SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA KARAMAN c. TURCIA
(Cererea nr. 6489/03)
(fond)
15 ianuarie 2008
15/04/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate suferi corectări de formă.
În cauza Karaman c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), în ședință compusă din:
Françoise Tulkens,
președintă,
András Baka,
Riza Türmen,
Mindia Ugrekhelidze,
Vladimiro Zagrebelsky,
Antonella Mularoni,
Dragoljub Popović,
judecători,
și Sally Dollé,
grefier de secțiune,
După deliberare în cameră de consiliu la 11 decembrie 2007,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data aceasta:
1.
La originea cazului se găsește o cerere (nr. 6489/03) direcționată împotriva Republicii Turciei și de care doi cetățeni ai acestui stat, dl. Mustafa Karaman și Dna Nimet Karaman (reclamanții), au sesizat Curtea la 24 ianuarie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).
2.
Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de Dl. Ö. Yıldız, avocat la Istanbul. Guvernul turc (Guvernul) este reprezentat de agentul acestuia.
3.
Reclamanții se plâng de o atentare injustificată la dreptul lor la respectarea bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
4.
La 19 decembrie 2005, Curtea a decis să comunice petiția. Apelând la art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și bine-fondul cazului.
I.
5.
Reclamanții s-au născut respectiv în 1939 și 1949. Locuiesc la Istanbul.
6.
La 26 august 1997, reclamanții procedau la parcelare a terenului lor de o suprafață de 13 625 m2 situat la Sultançifliği, Istanbul. Printr-un act notarial, ei cédau mai întâi 2 335,89 m2 din acest teren pentru construcția drumurilor, conform planului de urbanizare. De altfel, ei cedau o parcelă de 3 165 m2 primariei Sultançifliği pentru construcția unei instituții de sănătate.
7.
Cu toate acestea, la 13 februarie 1998, primăria diviza parcela cedată pentru construcția unei instituții de sănătate în trei loturi. Primul de 2 037 m2 a fost vândut unui terț, al doilea de 127 m2 înregistrat în registrul foncier în numele primariei și al treilea de 1 000 m2 vândut Trezoreriei publice pentru construcția unei instituții de sănătate.
8.
La 6 septembrie 1999, pe baza alineatului 3 al articolului 244 al codului obligațiilor care reglementează donația condiționată (§14 mai jos), reclamanții sesizau tribunalul din Üsküdar. Ei cereau o indemnizație pentru lotul vândut unor terți și cereau restituirea titlului de proprietate al lotului înregistrat în numele primariei. Ei susțineau în special că aceasta nu respectase condițiile fixate pentru cesiunea bunului în cauză.
9.
Printr-o hotărâre din 29 iunie 2000, tribunalul le dădea în totalitate câștig de cauză reclamanților. Pentru a face acest lucru, el aprecia că vânzarea unui lot din teren unui al treilea și înregistrarea unui altul în numele primariei nu putea fi considerată conformă cu scopul fixat de partea reclamantă care cedase aceste bunuri administrației. El decide prin urmare să oblige administrația să verseze reclamanților suma de 10 187 000 000 de lire turce, cu dobânzi moratorii, în schimbul primului lot vândut unui terț, și să anuleze titlul de proprietate al primariei asupra celui de-al doilea lot și să îl înscrie în numele reclamanților.
10.
Ca urmare a unui recurs format de primărie, la 30 ianuarie 2001, Curtea de Casație infirma hotărârea de primă instanță. Ea aprecia în special:
"(...) În virtutea articolului 35 al legii privind exproprierea, foștii proprietari nu mai pot revendica un drept de proprietate sau o compensație din cauza transferului proprietății lor – sub aspectul urbanizării – conform legii privind urbanizarea pentru realizarea unor lucrări de interes public, cum ar fi drumuri, spații verzi, etc. La fel se întâmplă și privitor la bunurile care au fost parcelate cu titlu privat și au fost cedate pentru folosință de interes public cu consimțământul proprietarului lor.
[În cazul de față,] în timp ce bunul imobiliar litigios constituia inițial un teren de 13 000 m2, a fost supus urbanizării și porțiunea în cauză a fost cedată cu consimțământul proprietarului administrației pârâte. O instituție de sănătate a fost construită pe o parte a acestui teren. Partea reclamantă cere o indemnizație pentru lotul vândut unor terți și cere de asemenea anularea titlului de proprietate al altui lot aparținând primariei și înregistrarea acestuia în registrul foncier în numele su. Cu toate acestea, un act de renunțare nu putea fi considerat a fi o donație condiționată."
11.
La 6 iulie 2001, Curtea de Casație respingea cererea de reviziune a hotărârii.
12.
La 30 octombrie 2001, judecând pe cale de trimitere, tribunalul se conforma hotărârii de casație și respingea reclamanții cu privire la cererea lor. Pentru a face acest lucru, el a făcut ale lui considerațiile Curții de Casație.
13.
La 29 ianuarie și 11 noiembrie 2002, Curtea de Casație confirma hotărârea din 30 octombrie 2001 respingând recursul și cererea de reviziune a hotărârii.
II.
14.
Alineatul 3 al articolului 244 al codului obligațiilor prevede că, în cadrul donației condiționare, donatorul poate revoca donația dacă donatarul nu execută, fără motiv legitim, condițiile sub care donația fusese făcută; poate de asemenea cere recuperarea sa în măsura îmbogățirii donatarului.
15.
În virtutea articolului 35 al legii privind exproprierea, foștii proprietari nu mai pot revendica un drept de proprietate sau o compensație din cauza transferului proprietății lor – sub aspectul urbanizării – conform legii privind urbanizarea pentru realizarea unor lucrări de interes public, cum ar fi drumuri, spații verzi, etc. La fel se întâmplă și privitor la bunurile care au fost parcelate cu titlu privat și au fost cedate pentru folosință de interes public cu consimțământul proprietarului lor.
