalei R.T.F.C. – C.F.R. Brașov, persoane care lucrează și au domiciliul

sau reședința în raza teritorială a Tribunalului Brașov.

Prin sentința

civilă nr. 757/M din 10 mai 2011 a Tribunalului Brașov, secția civilă, s-a admis

excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflict negativ

de competență, a fost trimisă cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală pentru soluționarea acestui conflict.

S-a reținut că,

federația sindicală reclamantă este persoană juridică proprie, distinctă de cea

a membrilor de sindicat pe care îi reprezintă și că, chiar dacă acțiunea în pretenții

este promovată în numele membrilor săi, nu aceștia dobândesc calitatea de reclamant,

această calitate revenind federației care a promovat acțiunea.

Avându-se în vedere

că reclamanta are sediul în București, raportat la disp. art. 284 alin. (2) C.

muncii, potrivit cărora cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează

instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau

reședința, Tribunalul București ar fi instanța competentă să soluționeze cauza.

Înalta Curte,

sesizată în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., cu soluționarea

conflictului negativ de competență intervenit, în temeiul dispozițiilor art. 22

alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Brașov, pentru considerentele ce urmează:

Competența de

soluționare a litigiilor având drept obiect conflicte de drepturi aparține, potrivit

art. 284 alin. (2) C. muncii, instanței în a cărei circumscripție își are sediul

sau domiciliul reclamantul.

În vederea determinării

competenței teritoriale exclusive, legea prevede două criterii alternative de stabilire

a competenței, în sensul că, reclamantul are alegerea între competența domiciliului

sau reședinței, iar în cazul persoanelor juridice competența este atrasă de localitatea

în care se află sediul acestora.

Având în vedere

cererea adresată instanței, se reține că reclamant în prezenta cauză nu este F.S.T.F.,

ci aceasta a formulat acțiunea în calitate de reprezentant legal al membrilor de

sindicat indicați în listele anexate la dosar, menționând chiar în cerere că acționează

în numele și pentru membrii săi de sindicat.

Astfel, potrivit

art. 28 din Legea nr. 54/2003 „(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor

lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele

colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile

privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor

judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului,

prin apărători proprii sau aleși.

(2) în exercitarea

atribuțiunilor prevăzute la alin. (1) organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde

orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție, în numele

membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.

Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel

în cauză se opune sau renunță la judecată."

De asemenea, potrivit

art. 67 alin. (1) C. proc. civ., „părțile pot exercita drepturile procedurale personal

sau prin mandatar", coroborate cu cele ale art. 70 C. proc. civ., din a cărui

interpretare rezultă faptul că dreptul de reprezentare poate să izvorască din mandat

sau din lege.

Atât prevederile

din norma specială, cât și C. proc. civ., referindu-se la drepturile de dispoziție

ale părților, au în vedere pe titularul drepturilor procesuale, respectiv pe titularii

drepturilor ce decurg din legislația muncii, ceea ce presupune că întotdeauna, indiferent

că dreptul de reprezentare izvorăște din lege sau este convențional, reclamant și

titular al drepturilor procesuale și al drepturilor deduse judecății este cel reprezentat

și, în nici un caz persoana reprezentantului.

De altfel, chiar

art. 28 din Legea nr. 54/2003, referindu-se la exercițiul dreptului de chemare în

judecată și la actele de dispoziție, folosește expresiile „din partea celor în cauză"

și „cel în cauză", expresii din care rezultă fără dubiu că, în cauză, calitatea

de reclamanți o au numai membrii de sindicat și nu organizațiile sindicale ce acționează

în numele membrilor săi.

În speță, organizația

sindicală nu este ea însăși partea reclamantă, întrucât nu sunt în discuție drepturile

sale, ci drepturile membrilor săi de sindicat, context în care titularii dreptului

subiectiv, cât și a dreptului la acțiune sunt salariații, iar organizațiile sindicale

au numai calitatea de reprezentanți ai părților reclamante, cu mențiunea că , în

cazul de față dreptul de reprezentare izvorăște din lege.

Cu toate acestea,

indiferent de natura sau izvorul reprezentării din convenție, lege sau dispoziție

judecătorească, în privința competenței instanței, atunci când aceasta este atrasă

de domiciliul părților, se are în vedere totdeauna domiciliul părții reprezentate

și nu domiciliul reprezentantului, textele din legile speciale și din C. proc.

civ., care instituie norme de competență, referindu-se la domiciliul pârâtului sau

reclamantului, după caz, reprezentanții părților neputând determina instanța competentă.

Față de cele arătate,

în cauză reclamanții fiind membrii de sindicat, salariați în calitate de personal

contractual în cadrul Regionalei R.T.F.C. –C.F.R. Brașov, persoane care își desfășoară

activitatea și au domiciliul sau reședința în raza teritorială a Tribunalului Brașov,

rezultă indubitabil că în această situație competența de soluționare a litigiului

dedus judecății aparține Tribunalului Brașov ca instanță de la domiciliul sau reședința

reclamanților.

Acest lucru este

întărit de faptul că, în cauza de față calitatea de reclamanți o au membrii sindicali

care își au domiciliul sau reședința pe raza pendinte Tribunalului Brașov.

Înalta Curte,

pentru cele ce preced, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 iulie 2011.