Decizia nr. 2891/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 4 aprilie 2016, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Brăila, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (MDRAP), a solicitat: - anularea Deciziei nr. 19 din 2 noiembrie 2011 comunicată la data de 10 noiembrie 2011 emisă în baza art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011 prin care s-a respins contestația sa administrativa formulată împotriva Notei de Constatare nr. x din 3 octombrie 2011; - anularea Nota de constatare nr. x din 3 octombrie 2011, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului - Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, - obligarea pârâtei la achitarea corecției financiare în procent de 25% din valoarea Contractului nr. x din 22 decembrie 2010, respectiv suma de 20.097.291,88 RON la care se adaugă 5.502.807,03 TVA cu titlu de prejudiciu cauzat prin aplicarea art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 declarat neconstituțional. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015 publicată în M.O. Nr. 236 din 7 aprilie 2015 s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat ca prevederile art. 66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora sunt neconstituționale. Mai susține reclamanta că Decizia din 14 aprilie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 18, pct. 22, pct. 23 și pct. 27, teza referitoare la funcțiile publice de conducere, din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, precum și a legii în ansamblul ei, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, a statuat, între altele, că: lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență). Prin urmare, actele administrative supuse controlului instanței sunt lovite de nulitate, încă de la data emiterii acestora, mediul normativ în care ele au fost emise nefiind compatibil cu ordinea de drept iar admiterea prezentei acțiuni este singurul remediu prin care reclamanta își poate valorifica dreptul sau legitim de a beneficia de repararea prejudiciului în calitate de persoană vătămată. În drept a invocat: art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015.

Apărările formulate în cauză Pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, prin întâmpinarea formulată, arată că, prin acțiunea în anulare formulată de UAT Municipiul Brăila în Dosarul nr. x/2011, reclamanta invocă, așa cum menționează în prezentul dosar, "ca prim motiv inaplicabilitatea prevederilor Ordonanței de Urgență nr. 66 din 29 iunie 2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora la o procedură începută în anul 2009 ". Astfel, în această situație decizia Curții nu se aplică, cauza fiind definitiv și irevocabil soluționată.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, a admis excepția autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Brăila, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, cu sediul în București, ca inadmisibilă.

Calea de atac excercitată Reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Brăila a promovat recurs împotriva Sentinței nr. 2202 din 24 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Arată că, anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 66/2015, pe rolul Curții de Apel București s-a aflat Dosarul nr. x/2011 soluționat prin Sentința civilă nr. 2581 din 10 aprilie 2012, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, prin care s-a respins acțiunea în anularea celor două acte atacate, cauza judecându-se pe alt temei de drept. Deoarece Nota de constatare nr. x din 3 octombrie 2011, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului - Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare a fost rezultatul aplicării directe a prevederilor declarate ulterior neconstituționale, a considerat și a susținut că acțiunea este admisibilă, nemaiexistând vreodată pe rolul instanțelor de judecată o altă cerere bazată pe aceeași cauză. Instanța de fond, fără a judeca pe fond cauza, a respins acțiunea ca inadmisibilă, urmare admiterii excepției autorității de lucru judecat, cu motivarea că " constatând tripla identitate de părți, obiect și cauză între cauza soluționată prin Sentința civilă nr. 2581 din 10 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de apel București și prezenta cauză. Hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind parțial nemotivată, cu nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și procesual, respectiv ale art. 430 - 432 C. proc. civ. și art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004. Totodată sentința recurată