AFFAIRE KARAMAN c. TURQUIE

La originea cazului se găsește o cerere (nr. 6489/03) direcționată împotriva Republicii Turciei și de care doi cetățeni ai acestui stat, dl. Mustafa Karaman și Dna Nimet Karaman (reclamanții), au sesizat Curtea la 24 ianuarie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de Dl. Ö. Yıldız, avocat la Istanbul. Guvernul turc (Guvernul) este reprezentat de agentul acestuia.

Reclamanții se plâng de o atentare injustificată la dreptul lor la respectarea bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

La 19 decembrie 2005, Curtea a decis să comunice petiția. Apelând la art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și bine-fondul cazului.

La 26 august 1997, reclamanții procedau la parcelare a terenului lor de o suprafață de 13 625 m2 situat la Sultançifliği, Istanbul. Printr-un act notarial, ei cédau mai întâi 2 335,89 m2 din acest teren pentru construcția drumurilor, conform planului de urbanizare. De altfel, ei cedau o parcelă de 3 165 m2 primariei Sultançifliği pentru construcția unei instituții de sănătate.

Cu toate acestea, la 13 februarie 1998, primăria diviza parcela cedată pentru construcția unei instituții de sănătate în trei loturi. Primul de 2 037 m2 a fost vândut unui terț, al doilea de 127 m2 înregistrat în registrul foncier în numele primariei și al treilea de 1 000 m2 vândut Trezoreriei publice pentru construcția unei instituții de sănătate.

La 6 septembrie 1999, pe baza alineatului 3 al articolului 244 al codului obligațiilor care reglementează donația condiționată (§14 mai jos), reclamanții sesizau tribunalul din Üsküdar. Ei cereau o indemnizație pentru lotul vândut unor terți și cereau restituirea titlului de proprietate al lotului înregistrat în numele primariei. Ei susțineau în special că aceasta nu respectase condițiile fixate pentru cesiunea bunului în cauză.

Printr-o hotărâre din 29 iunie 2000, tribunalul le dădea în totalitate câștig de cauză reclamanților. Pentru a face acest lucru, el aprecia că vânzarea unui lot din teren unui al treilea și înregistrarea unui altul în numele primariei nu putea fi considerată conformă cu scopul fixat de partea reclamantă care cedase aceste bunuri administrației. El decide prin urmare să oblige administrația să verseze reclamanților suma de 10 187 000 000 de lire turce, cu dobânzi moratorii, în schimbul primului lot vândut unui terț, și să anuleze titlul de proprietate al primariei asupra celui de-al doilea lot și să îl înscrie în numele reclamanților.

Ca urmare a unui recurs format de primărie, la 30 ianuarie 2001, Curtea de Casație infirma hotărârea de primă instanță. Ea aprecia în special: "(...) În virtutea articolului 35 al legii privind exproprierea, foștii proprietari nu mai pot revendica un drept de proprietate sau o compensație din cauza transferului proprietății lor – sub aspectul urbanizării – conform legii privind urbanizarea pentru realizarea unor lucrări de interes public, cum ar fi drumuri, spații verzi, etc. La fel se întâmplă și privitor la bunurile care au fost parcelate cu titlu privat și au fost cedate pentru folosință de interes public cu consimțământul proprietarului lor. [În cazul de față,] în timp ce bunul imobiliar litigios constituia inițial un teren de 13 000 m2, a fost supus urbanizării și porțiunea în cauză a fost cedată cu consimțământul proprietarului administrației pârâte. O instituție de sănătate a fost construită pe o parte a acestui teren. Partea reclamantă cere o indemnizație pentru lotul vândut unor terți și cere de asemenea anularea titlului de proprietate al altui lot aparținând primariei și înregistrarea acestuia în registrul foncier în numele su. Cu toate acestea, un act de renunțare nu putea fi considerat a fi o donație condiționată."

La 6 iulie 2001, Curtea de Casație respingea cererea de reviziune a hotărârii.