16.
Guvernul se referă la o serie de hotărâri date de Curtea de Casație privind aplicarea articolului 35 al legii privind exproprierea (nr. 1996/5090 din 28 mai 1996, 2002/685 din 2 aprilie 2002, 2001/3361 din 11 martie 2001, 2000/8413 din 29 mai 2000 și 2005/12736 din 24 noiembrie 2005). În aceste hotărâri, Inalta curte respingea întotdeauna cererea de restitutie a bunurilor cedate de foștii proprietari administrației.
I.
17.
Reclamanții susțin o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează în partea sa relevantă:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât în scop de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
18.
Guvernul se opunea acestei teze.
A.
Privind admisibilitatea
19.
Curtea constată că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea constată de altfel că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B.
Privind fondul
1.
Argumentele părților
20.
Reclamanții subliniază că cedaseră o parcelă corespunzând la 3 165 m2 din bunul lor administrației pentru realizarea unei lucrări de interes public și că doar 1 000 m2 fuseseră utilizați pentru acest scop. Cu toate acestea, apelând la art. 35 al legii privind exproprierea, Curtea de Casație nu admitea cererea lor tindînd la restitutie a 127 m2 înregistrați în numele primariei și la obținerea unei compensații rezultând din vânzarea a 2 165 m2 din teren unui al treilea. Conform lor, această situație nu este compatibilă cu dreptul de proprietate.
21.
De altfel, ei susțin că art. 35 al legii privind exproprierea nu poate găsi aplicare în cazul de față, în măsura în care nu cer restitutia 2 335,89 m2 cedați administrației pentru construcția drumurilor (§6 mai sus) nici ceea a 1 000 m2 pe care a fost construită o instituție de sănătate. În acest sens, ei subliniază că, printr-o hotărâre din 29 iunie 2000, tribunalul din Üsküdar le-a dat câștig de cauză. Ei invocă că în virtutea articolului 244 al codului obligațiilor, donatorul poate revoca donația dacă donatarul nu execută, fără motiv legitim, condițiile sub care donația fusese făcută (§14 mai sus).
22.
Conform Guvernului, reclamanții n-au nici "un bun" nici "o speranță legitimă", în sensul jurisprudenței Curții, de a obține folosința dreptului de proprietate asupra bunului litigios. El susține că este vorba doar de o aplicare a dreptului intern. În acest sens, conform instanțelor interne, era art. 35 al legii privind exproprierea care trebuia aplicat în cazul de față și nu codul civil. Prin urmare, în dreptul turc, un transfer de proprietate efectuat în favoarea administrației în scopul realizării unei lucrări de interes public nu poate fi însoțit de o condiție și fostul proprietar nu poate revendica un drept de proprietate sau o compensație rezultând din transferul acestui bun.
23.
Pentru a susține teza, Guvernul se referă la o serie de hotărâri date de Curtea de Casație privind aplicarea articolului 35 al legii privind exproprierea (§16 mai sus) și susține că există o jurisprudență stabilită privind aplicarea disposiției precitate. El aminti că revine instanțelor interne în primul rând să interpreteze și să aplice dreptul intern.
2.
Aprecierea Curții
24.
Curtea aminti că art. 1 al Protocolului nr. 1 protejează "bunuri", noțiune care poate acoperi atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate preținde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. Pe de altă parte, nu garantează un drept de a achiziționa bunuri (Kopecký c. Slovacia [Marea Cameră], nr. 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX). Atunci când există controversă privind faptul dacă un reclamant are un interes patrimonial care poate preținde protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea este chemată să definească situația juridică a persoanei interesate (Beyeler c. Italia [Marea Cameră], nr. 33202/96, CEDH 2000-I).
25.
În acest sens, Curtea aminti jurisprudența constantă a organelor Convenției conform căreia "bunuri" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 pot fi fie "bunuri existente" (a se vedea Van der Mussele c. Belgia, hotărâre din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48; Malhous c. Republica Cehă (decizie), nr. 33071/96, CEDH 2000-XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pentru care un reclamant poate preținde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea materializate (a se vedea, de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332; Ouzounis și alții c. Grecia, nr. 49144/99, § 24, 18 aprilie 2002). Pe de altă parte, nu trebuie considerate "bunuri" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 speranța de a revedea viu un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, nici o creanță condiționată care s-a fără sens din cauza nerealizării condiției.
26.
În cazul de față, reclamanții au inițial cedat o parcelă din bunul lor imobiliar administrației pentru realizarea unei lucrări de interes public, și anume o instituție de sănătate. Cu toate acestea, constatând că administrația se mulțumise doar cu alocarea unei singure părți a acestui bun pentru acest scop, au introdus în fața instanțelor civile o acțiune tindînd la obținerea, pe de o parte, a unei indemnizații rezultând din pierderea unei părți a proprietății lor și, pe de altă parte, a titlului de proprietate al restului bunului. Pentru a face aceasta, s-au prevăzut cu dispozițiile codului obligațiilor.
27.
Se poate cu certitudine considera că obiectul procedurii ainsi inițiate nu purta asupra "bunurilor existente" și că reclamanții nu aveau calitatea de proprietari la momentul în care introduseseră acțiunea civilă (a se compara cu Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (decizie) [Marea Cameră], nr. 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII). Cu toate acestea, în cauza Beneficio Cappella Paolini c. San Marino (nr. 40786/98, § 33, CEDH 2004-VIII), care purta asupra unui bun regulat expropiat și apoi nefolosit, Curtea a apreciat că utilizarea parțială a terenurilor expropriate ridică o problemă privitor la respectarea dreptului de proprietate, având în vedere, printre altele, schimbarea destinației consecinentă aprobării noului plan de ocupare a solului. La fel se întâmplă și privitor la cauza Motais de Narbonne c. Franța (nr. 48161/99, § 19, 2 iulie 2002), în care Curtea a apreciat contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1 curgerea unui laps de timp notabil între luarea unei decizii purând exproprierea unui bun și realizarea concretă a proiectului de utilitate publică fundamentând exproprierea.
