ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1558/2019

Asupra contestației în anulare de față, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (prin declinarea de la Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal - Sentința civilă nr. 1359 din 25 februarie 2015), reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 9 aprilie 2014, prin care pârâta a reținut încălcarea de către reclamant a regimului juridic al conflictelor de interese în materie administrativă prin nerespectarea prevederilor art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, întrucât în calitate de funcționar public în cadrul Ministerului Tineretului și Sportului, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a soluționat cereri privind recunoașterea din partea MTS și eliberarea Certificatelor de Identitate Sportivă ale B. și C., structuri în cadrul cărora reclamantul este reprezentant conform statutelor, iar părinții săi sunt membrii asociați fondatori.

Prin Sentința nr. 3206 din 2 decembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței menționate a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 2800 din 17 septembrie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 3206 din 2 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că recurentul a susținut acest motiv de casare din perspectiva faptului că instanța de fond ar fi analizat alte dispoziții legale decât cele aplicabile în speță, respectiv art. 79 alin. (2)-alin. (4) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare.

Totodată s-a susținut că, urmare a acestui fapt, instanța de fond nu s-ar fi pronunțat și cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare.

Din cuprinsul Sentinței civile nr. 3206 din 2 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, rezultă fără echivoc faptul că instanța de fond nu a analizat dispoziții legale străine de natura pricinii deduse judecății ci dimpotrivă, a analizat dispozițiile art. 79 alin. (1) lit. c), precum și alin. (2) - (4) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare, stabilind că au aplicabilitate în prezenta cauză.

Astfel, se observă că prima instanță a statuat asupra situației de conflict de interese reținută în actul administrativ atacat, iar faptul că a amintit în motivare și prevederile alin. (2) - (4) ale art. 79 din același act normativ, nu are consecința antamată de recurent, această analiză fiind făcută tocmai din perspectiva apărărilor invocate de acesta.

Ca atare, în mod corect s-a menționat că în situația dată, reclamantului recurent i se aplica această dispoziție, iar acesta avea obligația de a se abține și de a înștiința șeful ierarhic în vederea desemnării unei persoane care să efectueze operațiunile date în competența recurentului.

Din această perspectivă, Înalta Curte a constat că motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Cu privire la cel de al doilea motiv de casare invocat de recurent, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", s-a susținut din această perspectivă că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare, cu privire la existența conflictului de interese în ce îl privește.

Cu titlu de principiu, un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcției publice pe care o ocupă, ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are și un interes personal. Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizații cu care funcționarul are relații politice sau de afaceri.

Prin urmare, un conflict de interese implică în mod obligatoriu un conflict între datoria față de public și interesele personale ale unui funcționar public, în calitate de persoană privată, interese care ar putea influența în mod necorespunzător îndeplinirea obligațiilor și responsabilităților oficiale.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut într-o decizie de speță că legiuitorul prin sancționarea conflictului de interese "a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice. Aceasta presupune corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, dar și abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terțe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin sancționarea faptei s-a urmărit ocrotirea relațiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau juridice împotriva intereselor ilicite ale funcționarului public."

În cauză, s-a reținut în sarcina recurentului că, prin întocmirea și semnarea, în calitate de funcționar public în cadrul Ministerului Tineretului și Sportului și în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a Notelor prin care a propus avizarea, autorizarea și înregistrarea în Registrul Sportiv a B. și a C. (în cadrul cărora are calitatea de reprezentant, conform statutelor acestora, iar părinții săi sunt membrii fondatori), precum și completarea certificatelor de identitate sportivă, s-a aflat în situația de conflict de interese prevăzută de dispozițiile art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare.

Din perspectiva situației de fapt reținută de intimată și confirmată de instanța de fond, pe baza probelor administrate, nu pot fi primite apărările recurentului în sensul că notele și avizele întocmite au fost înaintate directorului D., întrucât aceasta nu echivalează cu îndeplinirea obligației de abținere și informare la care se referă textul de lege citat mai sus.

Pe de altă parte nici împrejurarea că asociațiile pentru care s-au întocmit avizele nu aveau un scop patrimonial, nu are vreo relevanță în stabilirea conflictului de interese, având în vedere că interesul patrimonial generat de modalitatea în care recurentul a acționat, este unul prezumat.

Așadar, așa cum a reținut și instanța de fond, deși nu există un folos material direct, există unul indirect, prin efectul funcționării celor două asociații sportive, unde părinții recurentului au adus un aport în numerar, fiind membrii fondatori.

De altfel, conflictul de interese conduce la afectarea relațiilor de serviciu și crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de serviciu în cadrul unei autorități publice, instituții publice sau altă persoană juridică de interes public.

Or, starea de pericol sancționată de legiuitor, se realizează prin îndeplinirea de către funcționarul public a unor acte care facilitează obținerea unui folos patrimonial pentru sine sau pentru o persoană cu care acesta se află într-o relație specială prevăzută în textul legal. Așadar, fapta mai sus indicată nu este una de rezultat, ci de pericol, prin faptul că, urmare a unei atari atitudini, se instaurează neîncrederea în obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public, există suspiciunea de fraudă, se decredibilizează instituția pentru incapacitatea de a selecta cu rigoare persoana funcționarului public, în care cetățeanul să aibă deplină încredere, iar actele și deciziile acestuia trebuie să fie primite fără îndoială și rezerve.

Prin urmare, este lipsit de relevanță, din perspectiva existenței conflictului de interese, faptul că din punct de vedere formal, nu recurentul a fost cel care a avizat funcționarea, ci doar a întocmit notele de propuneri, precum și faptul că nu a existat un folos material direct și cuantificabil.

