ÎCCJ, decizie (scj.ro #83796)

Judecata în cazul recunoașterii vinovăției. Începerea cercetării judecătorești. Circumstanța atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Judecata în primă instanță Indice alfabetic: Drept procesual penal - judecata în cazul recunoașterii vinovăției - circumstanța atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. C. pen., art. 74 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., art. 320 1 1. În cauzele în care cercetarea judecătorească a început după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, în conformitate cu dispozițiile art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen., procedura reglementată în art. 320 1 C. proc. pen.

se aplică numai dacă până la începerea cercetării judecătorești, iar nu și ulterior acestui moment, inculpatul declară personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Stabilind că până la începerea cercetării judecătorești inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, legiuitorul nu a impus prezența personală a inculpatului în fața instanței, fiind suficientă existența unui înscris autentic, însă a condiționat aplicarea procedurii reglementate în art. 320 1 C. proc.

pen. de exprimarea acestei poziții procesuale a inculpatului până la momentul începerii cercetării judecătorești. Prin urmare, procedura reglementată în art. 320 1 C. proc. pen. nu este aplicabilă în cazul în care recunoașterea și solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală a avut loc după începerea cercetării judecătorești, chiar dacă cercetarea judecătorească a început în lipsa inculpatului, dar în prezența apărătorului ales al acestuia, astfel încât avea posibilitatea ca, prin înscris autentic, să își exprime poziția procesuală. 2. Dacă instanța nu a reținut incidența dispozițiilor art. art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., întrucât inculpatul a declarat că recunoaște fapta și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală după începerea cercetării judecătorești, poziția procesuală a inculpatului, de recunoaștere în integralitate a faptei și de regret, manifestată atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanțelor de control judiciar, poate fi valorificată prin reținerea circumstanței atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2761 din 11 septembrie 2012 Prin sentința penală nr. 85 din 13 februarie 2012, Tribunalul Galați a condamnat pe inculpatul A.M. la o pedeapsă principală de 8 ani și 6 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o durată de 4 ani, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Analizând și coroborând probele administrate în cauză, instanța a constatat următoarele: La data de 28 ianuarie 2011, în comuna P., a fost organizată o vânătoare de iepuri vii, de către numitul A.T., la care au participat mai mulți locuitori ai comunei, printre care și partea vătămată M.P. și inculpatul A.M. După ce s-a prins prima serie de iepuri, partea vătămată, având doi iepuri în mâini, s-a îndreptat către persoanele care îi colectau, moment în care a avut o primă altercație cu inculpatul, în sensul că acesta din urmă i-a tăiat rucsacul cu un briceag.

Totodată, inculpatul a adresat amenințări părții vătămate. După ce a luat sfârșit vânătoarea de iepuri, toți participanții, în jur de 130-150 de persoane, s-au întors spre comună, cu ajutorul unui tractor cu remorcă. Deoarece erau prea multe persoane, transportul participanților s-a făcut în mai multe rânduri. În primul transport, printre alte persoane, se aflau atât partea vătămată M.P., cât și inculpatul A.M. Se precizează că partea vătămată fusese avertizată în prealabil de către frații săi, martorii M.D. și M.Ș., să nu plece neînsoțită, avertisment ignorat de către partea vătămată. Partea vătămată și inculpatul erau poziționați în partea din spate a remorcii, lângă oblonul remorcii. Aici, inculpatul a reînceput conflictul cu partea vătămată și a încercat să o înțepe pe aceasta cu lama briceagului în mână, după care i-a aplicat o lovitură cu mânerul briceagului în zona nasului, fără motiv.

În continuare, inculpatul prolifera amenințări la adresa integrității părții vătămate și apoi, pur și simplu, a luat-o pe aceasta de picioare și a basculat-o peste oblonul remorcii. Partea vătămată, conform propriei declarații, a început să sângereze și și-a continuat drumul pe jos spre comuna P. În jurul orelor 17:00, toate persoanele participante la vânătoare s-au reunit, pentru a li se face plata pentru activitatea prestată. Partea vătămată M.P. a mers spre persoana care făcea plata, paznicul de vânătoare A.T., moment în care inculpatul A.M. s-a apropiat de aceasta și a întrebat-o „de ce ai luat femeia lui G.” Se precizează că partea vătămată avea de circa o lună o relație de concubinaj cu martora D.E., care este posibil ca anterior să fi avut o relație de prietenie cu numitul „G.” În momentul în care partea vătămată intenționa să părăsească zona, inculpatul a lovit-o pe aceasta din spate, cu un briceag, aplicându-i o singură lovitură.