28.
Cu certitudine, în cele două cauze precitate, era vorba de proceduri de expropriere, în timp ce în cazul de față, transferul bunului a avut loc ca urmare a cesiunii efectuate de reclamanți înșiși în favoarea administrației. Oricum, de vreme ce acest transfer a fost efectuat cu scopul realizării unei lucrări de interes public, raționamentul dezvoltat de Curtea în causele precitate poate a fortiori găsi aplicare și aceasta indiferent de regimul care reglementează inițial transferul în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Beneficio Cappella Paolini, precitat, § 9; Motais de Narbonne, precitat, § 9). De altfel, în cauza Beneficio Cappella Paolini precitată (§ 33), Curtea a considerat că utilizarea parțială a terenurilor expropriate ridică o problemă privitor la respectarea dreptului de proprietate având în vedere în particular absența în dreptul intern a unei dispoziții prevazînd restituția terenurilor expropriate și neutilizate pentru scopul de utilitate publică prevăzut la expropriere.
29.
În cazul de față, Curtea este de părere că reclamanții pot legitim spera restitutia porțiunii bunului în cauză, care nu a fost utilizată nici pentru scopul de utilitate publică pentru care cesiunea avusese loc nici pentru niciun alt scop de utilitate publică. Pentru Curtea, un drept de acest gen poate se analizeze – la cel puțin – în o "valoare patrimonială" și are deci caracterul unui bun, în sensul primei fraze a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
30.
În acest sens, Curtea observă că Curtea de Casație a considerat că regulile dreptului privat referitoare la o cesiune condiționată nu se aplică bunurilor transferate administrației cu scopul realizării unei lucrări de interes public. Referindu-se la art. 35 al legii privind exproprierea, ea concluzionase că, în calitate de foști proprietari ai bunului litigios, reclamanții nu aveau niciun drept de a revendica proprietatea acestuia. În acest sens, Curtea aminti că nu poate cunoaște decât într-un mod limitat erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanțele interne, cărora le revine în primul rând să interpreteze și să aplice dreptul intern (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Oricum, Curtea nu judecă util să se aplece într-un mod abstract asupra legii aplicabile în materie; ea are datoria de a verifica dacă modalitatea în care dreptul intern a fost interpretat și aplicat în cazurile supuse examinării sale se potriveșcec cu Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Pla și Puncernau c. Andorra, nr. 69498/01, § 46 in fine, CEDH 2004-VIII).
31.
Nu este contestat între părți că reclamanții cedaseră o parte din bunul lor administrației pentru realizarea unei lucrări de interes public și că doar o parte fusese alocată pentru acest scop. De altfel, așa cum subliniază tribunalul din Üsküdar în hotărârea sa din 29 iunie 2000, care fusese infirmată de Curtea de Casație, nealocarea acestui bun realizării unei lucrări de interes public nu putea fi considerată conformă scopului fixat de partea reclamantă care cedase bunul administrației (§9 mai sus).
32.
Într-adevăr, nu se poate considera ca fiind justificată decizia de non-restitutie a bunului din cauza alocării sale parțiale realizării unei lucrări de interes public (a se vedea, în același sens, Beneficio Cappella Paolini, precitat, § 33), contrar condiției prevăzute la cesiunea sa către administrație. Autoritatea publică, care nu invocasă niciun alt scop de utilitate publică putând justifica non-restitutia bunului, profitase deci de un statut creat de art. 35 al legii privind exproprierea, care reglementa statutul bunurilor cedate administrației "pentru realizarea unor lucrări de interes general, cum ar fi drumuri, spații verzi, etc." sau "pentru folosință de interes public" (§15 mai sus).
33.
Prin urmare, interpretarea dată de Curtea de Casație articolului 35 al legii privind exproprierea consistînd în a spune că foștii proprietari nu mai pot revendica un drept de proprietate sau o compensație din cauza transferului proprietății lor administrației, indiferent de nealocarea lor realizării unor lucrări de interes public, este de natură să rupă echilibrul just între cerințele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor individuale.
34.
La lumina considerațiilor mai sus și ținînd seama de ansamblul elementelor dosarului, aplicarea articolului 35 al legii privind exproprierea nu era compatibilă cu cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1. A existat deci o încălcare a acestei dispoziții.
II.
35.
Potrivit articolului 41 al Convenției,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât să șteargă parțial consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciu, frais și costuri
36.
Cu titlu de prejudiciu, reclamanții cer versarea unei indemnizații reflectând valoarea actuală a bunului în cauză. Conform lor, această valoare se ridică la minim 866 000 de noi lire turce (YTL) [aproximativ 497 511 euro (EUR)], corespunzând raportului între prețul actual al m2 aplicat în zonă (400 la 500 YTL conform lor) și suprafața acesteia (2 165 m2). Ei nu prezentaseră niciun cerere cu titlu de frais și costuri.
37.
Guvernul roagă Curtea să respingă pretențiile reclamanților.
38.
Conform Curții, aceste prețuiri se întind la repararea unui prejudiciu exclusiv material. Ea apreciază că, în circumstanțele cazului, acest aspect al chestiunii aplicării articolului 41 nu se găsește în stare. Prin urmare, se cuvine să fie rezervat ținînd seama de eventualitatea unui acord între statul pârât și persoanele interesate.
1.
Declară,
cu majoritate, petiția admisibilă;
2.