La 30 octombrie 2001, judecând pe cale de trimitere, tribunalul se conforma hotărârii de casație și respingea reclamanții cu privire la cererea lor. Pentru a face acest lucru, el a făcut ale lui considerațiile Curții de Casație.

La 29 ianuarie și 11 noiembrie 2002, Curtea de Casație confirma hotărârea din 30 octombrie 2001 respingând recursul și cererea de reviziune a hotărârii. II.

În virtutea articolului 35 al legii privind exproprierea, foștii proprietari nu mai pot revendica un drept de proprietate sau o compensație din cauza transferului proprietății lor – sub aspectul urbanizării – conform legii privind urbanizarea pentru realizarea unor lucrări de interes public, cum ar fi drumuri, spații verzi, etc. La fel se întâmplă și privitor la bunurile care au fost parcelate cu titlu privat și au fost cedate pentru folosință de interes public cu consimțământul proprietarului lor.

Guvernul se referă la o serie de hotărâri date de Curtea de Casație privind aplicarea articolului 35 al legii privind exproprierea (nr. 1996/5090 din 28 mai 1996, 2002/685 din 2 aprilie 2002, 2001/3361 din 11 martie 2001, 2000/8413 din 29 mai 2000 și 2005/12736 din 24 noiembrie 2005). În aceste hotărâri, Inalta curte respingea întotdeauna cererea de restitutie a bunurilor cedate de foștii proprietari administrației.

Guvernul se opunea acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea constată de altfel că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Reclamanții subliniază că cedaseră o parcelă corespunzând la 3 165 m2 din bunul lor administrației pentru realizarea unei lucrări de interes public și că doar 1 000 m2 fuseseră utilizați pentru acest scop. Cu toate acestea, apelând la art. 35 al legii privind exproprierea, Curtea de Casație nu admitea cererea lor tindînd la restitutie a 127 m2 înregistrați în numele primariei și la obținerea unei compensații rezultând din vânzarea a 2 165 m2 din teren unui al treilea. Conform lor, această situație nu este compatibilă cu dreptul de proprietate.

De altfel, ei susțin că art. 35 al legii privind exproprierea nu poate găsi aplicare în cazul de față, în măsura în care nu cer restitutia 2 335,89 m2 cedați administrației pentru construcția drumurilor (§6 mai sus) nici ceea a 1 000 m2 pe care a fost construită o instituție de sănătate. În acest sens, ei subliniază că, printr-o hotărâre din 29 iunie 2000, tribunalul din Üsküdar le-a dat câștig de cauză. Ei invocă că în virtutea articolului 244 al codului obligațiilor, donatorul poate revoca donația dacă donatarul nu execută, fără motiv legitim, condițiile sub care donația fusese făcută (§14 mai sus).

Conform Guvernului, reclamanții n-au nici "un bun" nici "o speranță legitimă", în sensul jurisprudenței Curții, de a obține folosința dreptului de proprietate asupra bunului litigios. El susține că este vorba doar de o aplicare a dreptului intern. În acest sens, conform instanțelor interne, era art. 35 al legii privind exproprierea care trebuia aplicat în cazul de față și nu codul civil. Prin urmare, în dreptul turc, un transfer de proprietate efectuat în favoarea administrației în scopul realizării unei lucrări de interes public nu poate fi însoțit de o condiție și fostul proprietar nu poate revendica un drept de proprietate sau o compensație rezultând din transferul acestui bun.

Pentru a susține teza, Guvernul se referă la o serie de hotărâri date de Curtea de Casație privind aplicarea articolului 35 al legii privind exproprierea (§16 mai sus) și susține că există o jurisprudență stabilită privind aplicarea disposiției precitate. El aminti că revine instanțelor interne în primul rând să interpreteze și să aplice dreptul intern. 2. Aprecierea Curții

Curtea aminti că art. 1 al Protocolului nr. 1 protejează "bunuri", noțiune care poate acoperi atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate preținde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. Pe de altă parte, nu garantează un drept de a achiziționa bunuri (Kopecký c. Slovacia [Marea Cameră], nr. 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX). Atunci când există controversă privind faptul dacă un reclamant are un interes patrimonial care poate preținde protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea este chemată să definească situația juridică a persoanei interesate (Beyeler c. Italia [Marea Cameră], nr. 33202/96, CEDH 2000-I).

