ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4422/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 49 din 17 februarie 2017 emisă de către ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a deciziei pentru regularizarea situației nr. 30098 din 22 noiembrie 2016, precum și a procesului-verbal de control nr. x din 22 noiembrie 2016 ambele emise de Direcția Generală a Vămilor din cadrul ANAF, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința sentinței nr. 117/F din 5 iulie 2017 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Cererea de recurs Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe. Consideră că instanța de fond a dat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept incidente în cauză, respectiv: 1. și-a întemeiat convingerea pe dispoziții legale ce au fost în vigoare de la momente diferite, inclusiv începând cu luna mai 2016, deși acestea se aplicau la o situație de fapt născută în perioada noiembrie 2014 - mai 2015, căreia ar fi trebuit să i se aplice dispozițiile legale în vigoare în această perioadă, atât cu privire la taxele antidumping și TVA, cât și cu privire la accesoriile aferente acestora; 2. nu a analizat actele administrative contestate raportat la art. 218 alin. (2), teza 2 CVC, art. 219 CVC și art. 220 alin. (1) CVC, care indică termenele în care autoritatea vamală este obligată să procedeze la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a datoriei vamale; 3. a dat hotărârea recurată cu încălcarea art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF). În detalierea motivelor de recurs arătă următoarele: 1. Instanța de fond a făcut aplicarea: a) Regulamentului (CE) nr. 91/2009, privind impunerea unei taxe antidumping definitive asupra importurilor de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză, Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 924/2012 și Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 2015/519 (pag. 5 alin. (6) din hotărâre) - în analiza taxei antidumping, în vigoare Ia data importurilor; b) Art. 139 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (pag. 7 alin. (7) din hotărâre) - în analiza TVA, în vigoare la data importurilor; c) Art. 100 alin. (1) și (3) din Legea nr. 86/2006, privind Codul vamal al României (pag. 5 alin. (7) din hotărâre) - temei de drept avut în vedere de instanța de fond pentru constatarea emiterii "legale" a deciziei pentru regularizarea situației nr. 30098 din 22 noiembrie 2006, temei de drept care nu mai este în vigoare de la 1 ianuarie 2007, dată de la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene și de la care este obligată să aplice direct Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2.913/92 de instituire a Codului vamal comunitar, cu modificările ulterioare, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. 302/1992, potrivit art. 253 din acest Regulament: Acest regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre." d) Art. 114 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, de stabilire a Codului vamal al Uniunii (pag. 8 alin. (1) din hotărâre) - în analiza dobânzilor și penalităților de întârziere, Regulament în vigoare începând din luna mai 2016, care, în mod evident, nu era în vigoare în perioada noiembrie 2014 - mai 2015, când mărfurile au fost puse în liberă circulație (importate). Consideră că dispozițiile legale aplicabile accesoriilor aferente taxei antidumping și TVA sunt dispozițiile prevăzute în art. 232 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului, de instituire a Codului vamal comunitar, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 1791/2006 al Consiliului, în vigoare în perioada noiembrie 2014 - mai 2015, care au fost interpretate de CJUE în sensul că "dobânzile pentru întârziere aferente cuantumului taxelor vamale de recuperate nu pot fi percepute, în temeiul acestei dispoziții, decât pentru perioada ulterioară expirării termenului de plată a cuantumului respectiv" și că "autoritățile naționale nu pot, în temeiul acestei dispoziții, să aplice debitorului datoriei vamale dobânzi compensatorii pentru perioada cuprinsă între data declarației vamale inițiale și data înscrierii ulterioare a acesteia în evidența contabilă." 