a fost dată cu greșita aplicare a art. 138 noul C. proc. civ. deoarece nu sunt întrunite condițiile excepției litispendenței. Astfel, prin sentința recurată instanța de fond, în motivare (pag. 12), reține că, deși textul de lege în baza căruia s-a promovat acțiunea, art. 9 pct. 4 și 5 din Legea nr. 554/2004 nu distinge între ipoteza în care, anterior datei publicării deciziei de declarare a neconstituționalității, aceeași cauza a mai fost sau nu soluționată de o instanță de judecată, conchide, prin analogie cu art. 138 noul C. proc. civ., ca prevederile art. 9 pct. 4 din Legea nr. 554/2004 se aplică doar dacă nu s-a mai formulat o cerere de chemare în judecată identică anterior publicării deciziei de declarare a neconstituționalității în Monitorul Oficial. În opinia instanței de fond, dacă nu s-ar face o astfel de distincție ar însemna ca decizia de declarare a neconstituționalității să producă efecte retroactive, încălcându-se art. 147 alin. (4) din Constituție. Consideră ca instanța de fond a pronunțat o hotărâre contrară legii și principiilor esențiale ale dreptului procesual, deoarece: - Art. 9 pct. 4 din Legea nr. 554/2004 prevede că "(4) În situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I." Textul de lege nu face nici o mențiune referitoare la faptul existenței sau inexistenței, anterior publicării deciziei de declarare a neconstituționalității, a unei alte acțiuni pe rolul instanței de contencios administrative și nici nu se putea, logic, face o astfel de referire, deoarece deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (1) corelat cu art. 147 alin. final din Constituție și cu dispozițiile art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 iar art. 9 pct. 4 da posibilitatea atacării direct la instanța de contencios administrativ a actelor administrative emise în baza textelor din legi și ordonanțe declarate neconstituționale într-un termen de decădere de 1 an de zile de la data publicării deciziei de declarare neconstituționalității, fără a face vreo referire la data emiterii actelor administrative atacate. Totodată, sentința de fond, așa cum este motivată, golește de conținut art. 9 pct. 4 din Legea nr. 554/200. Nu există autoritate de lucru judecat și nu ne aflăm în situația reglementată de art. 138 noul C. proc. civ., care instituie excepția de litispendența, situația încadrându-se, în baza considerentelor instanței de fond, în prevederile art. 430 - 432 noul C. proc. civ. Astfel, din Sentința civilă nr. 2581 din 10 aprilie 2012 data de Curtea de Apel București raportată la Sentința apelată rezultă fără nici un dubiu că nu s-a solicitat și nu s-a analizat niciodată anularea celor două acte administrative atacate în baza art. 9 pct. 4 și 5 din Legea nr. 554/2004, anterior publicării în MO a Deciziei Curții Constituționale nr. 66/2015, acest Dosar nr. x/2011 având ca obiect cererea de anulare a acelorași acte administrative pe alte temeiuri, deci fondată pe o altă cauză și nu pe o cerere de anulare după o procedură derogatorie introdusă în baza temeiului special instituit de art. 9 pct. 4 din Legea nr. 554/2004. Pentru a verifica dacă există sau nu autoritate de lucru judecat și dacă ne aflăm sub efectele lucrului judecat, trebuie observată triplă identitate de elemente la care se referă art. 431 noul C. proc. civ.: părți, obiect și cauză (și nu de art. 138 noul C. proc. civ. deoarece nu au existat două cauze concomitente aflate pe rolul instanțelor de judecată). În Dosarul x/2011 al Curții de Apel București temeiul juridic al cererii l-a constituit motivul de anulare/nulitate relativă privind greșită aplicare a art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, cauza acțiunii în anulare fiind analizată exclusiv din aceste punct de vedere, în timp ce în prezentul dosar temeiul juridic este altul și anume art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 în temeiul căruia s-au emis, procedural, actele administrative atacate, a fost declarat neconstituțional, temeiul de drept fiind art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cauza prezentei cereri nefiind analizată niciodată anterior de instanțele de judecată. Cauza cererii de judecată reprezintă fundamentul pretenției afirmate, aceasta desemnând practic situația de fapt calificată juridic. Solicita instanței de recurs să constate că sentința recurată nu cuprinde analizarea/motivarea detaliată a întrunirii/neîntrunirii condițiilor autorității de lucru judecat, pronunțând o sentință motivată parțial și superficial, fără a putea convinge că dezlegarea dată pricinii este una corectă.