În acest sens, Curtea aminti jurisprudența constantă a organelor Convenției conform căreia "bunuri" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 pot fi fie "bunuri existente" (a se vedea Van der Mussele c. Belgia, hotărâre din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48; Malhous c. Republica Cehă (decizie), nr. 33071/96, CEDH 2000-XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pentru care un reclamant poate preținde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea materializate (a se vedea, de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332; Ouzounis și alții c. Grecia, nr. 49144/99, § 24, 18 aprilie 2002). Pe de altă parte, nu trebuie considerate "bunuri" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 speranța de a revedea viu un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, nici o creanță condiționată care s-a fără sens din cauza nerealizării condiției.

În cazul de față, reclamanții au inițial cedat o parcelă din bunul lor imobiliar administrației pentru realizarea unei lucrări de interes public, și anume o instituție de sănătate. Cu toate acestea, constatând că administrația se mulțumise doar cu alocarea unei singure părți a acestui bun pentru acest scop, au introdus în fața instanțelor civile o acțiune tindînd la obținerea, pe de o parte, a unei indemnizații rezultând din pierderea unei părți a proprietății lor și, pe de altă parte, a titlului de proprietate al restului bunului. Pentru a face aceasta, s-au prevăzut cu dispozițiile codului obligațiilor.

Se poate cu certitudine considera că obiectul procedurii ainsi inițiate nu purta asupra "bunurilor existente" și că reclamanții nu aveau calitatea de proprietari la momentul în care introduseseră acțiunea civilă (a se compara cu Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (decizie) [Marea Cameră], nr. 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII). Cu toate acestea, în cauza Beneficio Cappella Paolini c. San Marino (nr. 40786/98, § 33, CEDH 2004-VIII), care purta asupra unui bun regulat expropiat și apoi nefolosit, Curtea a apreciat că utilizarea parțială a terenurilor expropriate ridică o problemă privitor la respectarea dreptului de proprietate, având în vedere, printre altele, schimbarea destinației consecinentă aprobării noului plan de ocupare a solului. La fel se întâmplă și privitor la cauza Motais de Narbonne c. Franța (nr. 48161/99, § 19, 2 iulie 2002), în care Curtea a apreciat contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1 curgerea unui laps de timp notabil între luarea unei decizii purând exproprierea unui bun și realizarea concretă a proiectului de utilitate publică fundamentând exproprierea.

Cu certitudine, în cele două cauze precitate, era vorba de proceduri de expropriere, în timp ce în cazul de față, transferul bunului a avut loc ca urmare a cesiunii efectuate de reclamanți înșiși în favoarea administrației. Oricum, de vreme ce acest transfer a fost efectuat cu scopul realizării unei lucrări de interes public, raționamentul dezvoltat de Curtea în causele precitate poate a fortiori găsi aplicare și aceasta indiferent de regimul care reglementează inițial transferul în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Beneficio Cappella Paolini, precitat, § 9; Motais de Narbonne, precitat, § 9). De altfel, în cauza Beneficio Cappella Paolini precitată (§ 33), Curtea a considerat că utilizarea parțială a terenurilor expropriate ridică o problemă privitor la respectarea dreptului de proprietate având în vedere în particular absența în dreptul intern a unei dispoziții prevazînd restituția terenurilor expropriate și neutilizate pentru scopul de utilitate publică prevăzut la expropriere.