2. Deși una dintre criticile de sine stătătoare privind nelegalitatea actelor administrativ fiscale contestate a fost faptul că acestea au fost încheiate de autoritatea vamală cu depășirea termenelor expres prevăzute de art. 218 alin. (2), teza 2 CVC, art. 219 CVC și art. 220 alin. (1) CVC, instanța de fond nu a analizat actele contestate sub aspectul termenelor în care autoritatea vamală era obligată să procedeze la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a datoriei vamale în discuție. Astfel, a arătat faptul că momentul la care se naște datoria vamală este momentul acceptării declarațiilor vamale de punere în liberă circulație, în cauză potrivit art. 201 CVC, respectiv la datele de 18 noiembrie 2014, 19 noiembrie 2014, 28 aprilie 2015 și 5 mai 2015. Momentul pentru înscrierea ulterioară în evidența contabilă: a) este de cel mult două zile de la data la care autoritățile au luat la cunoștință de valoarea drepturilor datorate (art. 220 alin. (1) CVC); b) termenele pentru înscrierea în evidența ulterioară pot fi prelungite dar nu pot depăși 14 zile (art. 219 CVC); c) în cazul în care datoria vamală este legată de un drept antidumping dreptul respectiv se înscrie în evidența contabilă în cel mult două luni după publicarea Regulamentului de instituire a unui drept antidumping în Jurnalul Oficial (art. 218 alin. (2), teza 2, CVC), iar, în cazul de față, nu există un Regulament publicat în Jurnalul Oficial, care să instituie o astfel de taxă. Potrivit lămuririlor aduse actelor de control contestate, autoritatea vamală a afirmat că a luat cunoștință de existența unei suspiciuni cu privire la corectitudinea originii mărfurilor încadrate la codul "7318", având ca țară de origine Taiwan, în data de 23 iunie 2016, aspect îmbrățișat și de către instanța de fond, astfel încât, potrivit dispozițiilor legale evocate anterior, autoritatea vamală ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în evidența contabilă ulterioară a obligațiilor stabilite, precum și să emită decizia pentru regularizarea situației nr. 30098/1 din data de 22 noiembrie 2016, numai până cel mai târziu la data de 22 august 2016. Instanța de fond a dat hotărârea recurată cu încălcarea art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF). Potrivit art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), autoritatea vamală poate calcula sumele datorate legal și stabili debitorul NUMAI în baza Raportului final redactat sub autoritatea directorului general al OLAF: (l) La încheierea unei investigații a oficiului, se redactează un raport sub autoritatea directorului general. Raportul include o prezentare a temeiului juridic al investigației, etapele procedurale urmate, faptele constatate și încadrarea lor juridică preliminară, impactul financiar estimat al faptelor constatate, respectarea garanțiilor procedurale în conformitate cu articolul 9 și concluziile investigației. Raportul este însoțit de recomandările directorului general cu privire la întreprinderea sau nu a unei acțiuni. Aceste recomandări indică, după caz, orice acțiune disciplinară, administrativă, financiară și/sau judiciară din partea instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor și din partea autorităților competente ale statelor membre în cauză și specifică în mod special, sumele estimate care urmează a fi recuperate, precum și încadrarea juridică preliminară a faptelor constatate. Trimiterea la dispozițiile art. 12 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013, făcută de pârâtă prin Decizia nr. 49 din 17 februarie 2017, și preluată de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate, este greșită deoarece art. 12 se aplică numai în cazul schimbului de informații între oficiu și autoritățile competente ale statelor membre "Fără a aduce atingere articolelor 10 și 11 (...)" Această din urmă precizare nu poate fi exclusă din interpretarea art. 12 deoarece, altfel, prevederile art. 11 ar fi inutile. Așadar, instanța de fond ar fi trebuit să facă aplicarea art. 12 numai în condițiile în care art. 11 ar fi fost respectat, respectiv dacă în speță ar fi fost emis un Raport de către OLAF, cu privire la anchetă și rezultatele acesteia. Importanța dispozițiilor art. 11, respectiv importanța existenței unui raport-OLAF, rezultă din aceea că între data notificării și până la finalizarea investigațiilor și emiterea raportului final: a. Nu poate fi stabilită nici cantitatea, nici valoarea produselor vizate; b. Nu poate fi stabilit impactul; c. Nu poate fi stabilită suma taxelor antidumping; d. Statele membre trebuie să furnizeze către OLAF, documente de import aferente, inclusiv copia CO din Taiwan, facturile comerciale și scrisorile de trăsură, în vederea continuării anchetei; e. OLAF nu este în posesia informațiilor detaliate din partea autorităților vamale din Taiwan pentru a permite statelor membre să recupereze loturile ce fac obiectul anchetei; f. OLAF urmează să verifice documentele furnizate de statele membre, inclusiv certificatele de origine; g. Originea reală a mărfurilor în discuție nu poate fi stabilită cu certitudine. Din notificarea nr. x, pct. C, aferentă dosarului x/2015, rezultă că cele 29 containere se încadrează în 24 potriviri cu containere în lista de UE și 5 potriviri cu containere din lista altele. În cazul celor 24 potriviri de la pct. C lit. a) (Lista UE), sunt enumerate cele 9 state