ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 634 din 30 martie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-au hotărât următoarele:

A fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de Ministerul Public și, în baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice date faptelor reținute în rechizitoriu, astfel:

- pentru inculpatul B. din două infracțiuni de dare de mită în concurs formal, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen. în o infracțiune de dare de mită, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- pentru inculpata SC C. SRL din două infracțiuni de dare de mită în concurs formal, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen. în o infracțiune de dare de mită, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- pentru inculpatul A. din două complicități la infracțiunea de dare de mită în concurs formal, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen. în o complicitate la infracțiunea de dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

I. În baza art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu reținerea art. 75 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. și art. 76 alin. (1) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

În baza art. 66 alin. (1) și art. 67 alin. (2) C. pen. s-a interzis inculpatului B., ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. g) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii- de a participa la proceduri de achiziție publică, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1), (3) C. pen. s-a interzis inculpatului B., ca pedeapsă accesorie, exercitarea acelorași drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen. s-a scăzut din durata pedepsei principale aplicate inculpatului B., perioada de la data de 16 noiembrie 2015 la data de 26 noiembrie 2015 (durata reținerii în baza Ordonanței nr. 605/P/2015 din data de 16 noiembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și arestării preventive în baza încheierii judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București, secția I penală, din data de 17 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, MAP nr. x/17 noiembrie 2015 emis de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2015).

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost menținută măsura sechestrului asigurător dispus în vederea garantării cheltuielilor judiciare asupra sumei de 8.000 RON ridicate de la inculpatul B., luată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- D.N.A., secția de Combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, prin Ordonanța nr. 605/P/2015 din data de 14 martie 2016.

II. În baza art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 137 alin. (4) lit. c) C. pen., cu reținerea art. 75 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. și art. 76 alin. (1) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata SC C. SRL (CUI x, identificată prin număr de ordine în Registrul Comerțului Jx, cu sediul în județul Gorj, și sediul procesual ales în București, reprezentată legal prin administrator D.) la pedeapsa principală a amenzii penale în cuantum de 30.000 RON (150 de zile amendă × 200 RON) pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

În baza art. 138 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatei SC C. SRL pedeapsă complementară prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) și art. 143 C. pen., respectiv: interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, pe o durată de 2 ani, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, potrivit art. 138 alin. (4) C. pen.

S-a constatat că inculpata SC C. SRL a fost supusă măsurilor preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. d) (interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar- contractul subsecvent acordului cadru încheiat cu Spitalul Sf. Ioan) și e (interzicerea desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea- proceduri de achiziție publică) C. proc. pen. (în baza încheierii judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București, secția I penală, din data de 17 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015) de la data de 17 noiembrie 2015 la data de 15 martie 2016.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen. au fost obligați inculpații la plata de cheltuieli judiciare către stat, astfel, inculpatul B. în cuantum de 8.000 RON, inculpata SC C. SRL în cuantum de 8.000 RON.

III. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii complicității la infracțiunea de dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a constatat că inculpatul A. a fost supus măsurilor preventive privative de libertate, astfel: reținut (în baza Ordonanței nr. 605/P/2015 din data de 16 noiembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.) și arestat preventiv (în baza încheierii judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București, secția I Penală din data de 17 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, MAP nr. x/17 noiembrie 2015 emis de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2015) de la data de 16 noiembrie 2015 la data de 26 noiembrie 2015, restrictive de libertate, astfel: control judiciar (dispus prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, din 26 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015), de la data de 26 noiembrie 2015 la data de 23 iunie 2017.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurător dispus în vederea garantării cheltuielilor judiciare asupra sumelor de 1.700 Euro și, respectiv, 1.900 RON ridicate de la inculpatul A., luată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, prin Ordonanța nr. 605/P/2015 din data de 14 martie 2016.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpații B. și SC C. SRL.

Prin Decizia penală nr. 455/A din data de 3 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul B. împotriva Sentinței penale nr. 634 din 30 martie 2018 a Tribunalului București, secția I penală.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând, în fond, s-au decis următoarele:

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. k) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o durată de 4 ani, de la rămânerea definitivă a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., au fost interzise inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercițiul acelorași drepturi, pedeapsa accesorie fiind executabilă doar în condițiile în care și pedeapsa principală devine executabilă.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, termen stabilit în condițiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele stabilite de această instituție;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrației Domeniului Public Sector 2 sau al E., conform deciziei consilierului de probațiune, pe o perioadă de 100 zile, în condițiile Legii nr. 253/2013.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor și obligațiilor de supraveghere și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor judiciare către stat în fond, în cuantum de 8.000 RON.

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate, în măsura în care nu sunt contrare deciziei din apel.

Prin aceeași decizie s-a mai dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului B., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, termen stabilit în condițiile art. 92 C. pen., cu impunerea măsurilor de supraveghere menționate în decizie și totodată, s-a mai dispus respingerea ca, nefondat, a apelului declarat de inculpata SC C. SRL împotriva aceleiași sentințe penale.