Constatează,
cu șase voturi împotriva unuia, că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
3.
Constatează,
cu unanimitate, că chestiunea aplicării articolului 41 al Convenției nu se găsește în stare privitor la prejudiciul rezultând din încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1;
în consecință,
a)
o
rezervă;
b)
invită
Guvernul și reclamanții să îi adreseze în scris, în termen de șase luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, observațiile lor asupra acestei chestiuni și în special să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge;
c)
rezervă
procedura ulterioară și
delegă
președintei camerei sarcina de a o fixa dacă va fi necesar.
Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 ianuarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Grefier
Președintă
Prezentei hotărâri i se alătură, conform articolelor 45 § 2 al Convenției și 74 § 2 al regulamentului, expunerea opiniei separate disidente a judecătorului Popović.
F.T.
S.D.
Regret că nu pot să mă alătur opiniei majorității camerei în acest caz, și aceasta din următoarele motive.
1.
În cadrul planificării teritoriale, reclamanții au cedat voluntar un teren construibil administrației pentru ca aceasta să construiască o instituție de sănătate. Administrația a realizat sarcina prevăzută, dar făcând aceasta a vândut o parte din teren – aproximativ 30% – unui al treilea.
Din acest motiv, reclamanții au sesizat instanțele naționale pentru a cere "restituția titlului de proprietate" al lotului vândut al treilea. Aceste instanțe au concluzionat: a) că nu era vorba în cazul de față de o donație care cade sub dreptul privat, și b) că era aplicabilă legea privind exproprierea, potrivit căreia nu exista temei la indemnizație pentru că nu exista expropriere din cauza caracterului voluntar al cesiunii proprietății bunului.
2.
Majoritatea a susținut în sentință: "reclamanții pot legitim spera restitutia porțiunii bunului în cauză, care nu a fost utilizată nici pentru scopul de utilitate publică pentru care cesiunea avusese loc nici pentru niciun alt scop de utilitate publică". Pentru majoritate, "un drept de acest gen poate se analizeze – la cel puțin – în o 'valoare patrimonială' și are deci caracterul unui bun în sensul primei fraze a articolului 1 al Protocolului nr. 1."
Contrar opiniei majorității, sunt de părere că "dreptul" revendicat de reclamanți se referea la un bun care le-a aparținut dar care nu se mai găsea în patrimoniul lor la momentul cererii și care nu putea prin urmare se analiza în o "valoare patrimonială". Proprietatea parcelei, care reprezentă obiectul litigiului dintre administrație și reclamanți, fusese legal transferată Statului turc. De altfel, reclamanții înșiși cereau tribunalelor interne "restituția titlului de proprietate" pe care-l cedaseră voluntar.
Reclamanții nu aveau nici ei o speranță legitimă în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 pentru că în dreptul turc, transferul proprietății în favoarea administrației în vederea realizării unui scop de utilitate publică nu poate fi însoțit de niciun fel de condiție. Doar o condiție de acest gen ar fi putut fi susceptibilă să dovedească existența unei speranțe legitime în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Trebuie totuși adăugat că administrația, construind instituția de sănătate, a realizat scopul de utilitate publică care era la originea transferului proprietății efectuat de reclamanți și reprezenta motivul acestuia.
3.
Pentru a rezuma raționamentul meu, aș spune că opinia mea se bazează pe trei puncte principale. În primul rând, nu a existat expropriere, nici măcar de fapt, din cauza cesării voluntare a proprietății bunului în cauză. În al doilea rând, reclamanții au recunoscut ei înșiși că nu erau proprietari ai bunului la momentul introducerii cererii lor în fața justiției naționale. În sfîrșit, nu există temei să se concluzioneze că reclamanții aveau o speranță legitimă în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Conceptul de speranță legitimă este de origine jurisprudențială dar, după părerea mea, acest concept nu poate fi interpretat în modul sugerat de majoritatea camerei. Pentru a putea fi recunoscut, speranța legitimă trebuie să fie înrădăcinată în dreptul pozitiv al statului membru. Acesta era cazul în causele clasice ale jurisprudenței Curții în materie. Pentru a menționa doar două exemple, aș referi causele Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda (hotărâre din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222) și Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia (hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332).
În cauza Pine Valley, Curtea susținea teza existenței speranței legitime din cauza faptului că achizitorul unui bun se încredințase unui act administrativ, care exista la momentul achiziției bunului și fu ulterior revocat. În cauza Pressos Compania Naviera, Curtea fundamenta speranța legitimă a reclamanților pe jurisprudența Curții de Casație belgiene, și anume o jurisprudență clară și bine stabilită care mergea în sensul tezei reclamanților.
În cauza de față, jurisprudența Curții de Casație turce este perfect contrară și opusă tezei reclamanților. Aceasta înseamnă că aceasta din urmă nu poate fi fundamentată în dreptul național și că, prin urmare, nu poate servi ca bază pentru Curtea noastră pentru a concluziona că exista o speranță legitimă în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. A concluziona existența unei speranțe legitime fără a stabili cel mai mic legătură sau punct de contact cu ordinea juridică națională mi se pare arbitrar și din acest motiv nejustificat. Fundamentul speranței legitime în cauza de față nu poate fi găsit nici în legislație, nici în acte administrative, nici în jurisprudența internă. Doresc să subliniez că mi se pare inacceptabil să încerc să o găsesc în pura speculație a camerei.
4.