membre în care au fost importate elementele de fixare transportate cu aceste containere, state printre care România nu se regăsește (Belgia, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Grecia, Letonia, Polonia, Olanda și Spania). Situația este aceeași și în cazul celor 5 potriviri cu containere din lista altele, enumerate la pct. C lit. b) din notificare, unde sunt menționate statele membre în care au fost importate elementele de fixare transportate cu aceste containere, state printre care România nu se regăsește (Letonia, Republica Cehă, Germania, Polonia). În atare situație, este evident că niciunul dintre cele 29 containere nu a ajuns în România cu elemente de fixare din oțel sub o origine falsă și este, de asemenea, evident că instanța de fond nu a analizat realitatea susținerilor intimate-pârâte, ci și le-a însușit ca atare, în mod nelegal. Informațiile cuprinse în anexa 3.1 la Notificarea AM 2016/2009 relevă un singur element care corespunde cu susținerile intimatei, preluate de instanța de fond, și anume seriile celor 10 containere. Celelalte elemente, respectiv destinatarul acestor 10 containere și exportatorul din Taiwan, nu mai corespund deoarece A. S.R.L. apare ca fiind destinatarul a 6 containere, nu a 10, iar exportatorul din Taiwan al acestora, indicat în hotărâre, nu apare în anexa 3.1. Prin urmare, motivarea instanței de fond nu a avut la bază informațiile care rezultă din anexa 3.1, ci susținerile vădit subiective ale intimatei pârâte. Mai mult, din verificarea informațiilor cuprinse în anexa 3.2, coroborate cu datele ce rezultă din declarațiile vamale în discuție, rezultă că, containerele identificate cu seriile nr. x și y, au transportat o cantitate de marfa de 47420,90 kg, iar potrivit declarațiilor de tranzit MRNl 17973 (Anexa 6) și MRNl 17965, aceste containere au transportat o cantitate de marfa de 45917,00 kg. De aici se desprinde o concluzie ce răstoarnă întregul raționament, atât al pârâtei, cât și al instanței, și anume aceea că, containerul reprezintă un simplu mijloc de transport al mărfurilor, ca orice alt mijloc de transport, identificarea acestora neconducând, automat la concluzia că acestea au transportat, de-a lungul unui traseu, aceeași marfa. Aceste aspecte ar fi putut fi lămurite prin expertiza fiscală (nu contabilă astfel cum, în mod eronat, s-a consemnat în hotărâre) pe care recurenta-reclamantă a solicitat-o, dar pe care instanța de fond a respins-o, considerând că înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru soluționarea cauzei. Însă, chiar în absența expertizei fiscale, dat fiind faptul că din anexa 3.1, coroborată cu anexa 3.2, rezultă alte informații decât cele avute în vedere de instanța de fond la darea hotărârii, rezultă că recursul este fondat.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În primul rând, în mod corect, instanța de fond a respins proba cu expertiză contabilă, întrucât instanța a apreciat că înscrisurile depuse au fost suficiente pentru susținerea cererii de chemare în judecată. Recursul este nefondat, întrucât sentința recurată nu prezintă vicii în privința aplicării legii, fiind temeinic motivată atât în fapt cât și în drept. Astfel, se consideră că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în situațiile în care instanța a recurs la normele legale aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, adăugând sau omițând unele condiții prevăzute de textele legale, fie le-a aplicat greșit. De asemenea, se încadrează în sfera de aplicare acestui motiv de casare și ipoteza în care instanța nu a aplicat normele sau principiile de drept substanțial incidente, prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză, ceea ce nu e cazul în speța.

Procedura de soluționare a recursului. 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 2 octombrie 2019. 5.2. Aspecte de fapt și de drept relevante În fapt, recurenta-reclamantă a importat mărfuri denumite "elemente de fixare", încadrate în Tariful vamal comunitar la poziția tarifară 73.18, pentru care a declarat originea din Taiwan, exportator fiind firma B. din Taiwan. Conform notificării de asistență mutuală AM/2016/2009 formulată în dosarul OLAF OF/2015/1332, s-au identificat de către autorități un număr de 10 containere cu mărfuri de proveniență din China. Potrivit Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/519 al Comisiei, de instituire a unei taxe antidumping definitive la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză, astfel cum a fost extinsă la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel expediate din Malaysia, indiferent dacă au fost sau nu declarate ca provenind din Malaysia, în urma unei reexaminări efectuate în perspectiva expirării măsurilor în temeiul articolului 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009, se