ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2265/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea Deciziei nr. 45/29.01.2018, emisă de către ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a deciziei pentru regularizarea situației nr. x/21.08.2017, precum și a Procesului-verbal de control nr. x/21.08.2017, ambele emise de Direcția Generală a Vămilor din cadrul ANAF, restituirea sumelor achitate de reclamantă în baza actelor sus-menționate, actualizate cu dobânda aferentă, începând cu data plății și până la restituirea integrală a acestora, cu obligarea în final la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 61 din 10 mai 2019, Curtea de Apel Brașov a respins acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Vămilor - Direcția Supraveghere și Control Vamal.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488, alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta arată că instanța de fond și-a întemeiat convingerea pe dispoziții legale ce au fost în vigoare de la momente diferite, apreciind, în unele paragrafe, că situației deduse judecății i se aplică o anumită normă/Regulament, pentru ca în alte paragrafe să aprecieze că nu i se aplică acea normă/acel Regulament.

Astfel, în motivarea soluției pronunțate, instanța de fond și-a întemeiat argumentarea pe jurisprudență a CJUE dată în aplicarea Regulamentului CEE nr. 2913/92 de instituire a CVC (parag. 2 pag. 7 din hot.), deși în teza finală a parag. 2 de la pag. 10 din hotărâre a apreciat că Jurisprudență menționată în apărare de reclamantă nu este relevantă, deoarece aceasta se referă la prevederile Regulamentului nr. 2913/92, prevederi care nu mai sunt aplicabile.

Considerentele hotărârii recurate cuprind dispoziții legale ce nu erau în vigoare în anul 2015, anul punerii în liberă circulație a mărfurilor în discuție, unele fiind abrogate, iar altele încă neintrate în vigoare.

Astfel, recurenta reclamantă arată că la pag. 10 parag. 8 din hotărâre, ...curtea apreciază că actele contestate respectă prevederile art. 77 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii - nu era în vigoare în anul 2015, anul punerii în liberă circulație a mărfurilor în discuție, intrând în vigoare la data de 01 iunie 2016, coroborat fiind cu art. 223, 287 din Legea nr. 86/2006 - nu era în vigoare în anul 2015, de la 01 ianuarie 2007, România devenind stat membru al Uniunii Europene și fiind obligată să aplice direct Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2.913/92 de instituire a Codului vamal comunitar, cu modificările ulterioare; potrivit art. 253 din Regulament: "Acest regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.", art. 1 din Regulamentul CEE nr. 91/26.01.2009, art. 1 din Regulamentul UE nr. 924/04.10.2012, art. 136, 139 din Legea 5/1/2003 privind Codul fiscal - nu era în vigoare în anul 2017, pentru care instanța de fond apreciază că este aplicabil Regulamentul 952/2013, dar care era în vigoare în anul 2015, la data punerii în liberă circulație a mărfurilor în discuție, art. 11 din Reg. (UE) nr. 883/2013, privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) - constituie un motiv distinct de recurs, instanța pronunțând hotărârea recurată cu încălcarea acestui articol, 103 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii - intrat în vigoare de la 1 iunie 2016, cor oborându-se și cu art. 221 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar - despre care instanța de fond a apreciat că nu mai este aplicabil.

La pag. 9 parag. 8, instanța de fond face vorbire despre termenul de prescripție pentru stabilirea datoriei vamale, însă, pe de o parte, reclamanta nu a criticat actele contestate raportat la vreun termen de prescripție, această motivare fiind străină de motivele acțiunii în anulare, iar, pe de altă parte, instanța de fond face trimitere la art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 coroborat cu art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, Legea 86/2006 privind Codul Vamal al României până la 01 ianuarie 2007 de când este obligatorie aplicarea directă a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2.913/92 de instituire a Codului vamal comunitar, iar O.G. nr. 92/2003 a fost aplicabilă în anul 2015, anul punerii în liberă circulație a mărfurilor în discuție.

La pag. 10 parag. 5, 6 și 7, instanța de fond a apreciat că, referitor la suma totală de 238.404 RON, constând în dobânzi și penalități de întârziere aferente taxelor antidumping în sumă de 176.658 RON, dobânzi și penalități aferente TVA în sumă de 61.746 RON. în cauză sunt aplicabile prevederile art. 114 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 952/2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii, care nu erau în vigoare în anul 2015, anul nașterii datoriei vamale, și prevederile art. 120 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în vigoare în anul 2915, anul nașterii datoriei vamale.

