ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2424/2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin reprezentant convențional, solicită anularea deciziei nr. 261/12.08.2015 a ANAF prin care s-a dispus suspendarea soluționării pe fond a contestației sale bazată pe dispozițiile art. 205 al aceluiași cod, urmată de obligarea pârâtei a purcede la soluționarea pe fond a contestației sale pe considerentul nerespectării dreptului la apărare, a nelegalității probelor administrate de organul fiscal față de colectarea acestora cu încălcarea exigențelor convenționale, a depășirii perioadei pentru care putea fi efectuată inspecția fiscală.

Prin sentința civilă nr. 105 din 27 iunie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Împotriva sentinței menționate, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut în esență că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, prin prisma aprecierilor eronate asupra necesității menținerii măsurii suspendării soluționări contestației formulate de S.C. A. S.R.L. și a neanalizării argumentelor societății reclamante fundamentate pe legislația și jurisprudența europeană .

Recurenta a susținut că prima instanță în mod nejustificat a apreciat asupra netemeiniciei motivelor de nelegalitate ale deciziei nr. 261/12.08.20215 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de S.C. A. S.R.L. expuse de societatea reclamantă.

Arată că organul fiscal în mod discreționar și total abuziv a apreciat în mod unilateral asupra existenței unor operațiuni economice nereale, înțelegând astfel să sesizeze organele de urmărire penală pentru efectuarea unor cercetări asupra stării de fapt reținute, fără a avea în vedere argumentele noastre, explicațiile prezentate și documentele justificative care confirmă realitatea tuturor serviciilor prestate.

Nici pe parcursul inspecției fiscale, nici ulterior cu prilejul promovării contestației în cadrul procedurii prealabile administrative, organul fiscal nu prezintă prevederi legale nesocotite de S.C. A. S.R.L. sau probe care să confirme inexistența relațiilor contractuale și a prestațiilor efectuate de diferiți parteneri contractuali.

În mod nereal organul de soluționare consideră că S.C. A. S.R.L. nu a prezentat documente care să justifice necesitatea serviciilor prestate în scopul activității desfășurate de S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., înlăturând fără nicio justificare contractele și facturile emise pentru serviciile prestate. Astfel, în ciuda prezentării acestor documente justificative care fac dovada îndeplinirii condițiilor de formă și de fond prevăzute de art. 21 alin. (4) lit. m) Codul fiscal și de pct. 48 din Normele metodologice aferente pentru recunoașterea deductibilității acestor cheltuieli, totuși se apreciază asupra inexistenței lor și se consideră în mod nereal că societatea reclamantă nu a dovedit realizarea operațiunilor.

În mod preponderent însă decizia de sesizare a organelor de urmărire penală este fundamentată de organul fiscal pe depistarea unui presupus comportament fiscal inadecvat din partea anumitor parteneri contractuali ai societății A. S.R.L.. Ori, asemenea constatări asupra unor furnizori nu pot conduce la refuzarea dreptului de deducere a TVA a societății reclamante, pe motiv că furnizorul bunurilor/serviciilor nu era o persoană înregistrată în scopuri TVA, atâta timp cât există o factură prin care să poată fi identificat emitentul facturii în cauză.

Recurenta a mai arătat că deși nu-i poate fi imputată societății reclamante lipsa efectuării unor verificări, totuși nu se poate reține că S.C. A. S.R.L. știa sau ar fi trebuit să știe că livrările menționate erau implicate într-o fraudă privind taxa pe valoare adăugată, însă cu toate acestea, organul fiscal sesizează organele penale și suspendă soluționarea contestației formulate.

Reclamanta nu contestă competența și posibilitatea organului de soluționare de a suspenda soluționarea contestației formulată de contribuabil, până la lămurirea aspectelor de ordine penală, însă apreciază că atâta vreme cât suspendarea este reglementată ca o norma relativă și nu imperativă, de la caz la caz, ar trebui analizată fiecare situație în parte, fără ca ori de câte ori organul de constatare care a făcut sesizare penală să dispună suspendarea soluționării contestației în faza recursului grațios.

În speța dedusă judecății, apreciază că nu este îndeplinită condiția urmăririi unui scop legitim și nici cea a raportului de proporționalitate, în contextul în care organul de soluționare refuză să analizeze apărările societății și probele furnizate, însă înțelege să lipsească reclamanta, pe o perioadă de timp nelimitată, de posibilitatea de a se adresa instanței de judecată, strict în baza unor aprecieri proprii, caracterizate de subiectivism și lipsite de material probatoriu care să le confere o aparență de veridicitate.

În concluzie, consideră recurenta, nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru suspendarea soluționării contestației, întrucât presupusa infracțiune de evaziune fiscală nu are nicio înrâurire hotărâtoare asupra soluționării contestației, din moment ce neregularitățile reprezentate de un presupus comportament fiscal necorespunzător din partea unor furnizori ai S.C. A. S.R.L., nu sunt imputabile reclamantei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, analizând motivele de recurs, în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

În cauză, reclamanta a învestit instanța de contencios cu o cerere de anulare a Deciziei nr. 261/12.08.2015 a ANAF prin care s-a dispus suspendarea soluționării pe fond a contestației sale bazată pe dispozițiile art. 205 al aceluiași cod, precum și obligarea pârâtei la soluționarea în fond a contestației formulate pe cale administrativă.

Prin sentința recurată, decizia organului fiscal a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, apreciindu-se a fi legală și temeinică, în raport de starea de fapt expusă de organul de inspecție fiscală.

Înalta Curte, nu împărtășește concluzia primei instanțe, constatând că în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, apreciind că nu se impune menținerea măsurii suspendării contestației administrative.

Astfel, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

Înalta Curte reține că acest articol instituie o posibilitate, și nu o obligație pentru organul de soluționare a contestației, iar, pentru a se dispune o asemenea măsură, trebuie (i) să existe indiciile săvârșirii unei infracțiuni și (ii) infracțiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. În speță, nu este, însă, îndeplinită niciuna dintre aceste condiții.

Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate reprezentanților societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Fără a face aprecieri asupra forței probante a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă în timpul controlului fiscal și în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii realității operațiunilor efectuate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Referitor la condiția înrâuririi asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, organul de soluționare a contestației are de analizat contestația recurentei-reclamante în funcție de documentația avută în vedere de emitentul actelor contestate la data controlului precum și de prevederile legale incidente. Împrejurarea că ar exista o lucrare penală în curs de cercetare, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în această procedură administrativă.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt fondate susținerile recurentei-reclamante referitoare la durata îndelungată de soluționare a sesizării penale, întrucât suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantei.

În speță, decizia de suspendare a contestației administrative a fost emisă la data de 12.08.2015, durata procedurii administrative de aproximativ 4 ani, devenind nerezonabilă.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerității procedurii jurisdicționale, exigență a statului de drept care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

În consecință, prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată în sensul admiterii acțiunii reclamantei, va anula Decizia 261/12.08.2015 și obligă pârâta la soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 105 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, admitea acțiunea.

Dispune anularea deciziei nr. 261/12.08.2015 a ANAF și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2019.