instituie o taxă antidumping definitivă la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel, altele de decât elementele de fixare din oțel inoxidabil, și care sunt originare din Republica Populară Chineză. Prin Regulamentele (CE) nr. 91/2009 și nr. 924/2012, Comisia Europeană a instituit taxe antidumping definitive pentru importurile de elemente de fixare din fier sau oțel, încadrate la codul tarifar 73.18, originare din Republica Populară Chineză. Organele vamale au recalculat datoria vamală pentru cele 10 containere cu mărfuri, luând în considerare originea din China a acestora, stabilind prin decizia pentru regularizarea situației nr. 30098/1 din 22 noiembrie 2016 emisă în baza Procesului-verbal de control nr. x din 22 noiembrie 2016 suma totală de 1.306.600 RON reprezentând: taxe antidumping în sumă de 879.695 RON, TVA în sumă de 211.128 RON, dobânzi de întârziere în suma de 107.863 RON și penalități de întârziere în sumă de 107.914 RON. Măsura a fost luata în temeiul prevederilor art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 91/2009 al Consiliului, art. 1 și art. 2 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 924/2012 al Consiliului, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 91/2009, în vigoare la data efectuării operațiunilor.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor intimatei-pârâte, invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Față de motivarea cererii de recurs, Înalta Curte reține că, un prim motiv de recurs invocat de către recurenta reclamantă, în temeiul căruia aceasta a solicitat casarea deciziei recurate, vizează motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă, motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurenta oprindu-se la teza nemotivării/motivării insuficiente. Se susține că instanța de fond nu a analizat unul din motivele de nelegalitate invocat, respectiv nu a analizat actele administrative contestate raportat la art. 218 alin. (2), teza 2 CVC, art. 219 CVC și art. 220 alin. (1) CVC, care indică termenele în care autoritatea vamală este obligată să procedeze la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a datoriei vamale. De asemenea, se susține că, în mod greșit, instanța de fond nu a încuviințat proba cu expertiza fiscală, care ar fi fost utilă soluționării cauzei. Contrar afirmației recurentei, argumentarea judecătorului fondului este în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ. De principiu, un probatoriu insuficient și un raționament logico-juridic eronat pot conduce la o nemotivare însă, în speță, susținerea privind neadministrarea, la fond, a unor expertize fiscale nu poate fi primită întrucât proba a fost considerată ca fiind neconcludentă de către judecătorul cauzei, potrivit mențiunilor din încheierea de ședință din 29 iunie 2017 - dosar fond. În acord cu raționamentul instanței de fond, Înalta Curte apreciază că nu era necesară administrarea acestei probe, existând la dosar toate elementele necesare unei juste soluționări a cauzei. Astfel, în baza constatărilor OLAF din Notificarea de asistență mutuală AM/2016/009 formulată în dosarul OLAF OF/2015/1332, organele vamale au stabilit parcursul containerelor identificate după numărul lor, după furnizori, transportatori, intermediari, după denumirea vaselor care au efectuat transportul și numărul voiajelor, începând cu locul de plecare din China, continuând cu locul transbordării în zona liberă din Taiwan și întregul traseu până la intrarea în România. De asemenea, organele vamale au stabilit corespondența acestor date cu datele privind importurile efectuate de reclamantă cu cele 10 declarații vamale depuse, prin care aceasta a declarat originea mărfurilor din Taiwan în baza unor certificate de origine apreciate ca nereale și nu a achitat pentru mărfurile importate taxele antidumping care se datorează pentru mărfurile originare din China. Administrarea probelor propuse de părți se dispune în măsura în care se consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei. Sub acest aspect, asupra necesității probei cu expertiza fiscală pentru soluționarea cauzei s-a pronunțat motivat prima instanță neputându-se susține că a fost încălcat dreptul la apărare al părții. Faptul că recurenta-reclamantă nu a fost de acord cu raționamentul judecătorului fondului (sub aspectul oportunității completării probațiunii) nu poate echivala cu o nemotivare. Astfel, în analiza deciziei recurate se constată că instanța de fond a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, nefiind necesară recurgerea la soluția casării hotărârii și a trimiterii cauzei spre rejudecare. Cu privire la neanalizarea, de către instanța de fond, a unuia dintre motivele de nelegalitate a actelor, o astfel de împrejurare nu conduce, în opinia