În cazul de față, Curtea este de părere că reclamanții pot legitim spera restitutia porțiunii bunului în cauză, care nu a fost utilizată nici pentru scopul de utilitate publică pentru care cesiunea avusese loc nici pentru niciun alt scop de utilitate publică. Pentru Curtea, un drept de acest gen poate se analizeze – la cel puțin – în o "valoare patrimonială" și are deci caracterul unui bun, în sensul primei fraze a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

În acest sens, Curtea observă că Curtea de Casație a considerat că regulile dreptului privat referitoare la o cesiune condiționată nu se aplică bunurilor transferate administrației cu scopul realizării unei lucrări de interes public. Referindu-se la art. 35 al legii privind exproprierea, ea concluzionase că, în calitate de foști proprietari ai bunului litigios, reclamanții nu aveau niciun drept de a revendica proprietatea acestuia. În acest sens, Curtea aminti că nu poate cunoaște decât într-un mod limitat erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanțele interne, cărora le revine în primul rând să interpreteze și să aplice dreptul intern (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Oricum, Curtea nu judecă util să se aplece într-un mod abstract asupra legii aplicabile în materie; ea are datoria de a verifica dacă modalitatea în care dreptul intern a fost interpretat și aplicat în cazurile supuse examinării sale se potriveșcec cu Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Pla și Puncernau c. Andorra, nr. 69498/01, § 46 in fine, CEDH 2004-VIII).

Nu este contestat între părți că reclamanții cedaseră o parte din bunul lor administrației pentru realizarea unei lucrări de interes public și că doar o parte fusese alocată pentru acest scop. De altfel, așa cum subliniază tribunalul din Üsküdar în hotărârea sa din 29 iunie 2000, care fusese infirmată de Curtea de Casație, nealocarea acestui bun realizării unei lucrări de interes public nu putea fi considerată conformă scopului fixat de partea reclamantă care cedase bunul administrației (§9 mai sus).

Într-adevăr, nu se poate considera ca fiind justificată decizia de non-restitutie a bunului din cauza alocării sale parțiale realizării unei lucrări de interes public (a se vedea, în același sens, Beneficio Cappella Paolini, precitat, § 33), contrar condiției prevăzute la cesiunea sa către administrație. Autoritatea publică, care nu invocasă niciun alt scop de utilitate publică putând justifica non-restitutia bunului, profitase deci de un statut creat de art. 35 al legii privind exproprierea, care reglementa statutul bunurilor cedate administrației "pentru realizarea unor lucrări de interes general, cum ar fi drumuri, spații verzi, etc." sau "pentru folosință de interes public" (§15 mai sus).

Prin urmare, interpretarea dată de Curtea de Casație articolului 35 al legii privind exproprierea consistînd în a spune că foștii proprietari nu mai pot revendica un drept de proprietate sau o compensație din cauza transferului proprietății lor administrației, indiferent de nealocarea lor realizării unor lucrări de interes public, este de natură să rupă echilibrul just între cerințele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor individuale.

La lumina considerațiilor mai sus și ținînd seama de ansamblul elementelor dosarului, aplicarea articolului 35 al legii privind exproprierea nu era compatibilă cu cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1. A existat deci o încălcare a acestei dispoziții. II.

Cu titlu de prejudiciu, reclamanții cer versarea unei indemnizații reflectând valoarea actuală a bunului în cauză. Conform lor, această valoare se ridică la minim 866 000 de noi lire turce (YTL) [aproximativ 497 511 euro (EUR)], corespunzând raportului între prețul actual al m2 aplicat în zonă (400 la 500 YTL conform lor) și suprafața acesteia (2 165 m2). Ei nu prezentaseră niciun cerere cu titlu de frais și costuri.

Guvernul roagă Curtea să respingă pretențiile reclamanților.