Este clar, după opinia mea, că reclamanții nu putea gosi protecția proprietății garantate de dispozițiile Convenției pentru simplul motiv că nu mai erau proprietari la momentul introducerii cererii lor în fața justiției naționale. Ei nu aveau bunuri, nici măcar speranță legitimă, în sensul cerut de art. 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, concluzionez că nu a existat o încălcare a Convenției în cazul de față.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE KARAMAN c. TURQUIE
(Requête n
o
6489/03)
ARRÊT
(fond)
15 janvier 2008
15/04/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Karaman c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
András Baka,
Riza Türmen,
Mindia Ugrekhelidze,
Vladimiro Zagrebelsky,
Antonella Mularoni,
Dragoljub Popović,
juges,
et de Sally Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 décembre 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
6489/03) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet État, M.
Mustafa Karaman et M
me
Nimet Karaman («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 24 janvier 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés devant la Cour par M
e
Ö.
Yıldız, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Les requérants se plaignent d'une atteinte injustifiée à leur droit au respect de leurs biens garantis par l'article 1 du Protocole n
o
1.
4.
Le 19 décembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Les requérants sont nés respectivement en 1939 et 1949. Ils résident à Istanbul.
6.
Le 26 août 1997, les requérants procédèrent à la parcellisation de leur terrain d'une surface de 13
625 m
2
sis à Sultançifliği, Istanbul. Par un acte notarié, ils firent d'abord cession de 2
335,89 m
2
de ce terrain pour la construction des routes, conformément au plan d'urbanisation. Par ailleurs, ils cédèrent une parcelle de 3
165
m
2
à la mairie de Sultançifliği pour la construction d'un établissement de santé.
7.
Cependant, le 13 février 1998, la mairie divisa la parcelle cédée pour la construction d'un établissement de santé en trois lots. Le premier de 2
037
m
2
fut vendu à un tiers, le deuxième de 127 m
2
inscrit au registre foncier au nom de la mairie et le troisième de 1
000
m
2
vendu au Trésor public pour la construction d'un établissement de santé.
8.
Le 6 septembre 1999, se fondant sur l'alinéa 3 de l'article 244 du code des obligations qui régit la donation conditionnelle (paragraphe 14 ci-dessous), les requérants saisirent le tribunal de grande instance d'Üsküdar. Ils réclamèrent une indemnité pour le lot vendu à des tiers et demandèrent la restitution du titre de propriété du lot inscrit au nom de la mairie. Ils soutinrent notamment que cette dernière n'avait pas respecté les conditions fixées pour la cession du bien en question.
9.
Par un jugement du 29 juin 2000, le tribunal donna intégralement gain de cause aux requérants. Pour ce faire, il considéra que la vente d'un lot du terrain à une tierce personne et l'inscription d'un autre au nom de la mairie ne pouvaient passer pour conformes au but fixé par la partie demanderesse qui avait cédé ces biens à l'administration. Il décida par conséquent d'enjoindre l'administration de verser aux requérants la somme de 10
187
000
000
livres turques, assortie d'intérêts moratoires, en contrepartie du premier lot vendu à un tiers, et d'annuler le titre de propriété de la marie sur le deuxième lot et de l'inscrire au nom des requérants.
10.
A la suite d'un pourvoi formé par la marie, le 30 janvier 2001, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance. Elle considéra notamment
:
«
(...) En vertu de l'article 35 de la loi sur l'expropriation, les anciens propriétaires ne peuvent plus revendiquer un droit de propriété ou une compensation en raison du transfert de leur bien – au titre de l'aménagement – conformément à la législation sur l'urbanisation pour la réalisation d'œuvres d'intérêt général, tels que routes, espaces verts, etc. Il en va de même en ce qui concerne les biens qui ont fait l'objet d'une parcellisation à titre privé et ont été cédés à l'usage de l'intérêt public avec le consentement de leur propriétaire.
[En l'espèce,] alors que le bien immobilier litigieux constituait à l'origine un terrain de 13
000
m2, il a été l'objet d'un aménagement et la part en question a été cédée avec le consentement de son propriétaire à l'administration défenderesse. Un établissement de santé a été bâti sur une partie de ce terrain. La partie demanderesse réclame une indemnité pour le lot vendu à des tiers et demande également l'annulation du titre de propriété de l'autre lot appartenant à la mairie et l'inscription sur le registre foncier à son nom. Cependant, un acte d'abandon ne pouvait être considéré comme un don conditionnel.
»
11.
Le 6 juillet 2001, la Cour de cassation rejeta la demande en révision de l'arrêt.
12.
Le 30 octobre 2001, statuant sur renvoi, le tribunal se conforma à l'arrêt de cassation et débouta les requérants de leur demande. Pour ce faire, il fit siennes les considérations de la Cour de cassation.
13.
Les 29 janvier et 11 novembre 2002, la Cour de cassation confirma le jugement du 30 octobre 2001 en rejetant le pourvoi et la demande en révision de l'arrêt.
II.
14.
L'alinéa 3 de l'article 244 du code des obligations dispose que, dans le cadre de la donation conditionnelle, le donateur peut révoquer sa donation si le donataire n'exécute pas, sans motif légitime, les conditions sous lesquelles la donation avait été faite
; il peut aussi demander de la récupérer à hauteur de l'enrichissement du donataire.
15.
En vertu de l'article 35 de la loi sur l'expropriation, les anciens propriétaires ne peuvent plus revendiquer un droit de propriété ou une compensation en raison du transfert de leur bien – au titre de l'aménagement
– conformément à la législation sur l'urbanisation pour la réalisation d'ouvrages d'intérêt général, tels que routes, espaces verts, etc. Il en va de même en ce qui concerne les biens qui ont fait l'objet d'une parcellisation à titre privé et ont été cédés à l'usage de l'intérêt public avec le consentement de leur propriétaire.
16.
Le Gouvernement se réfère à une série d'arrêts rendus par la Cour de cassation concernant l'application de l'article 35 de la loi sur l'expropriation (n
os
1996/5090 du 28 mai 1996, 2002/685 du 2 avril 2002, 2001/3361 du 11
mars 2001, 2000/8413 du 29 mai 2000 et 2005/12736 du 24
novembre 2005). Dans ces arrêts, la Haute juridiction a toujours rejeté la demande en restitution des biens cédés par les anciens propriétaires à l'administration.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
17.