Înaltei Curți, la soluția casării cu trimitere. În materia contenciosului administrativ, casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță este permisă o singură dată în cursul unui proces, în două cazuri expres și limitativ prevăzute în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, și anume atunci când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul, sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, niciuna dintre ipoteze nefiind regăsită în prezenta cauză. Poate fi invocată, în acest sens, inclusiv jurisprudența CEDO respectiv hotărârea pronunțată la 21 iulie 2009 în cauza Luka împotriva României (cererea nr. x/02): "55. Curtea evidențiază că art. 6 implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001). Altfel spus, art. 6 îi atribuie "instanței" obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora și fără a fi înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, citată anterior, p. 19 - 20, pct. 59 și 61)… În plus, Curtea reamintește jurisprudența sa, conform căreia o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficiențele procedurii în primă instanță [Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73797/01, pct. 134, CEDO 2005 XII] și adaugă că este ușor de conceput ca o astfel de instanță să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiția ca aceasta să respecte garanțiile de la art. 6 [a se vedea mutatis mutandis, Lorsé împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 44484/98, 27 ianuarie 2004, și K.C.M. împotriva Țărilor de Jos, nr. 21034/92, Decizia Comisiei din 9 ianuarie 1995]… Trebuie reamintit că, în hotărârea pronunțată la 15 decembrie 2005 în cauza Kyprianou c. Cipru (cererea nr. x/01) … Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reținut că "există cu siguranță posibilitatea ca o curte ierarhic superioară sau o curte supremă să poată, în unele circumstanțe, să repare defectele care au avut loc în acțiunea primei instanțe" (par. 134). Prin urmare, în condițiile în care argumentele recurentei vizează aspecte ce țin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate. Recurenta reclamantă a mai susținut că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicare greșită a nomelor de drept material, motiv de casare circumscris dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. respectiv judecătorul fondului: 1. și-a întemeiat convingerea pe dispoziții legale ce au fost în vigoare de la momente diferite, inclusiv începând cu luna mai 2016, deși acestea se aplicau la o situație de fapt născută în perioada noiembrie 2014 - mai 2015, căreia ar fi trebuit să i se aplice dispozițiile legale în vigoare în această perioadă, atât cu privire la taxele antidumping și TVA, cât și cu privire la accesoriile aferente acestora; 2. a dat hotărârea recurată cu încălcarea art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF). Aceste critici nu pot fi primite, din conținutul Notificării de asistență mutuală AM/2016/009 formulată în dosarul OLAF OF/2015/1332 în baza art. 45 din Regulamentul (UE) nr. 515/97 rezultând următoarele: - dosarul x/2015/1332 a fost deschis ca urmare a informațiilor primite de la administrația vamală Taiwaneză cu privire la transporturile de elemente de fixare efectuate prin zonele libere Taiwaneze către Uniunea Europeană; - ancheta a stabilit că din 128 containere cu elemente de fixare originare din China, 98 au fost declarate originare din Taiwan la reexportul către Uniunea Europeană și 30 către alte țări; - în cazul celor 98 de containere informațiile cu privire la transportul acestora arată că mărfurile au fost transportate pe cale maritimă din China în Taiwan, unde au fost reîncărcate în noi containere și reexportate către Uniunea Europeană; - notificarea conține în anexa 2 informații detaliate referitoare la transbordare, numărul containerelor, țara de origine, vânzător, importatorul și exportatorul taiwanez, numărul voiajului și vasul utilizat, cantități și alte informații; - informațiile permit statelor membre să identifice declarațiile de import corespunzătoare și să stabilească originea din China a elementelor de fixare; - OLAF a efectuat verificări încrucișate ale informațiilor cu privire la transbordările din Taiwan cu datele privind importurile primite de la statele membre în instrumentarea cazului OF/20015/0202 (AM2015/011); - din aceste verificări a rezultat un număr de 29 containere care au fost importate în Uniunea Europeană sub o origine falsă, originea acestora fiind în realitate din China; - documentul prezentat pentru a proba originea a fost certificatul de origine nepreferențială emis de Camera de Comerț din Taiwan; - taxele antidumping sunt datorate; - statele membre trebuie să verifice corespondența dintre datele privind importurile efectuate și constatările OLAF