Conform Curții, aceste prețuiri se întind la repararea unui prejudiciu exclusiv material. Ea apreciază că, în circumstanțele cazului, acest aspect al chestiunii aplicării articolului 41 nu se găsește în stare. Prin urmare, se cuvine să fie rezervat ținînd seama de eventualitatea unui acord între statul pârât și persoanele interesate.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 6489/03) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet État, M. Mustafa Karaman et M me Nimet Karaman (« les requérants »), ont saisi la Cour le 24 janvier 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés devant la Cour par M e Ö. Yıldız, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les requérants se plaignent d'une atteinte injustifiée à leur droit au respect de leurs biens garantis par l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 19 décembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 26 août 1997, les requérants procédèrent à la parcellisation de leur terrain d'une surface de 13 625 m 2 sis à Sultançifliği, Istanbul. Par un acte notarié, ils firent d'abord cession de 2 335,89 m 2 de ce terrain pour la construction des routes, conformément au plan d'urbanisation. Par ailleurs, ils cédèrent une parcelle de 3 165 m 2 à la mairie de Sultançifliği pour la construction d'un établissement de santé.

Cependant, le 13 février 1998, la mairie divisa la parcelle cédée pour la construction d'un établissement de santé en trois lots. Le premier de 2 037 m 2 fut vendu à un tiers, le deuxième de 127 m 2 inscrit au registre foncier au nom de la mairie et le troisième de 1 000 m 2 vendu au Trésor public pour la construction d'un établissement de santé.

Le 6 septembre 1999, se fondant sur l'alinéa 3 de l'article 244 du code des obligations qui régit la donation conditionnelle (paragraphe 14 ci-dessous), les requérants saisirent le tribunal de grande instance d'Üsküdar. Ils réclamèrent une indemnité pour le lot vendu à des tiers et demandèrent la restitution du titre de propriété du lot inscrit au nom de la mairie. Ils soutinrent notamment que cette dernière n'avait pas respecté les conditions fixées pour la cession du bien en question.

Par un jugement du 29 juin 2000, le tribunal donna intégralement gain de cause aux requérants. Pour ce faire, il considéra que la vente d'un lot du terrain à une tierce personne et l'inscription d'un autre au nom de la mairie ne pouvaient passer pour conformes au but fixé par la partie demanderesse qui avait cédé ces biens à l'administration. Il décida par conséquent d'enjoindre l'administration de verser aux requérants la somme de 10 187 000 000 livres turques, assortie d'intérêts moratoires, en contrepartie du premier lot vendu à un tiers, et d'annuler le titre de propriété de la marie sur le deuxième lot et de l'inscrire au nom des requérants.

A la suite d'un pourvoi formé par la marie, le 30 janvier 2001, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance. Elle considéra notamment : « (...) En vertu de l'article 35 de la loi sur l'expropriation, les anciens propriétaires ne peuvent plus revendiquer un droit de propriété ou une compensation en raison du transfert de leur bien – au titre de l'aménagement – conformément à la législation sur l'urbanisation pour la réalisation d'œuvres d'intérêt général, tels que routes, espaces verts, etc. Il en va de même en ce qui concerne les biens qui ont fait l'objet d'une parcellisation à titre privé et ont été cédés à l'usage de l'intérêt public avec le consentement de leur propriétaire. [En l'espèce,] alors que le bien immobilier litigieux constituait à l'origine un terrain de 13 000 m2, il a été l'objet d'un aménagement et la part en question a été cédée avec le consentement de son propriétaire à l'administration défenderesse. Un établissement de santé a été bâti sur une partie de ce terrain. La partie demanderesse réclame une indemnité pour le lot vendu à des tiers et demande également l'annulation du titre de propriété de l'autre lot appartenant à la mairie et l'inscription sur le registre foncier à son nom. Cependant, un acte d'abandon ne pouvait être considéré comme un don conditionnel. »

Le 6 juillet 2001, la Cour de cassation rejeta la demande en révision de l'arrêt.

Le 30 octobre 2001, statuant sur renvoi, le tribunal se conforma à l'arrêt de cassation et débouta les requérants de leur demande. Pour ce faire, il fit siennes les considérations de la Cour de cassation.