Împotriva deciziei din apel, a formulat recurs în casație inculpatul A., prin avocat, în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., motivele recursului în casație fiind prezentate în practicaua prezentei hotărâri.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 455/A din data de 3 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație declarat de recurentul inculpat.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Referitor la cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. (în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente), acesta este singurul caz de casare care vizează încălcarea unor norme de procedură și are în vedere numai încălcarea normelor privind competența materială și personală a instanțelor de judecată (nu și competența teritorială) atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, adică atunci când este incidentă sancțiunea nulității absolute.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce privește latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conținutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei și este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu țin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurentul inculpat a formulat critici referitoare la decizia instanței de apel ce exced analizei instanței de recurs în casație întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În ceea ce privește primul caz de casare invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., apărarea a arătat că inculpatul a fost judecat de o instanță care nu era competentă, din punct de vedere material să îl judece, atât în fond, cât și în apel, în opinia sa, competența aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivat de faptul că, în esență, recurentul a exercitat cu puteri depline toate prerogativele aferente funcției de ministru al sănătății în perioada în care au fost săvârșite faptele.

Potrivit art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, dispozițiile legale care reglementează competența Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăd că intră în competența instanței supreme să judece și infracțiunile săvârșite de membrii Guvernului.

Dispoziții art. 40 alin. (1) din C. proc. pen., fiind de strică interpretare, menționează expres categoriile de persoane, care îndeplinesc atribuții de serviciu, la cel mai înalt nivel de conducere și reprezentare în exterior a țării, care, în cazul săvârșirii de infracțiuni intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție spre a fi judecate.

Legiuitorul nu include printre aceste categorii persoanele care îndeplinesc funcția de secretari de stat în cadrul ministerelor, nefiind membrii ai Guvernului.

Astfel, în situația din speța de față, în care un secretar de stat este delegat de ministru pentru anumite perioade determinate, spre a-i prelua atribuțiile și ca să reprezinte ministerul, în aceste perioade nu dobândește statutul de membru al Guvernului, ca apoi să revină la situația anterioară de secretar de stat, existând posibilitatea de a se repeta această împrejurare (în situația recurentului inculpat A., acesta a fost delegat de 17 ori).

În consecință, competența judecării cauzei în primă instanță revine tribunalului astfel încât criticile recurentului privind cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se constată că nici acest caz de recurs invocat de către recurent în susținerea cererii de recurs în casație nu este incident în prezenta cauză.

În raport de situația de fapt reținută în cauză, se constată că fapta pentru care s-a dispus trimiterea inculpatului A. în judecată există, constituie infracțiunea de complicitate la dare de mită prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

Înalta Curte constată că apărarea, deși ne aflăm în cadrul unei căi extraordinare de atac ce presupune imposibilitatea analizării temeiniciei hotărârii recurate, a criticat probatoriul reținut pentru fundamentarea condamnării inculpatului pentru infracțiunea de complicitate la dare de mită, aspecte ce nu mai pot fi puse în discuție și analizate în recursul în casație care are ca obiect doar chestiuni de drept și nicidecum o nouă reapreciere asupra probatoriului și a vinovăției inculpatului.

Astfel, se constată că apărarea a susținut că regimul juridic al acordului-cadru impunea să se încheie și un contract, care însă nu s-a dorit să fie încheiat de către cei doi martori denunțători, că martorii audiați în cauză au declarat că recurentul nu a intervenit niciodată pentru încheierea unui contract determinat și nu a încercat să influențeze pe nimeni din prezenta cauză, că recurentul nu a avut niciodată cunoștință de remiterea unor sume de bani cu titlu de mită, că au fost obținute și administrate în mod nelegal probe.

Instanța constată că toate aceste critici privesc fondul cauzei astfel încât nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului în casație și face trimitere la considerațiile teoretice mai sus expuse cu privire la calea de atac formulată în cauză.

În același sens, Înalta Curte reține că numai instanța fondului, respectiv instanța de apel puteau aprecia cu privire la pedeapsa aplicată și cu privire la aplicabilitatea principiului "in dubio pro reo", neputându-se realiza de către instanța de recurs în casație o reindividualizare a pedepsei.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. proc. pen., respectiv principiul "in dubio pro reo", întrucât în cauză nu există probe certe de vinovăție în ceea ce privește sprijinirea sau implicarea recurentului în activități infracționale, instanța constată că prezentul cadru procesual este cel al recursului în casație, deci o cale extraordinară de atac, astfel încât cauza a fost soluționată în mod definitiv de către curtea de apel care a stabilit că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, astfel încât a fost răsturnată prezumția de nevinovăție a inculpatului, nemaiputându-se pune în acest moment în discuție aplicabilitatea principiului "in dubio pro reo".

În consecință, întrucât aspectele invocate în motivarea recursului în casație tind la o reapreciere a probatoriului și la constatarea unei neconcordanțe între situația de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și probatoriul administrat în cauză, ceea ce excede cazului de casare invocat în cauză, instanța reamintește faptul că toate aceste aspecte privesc fondului cauzei și nu se poate face o reanaliză a probelor administrate cu ocazia recursului în casație, nu se poate verifica existența concordanței între situația de fapt reținută de către instanță și conținutul mijloacelor de probă și nu se poate reaprecia cu privire la vinovăția inculpatului stabilită de instanța de apel, astfel cum solicită recurentul prin motivele de recurs în casație.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 455/A din data de 3 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată SC C. SRL, în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 455/A din data de 3 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată SC C. SRL, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - CL