Les requérants allèguent une violation de l'article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
»
18.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
19.
La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Arguments des parties
20.
Les requérants soulignent qu'ils avaient cédé une parcelle correspondant à 3
165 m
2
de leur bien à l'administration pour la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public et que seuls 1
000 m
2
ont été utilisés à cette fin. Cependant, se fondant sur l'article 35 de la loi sur l'expropriation, la Cour de cassation n'a pas accueilli leur demande tendant à la restitution des 127
m
2
inscrits au nom de la mairie et à l'obtention d'un dédommagement résultant de la vente de 2
165
m
2
du terrain à une tierce personne. A leurs yeux, cette situation n'est pas compatible avec le droit de propriété.
21.
Par ailleurs, ils soutiennent que l'article 35 de la loi sur l'expropriation ne peut trouver son application en l'espèce, dans la mesure où ils ne demandent pas la restitution des 2
335,89 m
2
cédés à l'administration pour la construction des routes (paragraphe 6 ci-dessus) ni celle des 1
000 m
2
sur lesquels un établissement de santé a été bâti. A cet égard, ils soulignent que, par un jugement du 29 juin 2000, le tribunal de grande instance d'Üsküdar leur a donné gain de cause. Ils font valoir qu'en vertu de l'article 244 du code des obligations, le donateur peut révoquer sa donation si le donataire n'exécute pas, sans motif légitime, les conditions sous lesquelles la donation avait été faite (paragraphe 14 ci-dessus).
22.
D'après le Gouvernement, les requérants n'ont ni «
un bien
» ni «
une espérance légitime
», au sens de la jurisprudence de la Cour, d'obtenir la jouissance du droit de propriété sur le bien litigieux. Il soutient qu'il ne s'agit que d'une application du droit interne. A cet égard, selon les juridictions internes, c'est l'article 35 de la loi sur l'expropriation qui devait s'appliquer au cas d'espèce et non le code civil. Par conséquent, en droit turc, un transfert de propriété effectué en faveur de l'administration dans le but de la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public ne peut être assorti d'une condition et l'ancien propriétaire ne peut revendiquer un droit de propriété ou une compensation résultant du transfert de ce bien.
23.
A l'appui de ses thèses, le Gouvernement se réfère à une série d'arrêts rendus par la Cour de cassation concernant l'application de l'article
35 de la loi sur l'expropriation (paragraphe 16 ci-dessus) et soutient qu'il existe une jurisprudence établie quant à l'application de la disposition précitée. Il rappelle qu'il revient aux juridictions internes au premier chef d'interpréter et d'appliquer le droit interne.
2.
Appréciation de la Cour
24.
La Cour rappelle que l'article 1 du Protocole n
o
1 protège des «
biens
», notion qui peut recouvrir tant des «
biens actuels
» que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une «
espérance légitime
» d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété. Par contre, il ne garantit pas un droit à acquérir des biens (
Kopecký c. Slovaquie
[GC], n
o
‑
IX). Lorsqu'il y a controverse sur le point de savoir si un requérant a un intérêt patrimonial pouvant prétendre à la protection de l'article 1 du Protocole n
o
1, la Cour est appelée à définir la situation juridique de l'intéressé (
Beyeler
c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
25.
A cet égard, la Cour rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle des «
biens
» au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1 peuvent être soit des «
biens existants
» (voir
Van der Mussele
c. Belgique
, arrêt du 23 novembre 1983, série A n
o
70, p. 23, §
48
;
Malhous c.
République tchèque
(déc.), n
o
‑
XII), soit des valeurs patrimoniales, y compris des créances, pour lesquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une «
espérance légitime
» de les voir concrétiser (voir, par exemple,
Pressos Compania Naviera S.A. et autres c.
Belgique
, arrêt du 20 novembre 1995, série A n
o
332
;
Ouzounis et autres c.
Grèce
, n
o
49144/99, § 24, 18 avril 2002). En revanche, ne sont pas à considérer comme des «
biens
» au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1 l'espoir de voir revivre un droit de propriété qui s'est éteint depuis longtemps, ni une créance conditionnelle qui se trouve caduque par suite de la non-réalisation de la condition.
26.
Dans le cas d'espèce, les requérants ont tout d'abord cédé une parcelle de leur bien immobilier à l'administration pour la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public, à savoir un établissement de santé. Cependant, constatant que l'administration s'était contentée de n'affecter qu'une partie de ce bien à cet usage, ils ont introduit devant les juridictions civiles une action tendant à l'obtention, d'une part, d'une indemnité résultant de la perte d'une partie de leur propriété et, d'autre part, du titre de propriété du restant du bien. Pour ce faire, ils se sont prévalus des dispositions du code des obligations.
27.
L'on peut certainement considérer que l'objet de la procédure ainsi engagée ne portait pas sur des «
biens existants
» et que les requérants n'avaient pas la qualité de propriétaires au moment où ils ont introduit leur action civile (comparer avec
Gratzinger et Gratzingerova c.
République tchèque
(déc.) [GC], n
o
‑
VII). Cependant, dans l'affaire
Beneficio Cappella Paolini c. Saint-Marin
(n
o
40786/98, §
‑
VIII), qui portait sur un bien régulièrement exproprié puis non utilisé, la Cour a jugé que l'utilisation partielle des terrains expropriés pose un problème quant au respect du droit de propriété, eu égard, entre autres, au changement de destination consécutif à l'approbation du nouveau plan d'occupation des sols. Il en va de même quant à l'affaire
Motais de Narbonne c. France
(n
o
48161/99, § 19, 2 juillet 2002), dans laquelle la Cour a jugé contraire à l'article 1 du Protocole n
o
1 l'écoulement d'un laps de temps notable entre la prise d'une décision portant expropriation d'un bien et la réalisation concrète du projet d'utilité publique fondant l'expropriation.