Les 29 janvier et 11 novembre 2002, la Cour de cassation confirma le jugement du 30 octobre 2001 en rejetant le pourvoi et la demande en révision de l'arrêt. II.

En vertu de l'article 35 de la loi sur l'expropriation, les anciens propriétaires ne peuvent plus revendiquer un droit de propriété ou une compensation en raison du transfert de leur bien – au titre de l'aménagement – conformément à la législation sur l'urbanisation pour la réalisation d'ouvrages d'intérêt général, tels que routes, espaces verts, etc. Il en va de même en ce qui concerne les biens qui ont fait l'objet d'une parcellisation à titre privé et ont été cédés à l'usage de l'intérêt public avec le consentement de leur propriétaire.

Le Gouvernement se réfère à une série d'arrêts rendus par la Cour de cassation concernant l'application de l'article 35 de la loi sur l'expropriation (n os 1996/5090 du 28 mai 1996, 2002/685 du 2 avril 2002, 2001/3361 du 11 mars 2001, 2000/8413 du 29 mai 2000 et 2005/12736 du 24 novembre 2005). Dans ces arrêts, la Haute juridiction a toujours rejeté la demande en restitution des biens cédés par les anciens propriétaires à l'administration. EN DROIT I.

Les requérants allèguent une violation de l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Les requérants soulignent qu'ils avaient cédé une parcelle correspondant à 3 165 m 2 de leur bien à l'administration pour la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public et que seuls 1 000 m 2 ont été utilisés à cette fin. Cependant, se fondant sur l'article 35 de la loi sur l'expropriation, la Cour de cassation n'a pas accueilli leur demande tendant à la restitution des 127 m 2 inscrits au nom de la mairie et à l'obtention d'un dédommagement résultant de la vente de 2 165 m 2 du terrain à une tierce personne. A leurs yeux, cette situation n'est pas compatible avec le droit de propriété.

Par ailleurs, ils soutiennent que l'article 35 de la loi sur l'expropriation ne peut trouver son application en l'espèce, dans la mesure où ils ne demandent pas la restitution des 2 335,89 m 2 cédés à l'administration pour la construction des routes (paragraphe 6 ci-dessus) ni celle des 1 000 m 2 sur lesquels un établissement de santé a été bâti. A cet égard, ils soulignent que, par un jugement du 29 juin 2000, le tribunal de grande instance d'Üsküdar leur a donné gain de cause. Ils font valoir qu'en vertu de l'article 244 du code des obligations, le donateur peut révoquer sa donation si le donataire n'exécute pas, sans motif légitime, les conditions sous lesquelles la donation avait été faite (paragraphe 14 ci-dessus).

D'après le Gouvernement, les requérants n'ont ni « un bien » ni « une espérance légitime », au sens de la jurisprudence de la Cour, d'obtenir la jouissance du droit de propriété sur le bien litigieux. Il soutient qu'il ne s'agit que d'une application du droit interne. A cet égard, selon les juridictions internes, c'est l'article 35 de la loi sur l'expropriation qui devait s'appliquer au cas d'espèce et non le code civil. Par conséquent, en droit turc, un transfert de propriété effectué en faveur de l'administration dans le but de la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public ne peut être assorti d'une condition et l'ancien propriétaire ne peut revendiquer un droit de propriété ou une compensation résultant du transfert de ce bien.

A l'appui de ses thèses, le Gouvernement se réfère à une série d'arrêts rendus par la Cour de cassation concernant l'application de l'article 35 de la loi sur l'expropriation (paragraphe 16 ci-dessus) et soutient qu'il existe une jurisprudence établie quant à l'application de la disposition précitée. Il rappelle qu'il revient aux juridictions internes au premier chef d'interpréter et d'appliquer le droit interne. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l'article 1 du Protocole n o 1 protège des « biens », notion qui peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété. Par contre, il ne garantit pas un droit à acquérir des biens ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004 ‑ IX). Lorsqu'il y a controverse sur le point de savoir si un requérant a un intérêt patrimonial pouvant prétendre à la protection de l'article 1 du Protocole n o 1, la Cour est appelée à définir la situation juridique de l'intéressé ( Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, CEDH 2000 ‑ I).