Întâmpinarea formulată de intimat Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate. Consideră că singura modalitate de realizare a pretențiilor recurentei-reclamante, în speța de față, ar fi fost reprezentată de calea de atac a revizuirii și nu promovarea unei noi acțiuni având același obiect cu cel al Dosarului nr. x/2011, soluționat definitiv și irevocabil. În același timp la data pronunțării Deciziei nr. 66/2015 a Curții Constituționale, Dosarul nr. x/2011 era soluționat definitiv și irevocabil. Solicită a de avea în vedere art. 248 alin. (1) din Noul C. proc. civ. care stipulează că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. În prezenta speță ne aflăm deci în fața excepției autorității de lucru judecat, astfel încât instanța de fond nu avea absolut niciun motiv pentru a relua judecarea fondului, în prezenta formă a procesului, atâta vreme cât recurenta-reclamantă nu a înțeles să recurgă la calea de atac a revizuirii (care ar fi fost singura modalitate de realizare a pretențiilor acesteia), alegând să promoveze o nouă acțiune în justiție, având, fără dubiu, același obiect cu cel al Dosarului nr. x/2011 soluționat definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 647 din 8 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește nemotivarea, în urma unei simple lecturări a Sentinței nr. 2202 din 24 iunie 2016, se poate constata în mod indubitabil faptul că susținerea UAT Municipiul Brăila nu poate fi reținută, astfel că acest motiv de recurs urmează a fi respins ca nefondat. În speță, recurenta-reclamantă invocă, în fapt, aceleași apărări cu cele invocate în Dosarul nr. x/2011, respectiv aplicarea retroactivă a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, ceea ce diferă fiind doar probatoriul pe care acesta înțelege să-l administreze, în speța de față fiind invocate în plus Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015.

Poziția procesuală a recurentei Recurenta-reclamantă nu a înțeles să formuleze răspuns la întâmpinare. II. Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 24 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 29 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., Față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. III. Soluția instanței de recurs 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Sentința nr. 2581 din 10 aprilie 2012, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de DAT Municipiul Brăila, având ca obiect anularea Deciziei nr. 19 din 2 noiembrie 2011 și a Notei de constatare nr. x din 3 octombrie 2011, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului - Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, iar prin Decizia nr. 647 din 8 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile Sentinței nr. 2581 din 10 aprilie 2012 au rămas irevocabile. Prin cererea de chemare în judecată din prezentul dosar, UAT Municipiul Brăila reiterează solicitarea privind anularea acelorași acte administrative, motivând aceasta, în principal, prin faptul că "prin Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015 publicată în MO nr. 236 din 7 aprilie 2015 s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 66 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora sunt neconstituționale". Prin Sentința civilă nr. 2202 din 24 iunie 2016, criticată de recurenta-reclamantă. Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă cererea formulată, admițând excepția autorității de lucru judecat, motivând, în esență, prin următoarele: "Conform art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dacă decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză, acțiunea va fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ, într-un termen de decădere de 1 an de la data publicării deciziei. Deși textul de lege menționat nu distinge între ipoteza în care, anterior datei publicării deciziei, aceeași cauză a mai fost soluționată de o instanță de judecată și ipoteza în care nu a mai existat o cerere identică anterioară, din interpretarea sistematică a art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și art. 138 noul C. proc. civ. rezultă că o asemenea distincție se impune în sensul că art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se aplică doar dacă nu s-a mai formulat o cerere de chemare în judecată identică, anterior publicării deciziei de declarare a neconstituționalității în Monitorul Oficial. Dacă nu s-ar face o asemenea distincție ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității să producă efecte retroactive, încălcându-se art. 147 alin. (4) din Constituția României. În aceste condiții, constatând tripla identitate de părți, obiect și cauză între cauza soluționată prin Sentința civilă nr. 2581 din 10 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București și prezenta cauză în baza art. 138 noul C. proc. civ., Curtea va admite excepția autorității de lucru judecat și va respinge cererea ca inadmisibilă." 2. Analiza motivelor de casare Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 2.1. Motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurenta indicând tezele nemotivării/motivării contradictorii. Verificând fiecare dintre aceste teze ale pct. 6 al art. 488, Înalta Curte reține că hotărârea este motivată, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ. De principiu, un raționament logico-juridic neconvingător pot conduce la o nemotivare/motivare necorespunzătoare/contradictorie însă, în speță, faptul că recurenta-reclamantă nu a agreat raționamentul judecătorului fondului, nefiind în acord cu acesta, nu poate echivala cu o nemotivare/motivare necorespunzătoare. Interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenta reclamantă a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale incidente nu echivalează cu absența motivării, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În analiza deciziei recurate se constată că instanța de fond a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., care