28.
Certes, dans les deux affaires précitées, il s'agissait de procédures d'expropriation, alors qu'en l'espèce, le transfert du bien a eu lieu à la suite d'une cession effectuée par les requérants eux-mêmes au profit de l'administration. Quoi qu'il en soit, dès lors que ce transfert a été effectué en vue de la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public, le raisonnement développé par la Cour dans les affaires précitées peut
a fortiori
trouver à s'appliquer et ce quelque soit le régime qui réglemente à l'origine le transfert en question (voir,
mutatis mutandis
,
Beneficio Cappella Paolini
, précité, §
9
;
Motais de Narbonne
, précité, § 9). Au surplus, dans l'affaire
Beneficio Cappella Paolini
précitée (§ 33), la Cour a considéré que l'utilisation partielle des terrains expropriés pose un problème quant au respect du droit de propriété eu égard en particulier à l'absence en droit interne d'une disposition prévoyant la restitution des terrains expropriés et non utilisés pour le but d'utilité publique prévu lors de l'expropriation.
29.
En l'espèce, la Cour est d'avis que les requérants peuvent légitimement espérer la restitution de la portion du bien en question, laquelle n'a été utilisée ni pour le but d'utilité publique pour lequel la cession avait eu lieu ni pour tout autre but d'utilité publique. Pour la Cour, un droit de ce genre peut s'analyser – à tout le moins – en une «
valeur
patrimoniale
» et a donc le caractère d'un bien, au sens de la première phrase de l'article 1 du Protocole n
o
1.
30.
A ce sujet, la Cour observe que la Cour de cassation a considéré que les règles de droit privé portant sur une cession conditionnelle ne s'appliquaient pas à des biens transférés à l'administration dans le but de la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public. Se référant à l'article 35 de la loi sur l'expropriation, elle a ainsi conclu qu'en tant qu'anciens propriétaires du bien litigieux, les requérants n'avaient aucun droit d'en revendiquer la propriété. A cet égard, la Cour rappelle qu'elle ne peut connaître que de façon limitée des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions internes, auxquelles il revient au premier chef d'interpréter et d'appliquer le droit interne (
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544
/96, §
‑
I). Ceci étant, la Cour ne juge pas utile de se pencher dans l
'abstrait sur la loi applicable en la matière
; il lui incombe de vérifier si la façon dont le droit interne a été interprété et appliqué dans les cas soumis à son examen se concilie avec la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Pla et Puncernau c. Andorre
, n
o
69498/01, § 46
in fine
‑
31.
Il n'est pas contesté entre les parties que les requérants ont cédé une partie de leur bien à la municipalité pour la réalisation d'ouvrage d'intérêt public et qu'une partie seulement a été affectée à cette fin. Par ailleurs, comme le souligne le tribunal de grande instance d'Üsküdar dans son jugement du 29 juin 2000, qui fut infirmé par la Cour de cassation, la non-affectation de ce bien à la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public ne pouvait passer pour conforme au but fixé par la partie demanderesse qui avait cédé le bien à l'administration (paragraphe 9 ci-dessus).
32.
En effet, l'on ne peut considérer comme justifiée la décision de non-restitution du bien en raison de son affectation partielle à la réalisation d'un ouvrage d'intérêt public (voir, dans le même sens,
Beneficio Cappella Paolini
, précité, § 33), contrairement à la condition prévue lors de sa cession à l'administration. L'autorité publique, qui n'a invoqué aucun autre but d'utilité publique pouvant justifier la non-restitution du bien, a ainsi tiré bénéfice d'un statut créé par l'article 35 de la loi sur l'expropriation, lequel régissait le statut des biens cédés à l'administration «
pour la réalisation d'œuvres d'intérêt général, telles que routes, espaces verts, etc.
» ou «
à l'usage de l'intérêt public
» (paragraphe 15 ci-dessus).
33.
Par conséquent, l'interprétation donnée par la Cour de cassation de l'article
35 de la loi sur l'expropriation consistant à dire que les anciens propriétaires ne peuvent plus revendiquer un droit de propriété ou une compensation en raison du transfert de leurs biens à l'administration, nonobstant leur non-affectation à la réalisation d'ouvrages d'intérêt public, est de nature à rompre le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels.
34.
A la lumière des considérations ci-dessus et au vu de l'ensemble des éléments du dossier, l'application de l'article 35 de la loi sur l'expropriation n'était pas compatible avec les exigences de l'article 1 du Protocole n
o
1.Il y a donc eu violation de cette disposition.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
35.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage, frais et dépens
36.
A titre de dommage, les requérants réclament le versement d'une indemnité reflétant la valeur actuelle du bien en question. Selon eux, cette valeur s'élève au minimum à 866
000 nouvelles livres turques (YTL) [environ 497
511
euros (EUR)], correspondant au rapport entre le prix actuel du m
2
appliqué dans la zone (400 à 500 YTL selon eux) et sa surface (2
165
m
2
). Ils n'ont présenté aucune demande au titre des frais et dépens.
37.
Le Gouvernement prie la Cour de rejeter les prétentions des requérants.
38.
Selon la Cour, ces prétentions tendent à la réparation d'un dommage exclusivement matériel. Elle estime que, dans les circonstances de la cause, cet aspect de la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état. Il y a donc lieu de le réserver en tenant compte de l'éventualité d'un accord entre l'État défendeur et les intéressés.
1.
Déclare
, à la majorité, la requête recevable
;
2.