Așa fiind, se poate constata faptul că instanța de fond, cu privire la aceleași dobânzi și penalități calculate pentru o sumă raportată la anul 2015, a făcut aplicarea unor norme în vigoare atât în anul 2015, al nașterii datoriei vamale, cât și în vigoare începând cu iunie 2016.

Astfel, aplicând dispoziții legale care nu erau în vigoare în anul 2015, anul punerii în liberă circulație a mărfurilor și al nașterii datoriei vamale aferente, ci începând cu iunie 2016, instanța de fond a încălcat prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră expres principiul neretroactivității legii: Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Jurisprudența Curții Constituționale este fermă în sensul unei interpretări riguroase și univoce a acestor prevederi constituționale, nelăsând loc la nici un fel de confuzii în privința modului și cadrului de aplicare a acestui text constituțional explicit, însă instanța de fond a dat hotărârea cu încălcarea acestui principiu fundamental, pronunțând o hotărâre vădit nelegală.

În continuare, recurenta reclamantă afirmă că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).

Potrivit art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), autoritatea vamală poate calcula sumele datorate legal și stabili debitorul numai în baza Raportului final redactat sub autoritatea directorului general al OLAF: (l)La încheierea unei investigații a oficiului, se redactează un raport sub autoritatea directorului general. Raportul include o prezentare a temeiului juridic al investigației, etapele procedurale urmate, faptele constatate și încadrarea lor juridical preliminară, impactul financiar estimate al faptelor constatate, respectarea garanțiilor procedural în conformitate cu articolul 9 și concluziile investigației.

Raportul este însoțit de recomandările directorului general cu privire la întreprinderea sau nu a unei acțiuni. Aceste recomandări indică, după caz. orice acțiune disciplinară, administrativă, financiară și/sau judiciară din partea instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor și din partea autorităților competente ale statelor membre în cauză și specifică în mod special, sumele estimate care urmează a fi recuperate, precum și încadrarea juridică preliminară a faptelor constatate.

Or, Decizia de Regularizare a situației nr. x/21.08.2017 a fost emisă de către autoritatea vamală fără a exista un Raport final OLAF, ci numai notificarea cu nr. x-fără dată și adresa cu nr. de referință OCM(2017) x-30.06.2017, ambele în dosarul OLAF OF/2015/1332, dosar ce a fost pus la dispoziția statelor membre.

Trimiterea la dispozițiile art. 12 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013, făcută de pârâtă, este greșită deoarece art. 12 se aplică numai fără a aduce atingere articolelor 10 și 11 (...)"

Așadar, pârâta ar fi trebuit să facă aplicarea art. 12 numai în condițiile în care art. 11 ar fi fost respectat, respectiv dacă în speță ar fi fost emis un Raport final de către OLAF, cu privire la anchetă și rezultatele acesteia, procesul-verbal și decizia contestate în speță fiind în mod vădit nelegale.

Art. 12 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 prevede: (1) fără a aduce atingere articolelor 10 și 11 din prezentul regulament și dispozițiilor din Regulamentul (Euratom, CE) nr. 2185/96, oficiul poate transmite autorităților competente ale statelor membre în cauză informații obținute în cursul investigațiilor externe, în timp util pentru a le permite acestora să adopte măsuri corespunzătoare în conformitate cu dreptul lor național.

(2) fără a aduce atingere articolelor 10 și 11, directorul general transmite autorităților judiciare ale statului membru în cauză informații obținute de către oficiu în cursul investigațiilor interne cu privire la faptele care intră sub jurisdicția unei autorități judiciare naționale.

In conformitate cu articolul 4 și fără a aduce atingere articolului 10 (n.n.-confidențialitatea și protecția datelor), directorul general transmite, de asemenea, instituției, organismului, oficiului sau agenției în cauză informațiile menționate la primul paragraf al prezentului aliniat, inclusiv identitatea persoanei vizate, un rezumat al faptelor constatate, încadrarea lor juridică preliminară și impactul estimat asupra intereselor financiare ale Uniunii.