Împotriva Deciziei nr. 2800 din data de 17 septembrie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A. a formulat contestație în anulare și, invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a solicitat anularea deciziei, rejudecarea recursului și admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

În motivarea căii extraordinare de atac, s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele de recurs invocate în cauză. Astfel, instanța de recurs nu s-a pronunțat pe primul motiv de casare și anume că instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea sentinței de fond dispozițiile legale invocate în raportul de evaluare nr. x/09 aprilie 2014, invocând practic alte dispoziții legale care ar fi fost încălcate.

Astfel, dispozițiile invocate de către intimata-pârâtă și pe care ar fi trebuit să le analizeze instanța de fond sunt dispozițiile art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, nicidecum dispozițiile art. 79 alin. (2)-(4) așa cum a făcut instanța de fond.

Instanța de recurs cu toate că menționează acest motiv de casare nu îl soluționează în mod legal. Se menționează faptul că recurentul nu a susținut niciodată ca instanța de fond s-a pronunțat pe dispoziții legale străine de cauză, ci s-a susținut ca instanța trebuia să analizeze dacă dispozițiile cuprinse în raport și invocate de Agenția Națională de Integritate sunt îndeplinite în cauza de față sau nu sunt îndeplinite.

Astfel, conform art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, text de lege invocat de intimată, "Funcționarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situații:

c) interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice.

Menționez faptul că în cauză aceste condiții nu sunt îndeplinite, instanța de recurs neverificând acest aspect cu toate că a fost învestită cu acest fapt și care de altfel este esențial pentru a se stabili dacă există sau nu un conflict de interese.

Totodată, având în vedere faptul că pentru sancțiunile ce se impun a fi aplicate în acest caz nu pot consta în MUSTRARE sau AVERTISMENT, Agenția Națională de Integritate a omis celelalte sancțiuni ce trebuiau aplicate în cazul abaterilor disciplinare pentru acest caz și care de fapt decurgeau în mod gradual, mai cu seamă cele prevăzute la art. 77 pct. (4) din actul normativ în baza căruia își desfășoară activitatea, respectiv Legea funcționarilor publici, statutul nr. 188/1999, astfel:

b) diminuarea drepturilor salariate cu 5 - 20% pe o perioadă de până la 3 luni;

c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la I la 3 ani;

d) retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an.

De asemenea, sancțiunea propusă de Agenția Națională de Integritate aceea de ELIBERARE sau DESTITUIRE DIN FUNCȚIE sa făcut cu încălcarea prevederilor Art. 77 pct. (4) din Legea funcționarilor publici, statutul nr. 188/1999, potrivit cărora "la individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcționarului public, precum și de existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în condițiile prezentei legi".

Intimata Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare, însă prin notele scrise depuse la data de 5 decembrie 2018 a invocat excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac promovate, iar în subsidiar a solicitat respingerea acesteia ca nefondate.

În ședința publică din data de 21 februarie 2019 Înalta Curte a respins cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apărătorul contestatorului și, în temeiul dispozițiilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ., a amânat pronunțarea pentru a permite acestuia să depună concluzii scrise.

În cuprinsul concluziilor scrise depuse la data de 22 februarie 2019, contestatorul a solicitat repunerea cauzei pe rol deoarece la termenul anterior apărătorul său a solicitat amânarea cauzei din motive medicale și nu a solicitat judecata în lipsă.

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 2800 din 17 septembrie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 3206 din 02 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac și îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită sau de drept comun (art. 503 alin. (1) C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 503 alin. (2) C. proc. civ.). Contestația în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Contestația în anulare obișnuită poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Art. 503 alin. (2) C. proc. civ. prevede patru motive pentru exercitarea contestației în anulare specială, respectiv: 1.hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Prezenta contestație este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorul susținând că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe primul motiv de casare și anume că instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea sentinței de fond dispozițiile legale invocate în raportul de evaluare nr. x/09 aprilie 2014, invocând practic alte dispoziții legale care ar fi fost încălcate.

Prin recursul formulat, reclamantul A. a invocat două motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., instanța de recurs analizându-le pe amândouă în mod detaliat și distinct.

Temeiul contestației în anulare îl constituie faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze un motiv de casare, or în prezenta cauză instanța a examinat, a analizat, dar nu și-a însușit motivul de recurs.

Apoi, art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. vizează nepronunțarea asupra unui motiv de casare. Pe cale de consecință, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susținerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor și cercetarea lor în bloc nu poate constitui motiv de contestație în anulare.

Pentru considerentele arătate mai sus, reținând că instanța de recurs s-a pronunțat asupra ambelor motive de casare invocate, argumentând pe larg soluția adoptată, contestația în anulare formulată apare ca nefondată.

Cu privire la cererea de repunere pe rol a cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 400 din C. proc. civ., dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților. În cauza de față aceste dispoziții nu sunt incidente nefiind necesare lămuriri care să necesite repunerea cauzei pe rol. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 222 din C. proc. civ.:

"(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise."

În speță, se constată pe de o parte că partea formula a doua cerere de amânare, prima ia fost admisă, iar pe de altă parte, instanța nu este obligată să amâne cauza, putând să amâne pronunțarea ceea ce s-a și întâmplat.

Pentru aceste considerente Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol a cauzei și în temeiul art. 508 din C. proc. civ. va respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2800 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol formulată de contestatorul A..

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2800 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2019.

Procesat de GGC - LM