reglementează conținutul hotărârii judecătorești și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii reprezentând o garanție procesuală esențială, întrucât instanța de fond a expus argumentele de fapt și de drept care au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecății, hotărârea conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. Prin urmare, în criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate. 2.2. Nu poate fi reținută nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din lege, "Persoana vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță". Soluția legislativă apare ca fiind justificată și rezonabilă, întrucât, în materia contenciosului administrativ, decizia pronunțată de Curtea Constituțională, în urma efectuării unui control de constituționalitate asupra ordonanțelor Guvernului, constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii. Astfel, o soluție de admitere a excepției de neconstituționalitate privind o ordonanță sau o dispoziție dintr-o ordonanță a Guvernului permite instanței analizarea pe fond a pretențiilor reclamantului, în această materie, decizia Curții având efecte asupra însăși admisibilității acțiunii principale (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010). Alin. (4) al art. 9 din Legea nr. 554/2004, prevede că, în situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în alta cauza, acțiunea care are obiectul prevăzut de art. 9 alin. (5) din lege poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Curtea Constituțională a considerat neîntemeiată critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală întrucât, prin ipoteza de incidență a dispoziției art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, o asemenea situație este exclusă. Nu se poate considera ca dispozițiile criticate ar induce un efect retroactiv al deciziilor Curții Constituționale din moment ce, prin intermediul acestora, legiuitorul nu face decât sa limiteze, sub aspect temporal, dreptul la acțiune al persoanei vătămate prin actul declarat neconstituțional, tocmai ca expresie a principiului securității și stabilității raporturilor juridice. Mai mult decât atât, acțiunea reglementată de art. 9 alin. (4) nu constituie nicidecum o repunere în termen a persoanei vătămate, ci are scopul de a disciplina conduita procesuală a persoanelor vătămate prin ordonanțe ale Guvernului, în lipsa acestuia, acțiunea în contencios administrativ împotriva ordonanțelor Guvernului putând fi admisibilă oricând. Or, tocmai o astfel de situație a evitat legiuitorul, condiționând remedierea prejudiciilor cauzate prin actele normative cu caracter de reglementare primară adoptate de Guvern de exercitarea dreptului la acțiune într-un anumit termen. Întrucât deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, în jurisprudența sa, CCR stabilește întinderea și conținutul sintagmei "efecte pentru viitor". Extrem de relevant este paragraful 52 din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale care arată că: "Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reamintește caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, (par. 28)". Într-o decizie mai recentă, nr. 685/2018, Curtea a afirmat următoarele: "prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate, în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare." Curtea a precizat astfel, în mod expres, cele trei categorii de situații în care efectele deciziilor sale se produc: cauze pendinte, cauze definitive și situații viitoare. Se observă claritatea statuărilor Curții care face distincția între: - Cauze definitiv soluționate, în care decizia se aplică prin formularea revizuirii în cauzele în care, anterior soluționării definitive, s-a invocat excepția de necontituționalitate. - Cauze aflate pe rolul instanțelor, în care decizia se aplică, fără a fi realizate alte distincții. În cauzele soluționate definitiv până la publicarea deciziei CCR, în care nu a fost dispusă sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate și în care justițiabilii nu sunt/nu au exercitat în termen de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, care cum este situația în speța de față, decizia Curții nu se aplică întrucât suntem în fața unor fapte împlinite (facta praeterita), acestora fiindu-le aplicabilă legea sub care ele s-au consumat, adică legea veche, în forma în vigoare la momentul judecății. Așa cum arată intimatul pârât, acțiunea inițială în justiție a împiedicat definitivarea raportului juridic contestat numai pe perioada judecării sale însă, în momentul în care instanța a soluționat definitiv litigiul, raportul juridic litigios și-a epuizat efectele. Din momentul introducerii cererii în instanță și până la data soluționării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat definitiv soarta litigiului. Referitor la susținerea recurentei, că nu există "autoritate de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluționat același litigiu pe un alt temei juridic", identitatea de cauză privește fundamentul (actul sau faptul juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acțiunii. Așa cum s-a reținut în jurisprudență, prin cauză trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu cauza acțiunii, dar nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic astfel încât, dacă într-o a doua acțiune nu se invocă un nou temei al dreptului, va exista identitate de cauză, așa cum corect a susținut judecătorul fondului. Instanța supremă a constatat că, în speță, există aceeași cauză a dreptului valorificat prin cererile de chemare în judecată, scopul urmărit de partea care a ieșit din pasivitate și a acționat, declanșând proceduri judiciare fiind, în ambele cazuri, același - anularea actelor administrative contestate, ceea ce justifică reținerea autorității de lucru judecat. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Brăila, împotriva Sentinței nr. 2202 din 24 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, ca nefondat.