Îmbrățișând opinia intimatei-pârâte, instanța de fond a preluat întocmai susținerile acesteia, arătând că absența raportului final de misiune al OLAF la data demarării controlului nu împiedică autoritatea vamală să înceapă procedura de recuperare a diferențelor de drepturi de import, mai ales că aceasta are obligația de a înscrie suma ce urmează a fi recuperată de îndată ce are cunoștință de situație. Suspiciunea cu privire la originea reală a mărfurilor cât și confirmarea acesteia au făcut obiectul anchetei OLAF, astfel că o verificare ulterioară a certificatelor de origine nu mai era necesară, (pag. 7 parag. 4 din hot.)

Or, arată recurenta reclamantă că, așa cum rezultă din actele dosarului, raportul final de misiune OLAF nu a existat, nu numai la data demarării controlului, ci nu există nici în prezent, ancheta OLAF nu a fost finalizată, nu a confirmat o altă origine a mărfurilor decât cea înscrisă în certificatele de origine, iar aceste certificate nu au fost anulate, așa încât argumentarea instanței de fond este în mod vădit nelegală, impunându-se casarea hotărârii astfel pronunțate.

Pe de altă parte, din interpretarea dată de instanța de fond cu privire la absența raportului final OLAF, rezultă că autoritatea vamală ar fi trebuit să înceapă recuperarea diferențelor de drepturi de import, ceea ce înseamnă că aceste drepturi au fost stabilite de OLAF, lucru care nu s-a întâmplat, nu să înceapă stabilirea acestora, așa cum a procedat în cauză.

Autoritatea vamală nu avea cum să înceapă recuperarea sumei atâta vreme cât, potrivit notificării, pârâta nu a fost decât în posesia unor informații sumare, informații ce urmau să fie verificate de OLAF în continuarea investigației, deoarece, așa cum rezultă din notificare, la data transmiterii acesteia OLAF nu stabilise nici cantitatea, nici valoarea produselor vizate, nu stabilise impactul și nici suma taxelor antidumping.

De asemenea, statele membre urmau să furnizeze către OLAF documentele de import, inclusiv copiile certificatelor de origine, facturile comerciale și scrisorile de trăsură, în vederea continuării anchetei.

Mai mult, în notificare se face precizarea explicită și expresă că OLAF nu este în posesia informațiilor detaliate din partea autorităților vamale din Taiwan pentru a permite statelor membre să recupereze loturile ce fac obiectul anchetei.

Prin urmare, la data emiterii deciziei pentru regularizarea situației în discuție, în lipsa raportului final OLAF, pârâta nu putea stabili nici debitorul, nici vreo sumă cu titlu de taxă antidumping, astfel încât nu putea să înceapă recuperarea acestei taxe.

Totodată, ancheta OLAF, nefinalizată, nu a constatat că originea reală a mărfurilor este China, astfel cum în mod nereal a reținut instanța de fond, această susținere nefiind dovedită cu probele administrate în cauză.

Nici până la data prezentei, respectiv după un interval de timp de aproximativ 2 ani de zile, raportul final OLAF nu este depus la dosarul cauzei, ceea ce poate însemna ori că investigația OLAF nu este finalizată, ori că este finalizată dar, din motive subiective, nu a fost depus la dosar, unul dintre motive fiind acela că societatea reclamantă nu figurează printre importatorii vizați de OLAF, aspect pe care intimata-pârâtă dorește să îl țină ascuns, aceast comportament regăsindu-se în practica similară.

Așa fiind, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF.

Un alt motiv de nelegalitate privind sentința atacată rezidă din încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, astfel cum acesta este definit de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă arată că acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2018 la data de 22.01.2018, a avut ca judecător repartizat aleatoriu pe doamna B., aceasta conducând ședințele de judecată la 7 (șapte) din cele 8 (opt) termene care au fost acordate în cauză.

La ultimul termen de judecată, din data de 10.05.2019, în locul doamnei judecător B. a intrat doamna judecător C., care nu s-a pronunțat pe cererea de amânare formulată de reprezentantul reclamantei pentru a lua cunoștință de obiecțiunile depuse de pârâtă și pentru ca reclamanta să-și pregătească apărarea cu privire la acestea, a dispus respingerea obiecțiunilor, care nici nu ni s-au mai comunicat, a acordat cuvântul pe fond, hotărârea a fost pronunțată în aceeași zi, motivată rapid și comunicată prin poștă la data de 15.05.2019.