A cet égard, la Cour rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle des « biens » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 peuvent être soit des « biens existants » (voir Van der Mussele c. Belgique , arrêt du 23 novembre 1983, série A n o 70, p. 23, § 48 ; Malhous c. République tchèque (déc.), n o 33071/96, CEDH 2000 ‑ XII), soit des valeurs patrimoniales, y compris des créances, pour lesquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » de les voir concrétiser (voir, par exemple, Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , arrêt du 20 novembre 1995, série A n o 332 ; Ouzounis et autres c. Grèce , n o 49144/99, § 24, 18 avril 2002). En revanche, ne sont pas à considérer comme des « biens » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 l'espoir de voir revivre un droit de propriété qui s'est éteint depuis longtemps, ni une créance conditionnelle qui se trouve caduque par suite de la non-réalisation de la condition.

Dans le cas d'espèce, les requérants ont tout d'abord cédé une parcelle de leur bien immobilier à l'administration pour la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public, à savoir un établissement de santé. Cependant, constatant que l'administration s'était contentée de n'affecter qu'une partie de ce bien à cet usage, ils ont introduit devant les juridictions civiles une action tendant à l'obtention, d'une part, d'une indemnité résultant de la perte d'une partie de leur propriété et, d'autre part, du titre de propriété du restant du bien. Pour ce faire, ils se sont prévalus des dispositions du code des obligations.

L'on peut certainement considérer que l'objet de la procédure ainsi engagée ne portait pas sur des « biens existants » et que les requérants n'avaient pas la qualité de propriétaires au moment où ils ont introduit leur action civile (comparer avec Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque (déc.) [GC], n o 39794/98, § 69, CEDH 2002 ‑ VII). Cependant, dans l'affaire Beneficio Cappella Paolini c. Saint-Marin (n o 40786/98, § 33, CEDH 2004 ‑ VIII), qui portait sur un bien régulièrement exproprié puis non utilisé, la Cour a jugé que l'utilisation partielle des terrains expropriés pose un problème quant au respect du droit de propriété, eu égard, entre autres, au changement de destination consécutif à l'approbation du nouveau plan d'occupation des sols. Il en va de même quant à l'affaire Motais de Narbonne c. France (n o 48161/99, § 19, 2 juillet 2002), dans laquelle la Cour a jugé contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 l'écoulement d'un laps de temps notable entre la prise d'une décision portant expropriation d'un bien et la réalisation concrète du projet d'utilité publique fondant l'expropriation.

Certes, dans les deux affaires précitées, il s'agissait de procédures d'expropriation, alors qu'en l'espèce, le transfert du bien a eu lieu à la suite d'une cession effectuée par les requérants eux-mêmes au profit de l'administration. Quoi qu'il en soit, dès lors que ce transfert a été effectué en vue de la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public, le raisonnement développé par la Cour dans les affaires précitées peut a fortiori trouver à s'appliquer et ce quelque soit le régime qui réglemente à l'origine le transfert en question (voir, mutatis mutandis , Beneficio Cappella Paolini , précité, § 9 ; Motais de Narbonne , précité, § 9). Au surplus, dans l'affaire Beneficio Cappella Paolini précitée (§ 33), la Cour a considéré que l'utilisation partielle des terrains expropriés pose un problème quant au respect du droit de propriété eu égard en particulier à l'absence en droit interne d'une disposition prévoyant la restitution des terrains expropriés et non utilisés pour le but d'utilité publique prévu lors de l'expropriation.

En l'espèce, la Cour est d'avis que les requérants peuvent légitimement espérer la restitution de la portion du bien en question, laquelle n'a été utilisée ni pour le but d'utilité publique pour lequel la cession avait eu lieu ni pour tout autre but d'utilité publique. Pour la Cour, un droit de ce genre peut s'analyser – à tout le moins – en une « valeur patrimoniale » et a donc le caractère d'un bien, au sens de la première phrase de l'article 1 du Protocole n o 1.