Dit
, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
, à l'unanimité, que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état pour le dommage relatif à la violation de l'article 1 du Protocole n
o
1
;
en conséquence,
a)
la
réserve
;
b)
invite
le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans le délai de six mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir
;
c)
réserve
la procédure ultérieure et
délègue
à la présidente de la chambre le soin de la fixer au besoin.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 janvier 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion séparée dissidente du juge Popović.
F.T.
S.D.
Je regrette de ne pouvoir me rallier à l'opinion de la majorité de la chambre dans cette affaire, et ce pour les raisons suivantes.
1.
Dans le cadre de l'aménagement du territoire, les requérants ont volontairement cédé un terrain à bâtir à l'administration afin que celle-ci y construise un établissement de santé. L'administration a réalisé la tâche envisagée, mais ce faisant elle a vendu une partie du terrain – environ 30
%
– à une tierce personne.
Pour cette raison, les requérants ont saisi les juridictions nationales afin de demander «
la restitution du titre de propriété
» du lot vendu au tiers. Ces juridictions ont conclu
: a) qu'il ne s'agissait pas en l'espèce d'un don relevant du droit privé, et b) qu'était applicable la loi sur l'expropriation, d'après laquelle il n'y avait pas lieu à indemnisation parce qu'il n'y avait pas eu expropriation à cause du caractère volontaire de la cession de la propriété du bien.
2.
La majorité a soutenu dans le jugement
: «
les requérants peuvent légitimement espérer la restitution de la portion du bien en question, laquelle n'a été utilisée ni pour le but d'utilité publique pour lequel la cession avait eu lieu ni pour aucun autre but d'utilité publique
». Pour la majorité, «
un droit de ce genre peut s'analyser – à tout le moins – en une «
valeur patrimoniale
» et a donc le caractère d'un bien au sens de la première phrase de l'article 1 du Protocole n
o
1.
»
Contrairement à l'opinion majoritaire, je suis d'avis que le «
droit
» revendiqué par les requérants concernait un bien qui leur avait appartenu mais qui ne se trouvait plus dans leur patrimoine au moment de la demande et qui ne pouvait par conséquent s'analyser en une «
valeur patrimoniale
». La propriété de la parcelle, qui représentait l'objet du litige entre l'administration et les requérants, avait été légalement transférée à l'État turc. De plus, les requérants ont eux-mêmes demandé aux tribunaux internes «
la restitution du titre de propriété
» qu'ils avaient volontairement transféré.
Les requérants n'avaient pas non plus une espérance légitime au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1 parce qu'en droit turc, le transfert de propriété en faveur de l'administration en vue de la réalisation d'un but d'utilité publique ne peut être assorti d'aucune condition. Seule une condition de ce genre aurait pu être susceptible de prouver l'existence d'une espérance légitime au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1.Il faut toutefois ajouter que l'administration, en construisant l'établissement de santé, a réalisé le but d'utilité publique qui était à l'origine du transfert de propriété effectué par les requérants et en représentait le motif.
3.
Pour résumer mon raisonnement, je dirais que mon opinion repose sur trois points principaux. Tout d'abord, il n'y a pas eu d'expropriation, ne serait-ce que de fait, à cause de la cessation volontaire de la propriété du bien en question. Ensuite, les requérants ont avoué eux-mêmes qu'ils n'étaient pas propriétaires du bien au moment de l'introduction de leur demande devant la justice nationale. Enfin, il n'y a pas lieu de conclure que les requérants avaient une espérance légitime au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1.
Le concept d'espérance légitime est d'origine jurisprudentielle mais, à mon sens, ce concept ne peut pas être interprété de la manière suggérée par la majorité de la chambre. Pour pouvoir être reconnue, l'espérance légitime a besoin d'être enracinée dans le droit positif de l'État membre. Tel était le cas dans les affaires classiques de la jurisprudence de la Cour en la matière. Pour ne citer que deux exemples, je mentionnerais les affaires
Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande
(arrêt du 29 novembre 1991, série
A n
o
222) et
Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique
(arrêt du 20
novembre 1995, série A n
o
332)
.
Dans l'affaire
Pine Valley
,
la Cour a soutenu la thèse de l'existence de l'espérance légitime à cause du fait que l'acquéreur d'un bien avait fait confiance à un acte administratif, qui existait au moment de l'acquisition du bien et fut ensuite révoqué. Dans l'affaire
Pressos Compania Naviera
, la Cour a fondé l'espérance légitime des requérants sur la jurisprudence de la Cour de Cassation belge, en l'occurrence une jurisprudence claire et bien établie qui allait dans le sens de la thèse des requérants.
Dans le cas présent, la jurisprudence de la Cour de cassation turque est parfaitement contraire et opposée à la thèse des requérants. Cela veut dire que cette dernière ne peut pas être fondée en droit national et que, par conséquent, elle ne peut pas servir de base à notre Cour pour conclure qu'il existait une espérance légitime au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1.Conclure à l'existence d'une espérance légitime sans établir le moindre lien ou point de contact avec l'ordre juridique national me semble arbitraire et pour cette raison injustifié. Le fondement de l'espérance légitime dans le cas présent ne peut être trouvé ni dans la législation, ni dans les actes administratifs, ni dans la jurisprudence interne. Je tiens à souligner qu'il me paraît inacceptable de tenter de la trouver dans la pure spéculation de la chambre.
4.
Il est clair, à mon avis, que les requérants ne pouvaient pas jouir de la protection de la propriété garantie par les dispositions de la Convention pour le simple motif qu'ils n'étaient plus propriétaires au moment où ils ont introduit leur demande devant la justice nationale. Ils n'avaient pas de biens, ni même d'espérance légitime, au sens exigé par l'article 1 du Protocole n
o
1.Par conséquent, je conclus qu'il n'y a pas eu violation de la Convention en l'espèce.