și să inițieze măsurile de recuperare a taxelor antidumping. Se impun a fi respinse susținerile recurentei - reclamantei potrivit cărora organele vamale au întocmit actele de impunere în baza unei notificări a OLAF și nu în baza unui raport final redactat sub autoritatea directorului general, încălcând astfel prevederile art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Lupta Antifraudă (OLAF). Art. 11 din Regulamentul nr. 883/2013 al Parlamentului European și al Consiliului privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) statuează în sensul că rapoartele redactate de OLAF în urma investigațiilor efectuate conform atribuțiilor constituie probe admisibile în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora se dovedește necesară, în același mod și în aceleași condiții ca și rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naționali și de asemenea sunt supuse acelorași reguli de evaluare ca și cele aplicabile rapoartelor administrative redactate de către inspectorii administrativi naționali având aceeași valoare probatorie ca și rapoartele respective. În acest sens, potrivit art. 12 din regulamentul invocat, oficiul poate transmite autorităților din statele membre informații obținute în cursul investigațiilor externe, în timp util, pentru a le permite acestora să adopte măsuri corespunzătoare în conformitate cu dreptul lor național. Prin notificarea de asistență mutuală AM/2016/009, formulată în dosarul OLAF OF/2015/1332, s-au transmis, înainte de expirarea termenului de 3 ani în care organele vamale pot impune la plată o datorie vamală, informațiile necesare în baza cărora acestea să-și fundamenteze actele de impunere. Așa cum corect subliniază intimata, absența raportului final de misiune al OLAF la data demarării controlului ulterior nu împiedică autoritatea vamală să înceapă procedura de recuperare a diferențelor de drepturi de import. Cu privire la actele normative aplicabile, în perioada 28 martie 2015 - 27 februarie 2016, au fost în vigoare prevederile Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/519, abrogarea taxelor antidumping menționate producând efecte de la data intrării în vigoare și neservind ca bază pentru rambursarea taxelor percepute înaintea acestei date. Astfel, pentru o situație de fapt născută în perioada noiembrie 2014 - mai 2015, se aplică dispozițiile legale în vigoare în această perioadă, atât cu privire la taxele antidumping și TVA, cât și cu privire la accesoriile aferente acestora. Recurenta - reclamanta a susținut în mod eronat ca ii sunt aplicabile prevederile art. 220 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, potrivit cărora organele vamale nu pot proceda la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import dacă sunt îndeplinite trei condiții, respectiv dacă taxele sunt rezultatul unei erori a organelor vamale, dacă eroarea nu putea fi detectată în mod rezonabil de un debitor de bună credință și dacă importatorul a respectat reglementările în vigoare referitoare la declarațiile vamale. Eroarea organelor vamale nu poate fi invocată în condițiile în care la momentul vămuirii recurenta - reclamanta a prezentat date incorecte referitoare la originea mărfurilor și în condițiile în care, la acea dată, mărfurile originare din China erau supuse taxelor antidumping conform Regulamentului (CE) nr. 91/2009, Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 924/2012 și Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/519. În aceste condiții, nici dispozițiile din hotărârile CJUE în cauzele C-173/06 și T-65/11 invocate de recurenta - reclamanta nu sunt relevante, având în vedere faptul că acestea au fost pronunțate în cazuri în care s-a constatat culpa autorității, iar în situația de față culpa organelor vamale nu poate fi reținută. Prin urmare, în mod legal organele vamale au stabilit în sarcina reclamantei suma de 879.695 RON reprezentând taxe antidumping, calculate luând în considerare nivelul de 74,1 % aplicabil pentru toate societățile care nu sunt menționate în textul art. 1 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 924/2012, regulament prin care a fost modificat Regulamentul (CE) nr. 91/2009. În ceea ce privește motivul de nelegalitate constând în neanalizarea actelor administrative contestate raportat la art. 218 alin. (2), teza 2 CVC, art. 219 CVC și art. 220 alin. (1) CVC, termenele indicate în textele menționate sunt unele generale, care se aplică oricărei situații de drept comun în materie de taxe vamale. În speță, decizia de regularizare a fost emisă la aceeași dată cu procesul-verbal, neputându-se vorbi, în acest caz, de încălcarea vreunui termen.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., împotriva Sentinței nr. 117/F din 5 iulie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.