Lovitura a fost aplicată cu mare intensitate, întrucât a penetrat obiectele vestimentare ale părții vătămate, precum și splina acesteia. Partea vătămată M.P. s-a îndepărtat, deoarece aceasta a declarat că inculpatul intenționa să o mai lovească o dată. În ajutorul părții vătămate a intervenit fratele său, martorul M.D., acesta declarând că l-a apucat pe inculpat de haine, inculpatul, la rândul său, încercând să-l stranguleze pe martor cu fularul. Întrucât partea vătămată M.P. sângera și nu mai putea merge, martorul M.D. a declarat că a apelat la ajutorul unei persoane, prieten de-al tatălui său, care i-a transportat pe cei doi la domiciliul acestora. Întrucât partea vătămată se simțea din ce în ce mai rău, martorul M.V.

a sunat la SNUAU 112 și a anunțat evenimentul, solicitând o ambulanță. La fața locului a sosit o ambulanță care a transportat-o pe partea vătămată M.P. la Spitalul Clinic Județean de Urgență Galați, unde a și fost internată în intervalul 28 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011. Din concluziile raportului de constatare medico-legală a rezultat că: numitul M.P. a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu sau de corp dur și prin lovire activă cu un corp înțepător-tăietor; leziunile pot data din 28 ianuarie 2011; a necesitat 25 - 30 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare de la data producerii, dacă nu survin complicații; interesând peretele abdominal, splina, rinichiul și vasele sanguine, plaga înțepat-tăiată a pus în primejdie viața sus-numitului prin hemoragie masivă și prin desterilizarea cavității; lipsa splinei prin splenectomie de necesitate constituie infirmitate fizică permanentă.

S-a reținut în drept că fapta inculpatului A.M., care la data de 28 ianuarie 2011, în loc public și în urma unui conflict, a aplicat părții vătămate M.P. o lovitură cu un obiect tăietor-înțepător (briceag) în zona toraco-lombară, producându-i o plagă înțepat-tăiată toraco-lombară, ce a pus în primejdie viața acesteia prin hemoragie masivă și desterilizarea cavității, precum și splenectomie de necesitate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Tribunalul a apreciat că cererea inculpatului de aplicare a dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. este neîntemeiată. Cercetarea judecătorească a început la termenul din 5 septembrie 2011, iar inculpatul a fost arestat în Italia la data de 4 octombrie 2011. Până la data arestării, inculpatul a fost în libertate și putea să-și manifeste voința în sensul aplicării dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Acesta nu a făcut acest lucru din culpa sa exclusivă, întrucât a încercat să se sustragă urmăririi penale și cercetării judecătorești. Prin urmare, termenul imperativ prevăzut în art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen. a fost depășit, iar procedura de judecată se desfășoară conform dreptului comun, fără ca inculpatul să mai poată beneficia de dispozițiile de reducere a pedepsei principale. Prin decizia nr. 138/A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul A.M.

împotriva sentinței penale nr. 85 din 13 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Galați, a desființat în parte sentința penală nr. 85 din 13 februarie 2012 a Tribunalului Galați și, în rejudecare, între altele, a făcut aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și a redus cuantumul pedepsei de 8 ani și 6 luni închisoare la 5 ani și 6 luni închisoare. Curtea de apel a reținut că, în fața instanței de judecată, inculpatul A.M. a declarat că recunoaște faptele săvârșite, așa cum au fost reținute prin rechizitoriu și că dorește, în acest fel, să se prevaleze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Aceeași poziție a avut-o și în fața instanței de apel. Inculpatul a fost arestat în Italia, la data de 4 octombrie 2011, iar la data de 9 februarie 2012, când a fost prezent în instanță și audiat, a solicitat că instanța de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., în sensul că recunoaște fapta săvârșită și că dorește să fie judecat pe baza probelor administrate la urmărirea penală. Instanța de fond a respins această cerere formulată de inculpat, deoarece inculpatul, până la data arestării, a fost în libertate și putea să-și manifeste voința în sensul aplicării dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, până la arestarea sa preventivă, inculpatul A.M. a fost în libertate, însă se afla în Italia și nu cunoștea conținutul rechizitoriului întocmit, astfel că nu se putea prevala de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., pentru că ar fi recunoscut o faptă bazată pe probele de la urmărirea penală pe care nu le cunoștea.