A ce sujet, la Cour observe que la Cour de cassation a considéré que les règles de droit privé portant sur une cession conditionnelle ne s'appliquaient pas à des biens transférés à l'administration dans le but de la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public. Se référant à l'article 35 de la loi sur l'expropriation, elle a ainsi conclu qu'en tant qu'anciens propriétaires du bien litigieux, les requérants n'avaient aucun droit d'en revendiquer la propriété. A cet égard, la Cour rappelle qu'elle ne peut connaître que de façon limitée des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions internes, auxquelles il revient au premier chef d'interpréter et d'appliquer le droit interne ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544 /96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). Ceci étant, la Cour ne juge pas utile de se pencher dans l 'abstrait sur la loi applicable en la matière ; il lui incombe de vérifier si la façon dont le droit interne a été interprété et appliqué dans les cas soumis à son examen se concilie avec la Convention (voir, mutatis mutandis , Pla et Puncernau c. Andorre , n o 69498/01, § 46 in fine , CEDH 2004 ‑ VIII).

Il n'est pas contesté entre les parties que les requérants ont cédé une partie de leur bien à la municipalité pour la réalisation d'ouvrage d'intérêt public et qu'une partie seulement a été affectée à cette fin. Par ailleurs, comme le souligne le tribunal de grande instance d'Üsküdar dans son jugement du 29 juin 2000, qui fut infirmé par la Cour de cassation, la non-affectation de ce bien à la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public ne pouvait passer pour conforme au but fixé par la partie demanderesse qui avait cédé le bien à l'administration (paragraphe 9 ci-dessus).

En effet, l'on ne peut considérer comme justifiée la décision de non-restitution du bien en raison de son affectation partielle à la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public (voir, dans le même sens, Beneficio Cappella Paolini , précité, § 33), contrairement à la condition prévue lors de sa cession à l'administration. L'autorité publique, qui n'a invoqué aucun autre but d'utilité publique pouvant justifier la non-restitution du bien, a ainsi tiré bénéfice d'un statut créé par l'article 35 de la loi sur l'expropriation, lequel régissait le statut des biens cédés à l'administration « pour la réalisation d'œuvres d'intérêt général, telles que routes, espaces verts, etc. » ou « à l'usage de l'intérêt public » (paragraphe 15 ci-dessus).

Par conséquent, l'interprétation donnée par la Cour de cassation de l'article 35 de la loi sur l'expropriation consistant à dire que les anciens propriétaires ne peuvent plus revendiquer un droit de propriété ou une compensation en raison du transfert de leurs biens à l'administration, nonobstant leur non-affectation à la réalisation d'ouvrages d'intérêt public, est de nature à rompre le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels.

A la lumière des considérations ci-dessus et au vu de l'ensemble des éléments du dossier, l'application de l'article 35 de la loi sur l'expropriation n'était pas compatible avec les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1. Il y a donc eu violation de cette disposition. II.

A titre de dommage, les requérants réclament le versement d'une indemnité reflétant la valeur actuelle du bien en question. Selon eux, cette valeur s'élève au minimum à 866 000 nouvelles livres turques (YTL) [environ 497 511 euros (EUR)], correspondant au rapport entre le prix actuel du m 2 appliqué dans la zone (400 à 500 YTL selon eux) et sa surface (2 165 m 2 ). Ils n'ont présenté aucune demande au titre des frais et dépens.

Le Gouvernement prie la Cour de rejeter les prétentions des requérants.

Selon la Cour, ces prétentions tendent à la réparation d'un dommage exclusivement matériel. Elle estime que, dans les circonstances de la cause, cet aspect de la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état. Il y a donc lieu de le réserver en tenant compte de l'éventualité d'un accord entre l'État défendeur et les intéressés.