De altfel, Codul de procedură penală, în art. 320 1 , în alin. (3), prevede că la întrebarea instanței de judecată dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate la urmărirea penală - pe care le cunoaște și le însușește - procedează la audierea acestuia. Inculpatul A.M. a luat la cunoștință de probele administrate în faza de urmărire penală în baza cărora a fost trimis în judecată la termenul la care s-a prezentat în fața instanței, fiind adus, în stare de arest, din Italia. La termenul la care a fost audiat, inculpatul A.M. a declarat că înțelege să se prevaleze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., în sensul că recunoaște fapta reținută așa cum a fost prezentată în rechizitoriu, iar instanța de fond i-a respins această solicitare.

Curtea de apel a considerat că, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea inculpatului de a se prevala de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., întrucât, în alin. (8) al aceluiași articol, se prevede în ce condiții instanța va respinge această cerere, respectiv dacă constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a se stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Nefiind constatate aceste lipsuri ale probelor administrate în faza de urmărire penală, iar inculpatul A.M. s-a prevalat de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. la primul termen la care a fost prezent în instanță, instanța de apel a făcut aplicarea acestor dispoziții legale în privința inculpatului, în sensul că a redus pedeapsa aplicată acestuia cu o treime, conform alin. (7) al acestui articol de lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul și inculpatul A.M. Procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., arătând că în cauză instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., recunoașterea faptei intervenind după începerea cercetării judecătorești, împrejurarea că inculpatul nu a fost prezent până la acel moment procesual fiind fără relevanță. Inculpatul A.M. a invocat cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc. pen. În acest sens s-a arătat că faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică, întrucât nu a existat intenția de suprimare a vieții victimei, ci doar de vătămare a integrității corporale a acesteia, astfel că fapta ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 182 alin. (2) C. pen.

De asemenea, în raport cu comportamentul bun în societate anterior comiterii faptei, s-a solicitat reținerea circumstanței atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare în care acestea au fost încadrate, dar și în limitele prevăzute de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Asupra cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen.: Astfel cum s-a arătat anterior, critica a fost ridicată în recursul procurorului și vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., în condițiile în care poziția procesuală de recunoaștere a faptei a intervenit după începerea cercetării judecătorești.

Instanța de apel a apreciat că procedura prevăzută în art. 320 1 C. proc. pen. este incidentă și în situațiile în care inculpatul s-a aflat în imposibilitate de a-și manifesta poziția procesuală, întrucât nu cunoștea conținutul rechizitoriului, aflându-se pe teritoriul altui stat, iar la primul termen de judecată a recunoscut săvârșirea faptelor și a solicitat ca judecarea sa să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. De asemenea, s-a arătat că singurul motiv pentru care instanța putea respinge cererea inculpatului era cel prevăzut în dispozițiile art. 320 1 alin. (8) C. proc. pen., care nu este însă incident în speță. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit dispozițiilor art. 320 1 alin. (1) C. proc.

pen., până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Ca atare, se constată că, pentru a putea beneficia de dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., legiuitorul nu a impus prezența personală a inculpatului în fața instanței de judecată, fiind suficient și un înscris autentic prin care acesta să își manifeste opțiunea, însă a condiționat aplicarea procedurii simplificate de exprimarea acestei poziții procesuale până la momentul începerii cercetării judecătorești. Din această ultimă perspectivă, interpretarea dată de curtea de apel este în mod evident eronată, respingerea cererii putând avea loc nu numai în cazurile expres prevăzute în art. 320 1 alin. (8) C. proc.

pen., ci ori de câte ori nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen. Din analiza actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească în fața instanței de fond a început la data de 5 septembrie 2011, în lipsa inculpatului, dar în prezența apărătorului ales al acestuia. Susținerile că la acel termen procedura de citare cu inculpatul nu era legal îndeplinită sunt total neîntemeiate, având în vedere faptul că acesta era reprezentat de apărător ales, avocat P.G., care, potrivit dispozițiilor art. 291 alin. (3) C. proc. pen., luase termen în cunoștință încă de la termenul din 11 august 2011, astfel că nu se mai impunea citarea inculpatului pentru termenele ulterioare (art. 291 alin. 3 teza finală C. proc.

pen.). Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că lipsa inculpatului s-a datorat faptului că acesta se sustrăgea executării mandatului de arestare preventivă emis la 28 februarie 2011 și pus în executare la 4 noiembrie 2011, când A.M. a fost arestat în Italia, în baza mandatului european de arestare emis de către Tribunalul Galați. În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se poate susține că, pană la aducerea sa în fața instanței, acesta nu avea posibilitatea de a solicita aplicarea procedurii prevăzute în art. 320 1 C. proc. pen., întrucât nu cunoștea conținutul rechizitoriului.

Pe lângă faptul că, pentru neprezentarea în fața instanței, culpa îi aparține în exclusivitate (acesta, după comiterea faptei, a părăsit teritoriul țării, sustrăgându-se urmăririi penale și cercetării judecătorești), la termenul din 5 septembrie 2011 inculpatul se afla în stare de libertate, își angajase un apărător ales, astfel că avea posibilitatea ca, prin înscris autentic, să își manifeste poziția procesuală. Ca atare, solicitarea inculpatului de la termenul din data de 9 februarie 2012 ca judecata să se facă în procedura reglementată în dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. era tardivă în raport cu dispozițiile imperative ale alin. (1) al aceluiași articol. În raport cu considerentele anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată întemeiate criticile procurorului, instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., ceea ce atrage incidența cazului de casare analizat. Asupra cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.: Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în baza probatoriului administrat, probatoriu necontestat de altfel de inculpat, care a recunoscut săvârșirea faptelor, ca situație de fapt, instanțele au stabilit că acesta, la data de 28 ianuarie 2011, în urma unei discuții legată de împrejurarea că partea vătămată avea o relație de concubinaj cu martora D.E., i-a aplicat acesteia o lovitură puternică cu un briceag în zona toraco-lombară, producându-i o plagă înțepat-tăiată penetrantă, interesând peretele abdominal, splina, rinichiul și vasele sanguine, plagă ce i-a pus în primejdie viața prin hemoragie masivă și prin desterilizarea cavității.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că încadrarea juridică este în concordanță cu situația de fapt reținută, în drept fapta inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate. Așa cum în mod constant s-a statuat în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, esențială pentru stabilirea încadrării juridice în aceste situații este stabilirea formei și modalității vinovăției cu care s-a săvârșit fapta. Dacă în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă, făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în cazul tentativei la omor acesta acționează cu intenția de ucidere, intenție ce poate fi directă sau indirectă, după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat.

Aceasta rezultă chiar din modul de săvârșire a faptei, din materialitatea acțiunii („dolus ex re” ), care evidențiază poziția psihică a făptuitorului. Astfel, folosirea unor instrumente apte să conducă la deces, aplicarea de lovituri cu intensitate, în zone vitale ale corpului demonstrează neîndoielnic intenția de a ucide. În prezenta cauză, se constată că modalitatea de săvârșire a faptelor, constând în aplicarea unei lovituri puternice cu un briceag (ce a penetrat obiectele vestimentare ale victimei și splina acesteia) în zona vitale (torace), exclude apărarea inculpatului, în sensul că nu ar fi acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare. Chiar dacă inculpatul nu a urmărit moartea victimei, folosirea unui instrument apt să ucidă și aplicarea loviturii în zone vitale impun concluzia că acesta a prevăzut rezultatul faptei sale și acceptat posibilitatea producerii lui, împrejurări ce caracterizează intenția indirectă, ca formă a vinovăției.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază neîntemeiate criticile inculpatului, încadrarea juridică stabilită de către prima instanță, menținută în apel, fiind corectă. Asupra cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.: Astfel cum s-a arătat anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., în raport cu momentul la care a intervenit solicitarea inculpatului. Pe de altă parte, însă, această poziție procesuală, de recunoaștere în integralitate a faptei și de regret, manifestată atât în fața primei instanțe, cât și în căile de atac, nu poate fi total ignorată, impunându-se a fi valorificată în condițiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

În ceea ce privește circumstanța atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nici în fața instanței de fond și nici ulterior nu au fost administrate probe din care să rezulte date sau împrejurări de natură a conduce la concluzia că se justifică reținerea acestor dispoziții legale.

Ca atare, procedând la o reindividualizare a pedepsei, urmare a reținerii circumstanței atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere natura și gravitatea faptei, circumstanțele în care aceasta a fost săvârșită, urmările acesteia (viața părții vătămate a fost pusă în pericol, aceasta necesitând pentru vindecare 25 - 30 zile de îngrijiri medicale), dar și datele care caracterizează persoana inculpatului, tânăr, necunoscut cu antecedente penale, Înalta Curte de Casație și Justiție îi va aplica acestuia o pedeapsă de 5 ani închisoare, apreciind că aceasta este proporțională cu gravitatea faptei și totodată aptă să conducă la atingerea scopului prevăzut în dispozițiile art. 52 C. pen.

În raport cu toate aceste considerente, reținând incidența cazurilor de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de procuror și inculpatul A.M. împotriva deciziei nr. 138/A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, a casat, în parte, decizia penală și, rejudecând: În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) și art. 76 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul A.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., menținând celelalte dispoziții ale deciziei. Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. se abrogă, iar dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. se modifică după cum urmează: „14. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.