Aceste împrejurări au creat suspiciuni sub aspectul imparțialității doamnei judecător C., despre care recurenta arată că știa că a mai pronunțat o hotărâre într-o cauză similară a reclamantei, dar, de bună-credință, a sperat că probele suplimentare administrate de această dată, respectiv expertiza fiscală, probă pe care doamna judecător a respins-o cu ocazia primului dosar, vor determina o soluție de admitere a acțiunii reclamantei.

Insă, probabil pentru a demonstra că decizia de respingere a acestei probe în primul dosar a fost o decizie bună, a respins și acțiunea din dosarul de față, desființând opinia expertului fiscal desemnat.

Suspiciunile privind lipsa de imparțialitate a doamnei judecător s-au confirmat în momentul în care recurenta reclamantă a lecturat hotărârea și a constatat că aceasta cuprinde paragrafe întregi de motivare identică cu hotărârea pronunțată în primul dosar.

Diferențele între cele două motivări constau în sume, numere de containere, numerele actelor contestate și opinia cu privire la expertiză.

Relativ la expertiză, completul astfel constituit nu a ținut seama de faptul că, din analiza notificării de asistență mutuală x/30.06.2017 expertul a constatat faptul că exportatorul D.. nu se regăsește printre societățile enumerate în notificare, cu privire la care existau suspiciuni privitoare la originea eronată a mărfurilor.

Această împrejurare face dovada faptului că instanța, dintr-o vădită lipsă de imparțialitate, a reținut susținerile pe care pârâta le-a redat în cuprinsul actelor contestate și nu a analizat, imparțial și în mod legal, probele de la dosarul cauzei, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

De asemenea, arată recurenta reclamantă că instanța de fond nu a constatat că, ulterior informațiilor transmise de OLAF prin notificare, la data de 30.06.2017, autoritatea vamală nu a mai solicitat nicio informație, deși în notificare nu sunt stabilite nici cantitățile mărfurilor denumite generic elemente de fixare din fier sau din oțel, nici sumele care trebuie recuperate, nici debitorii.

Așa fiind, instanța ar fi trebuit să constate că termenul pentru înscrierea în evidența contabilă este depășit, acesta începând să curgă de la data de 30.06.2017, și nu de la emiterea deciziei pentru regularizarea situației, contestată, astfel cum a reținut instanța de fond, în acest caz termenul de 14 zile nemaiavând nicio relevanță, niciun scop, nicio eficiență.

La data controlului ulterior, autoritatea vamală nu a constatat nimic în plus care să transforme în certitudine suspiciunile ce rezultă din notificare, iar alte verificări nu a mai făcut, astfel încât nu a dovedit fără echivoc că reclamanta a importat mărfuri originare din China și nu din Taiwan.

Așadar, cu privire la concluzia că "s-a declarat eronat origine Taiwan, în realitate fiind origine China", pârâta nu a prezentat niciun document din care să rezulte acest aspect și nici nu a adus la cunoștință eventualele demersuri efectuate de autoritatea vamală cu privire la caracterul originar al produselor, deoarece autoritatea vamală nu a făcut astfel de demersuri.

Din conținutul adresei nr. x/19.07.2017, precum și din conținutul actelor administrative emise, nu rezultă nici cum s-a constatat faptul că a fost declarată eronat originea Taiwan pentru toate produsele ce fac obiectul acestor importuri și nici cum s-a ajuns la concluzia că acestea ar fi de origine China.

În cauză, statutul preferențial al mărfurilor s-a stabilit pe baza certificatelor de origine eliberate de autoritatea competentă din Taiwan, iar dacă, ulterior OLAF a susținut că acestea nu corespund realității, dar fără să stabilească vreo legătură între denaturarea conținutului acestor certificate sau emiterea lor în mod fals cu bună știință și vreo faptă a reclamantei, în mod evident această eroare nu putea fi detectată în mod obișnuit de către reclamanta importator.

Diligenta importatorului reclamant a fost dovedită întrucât acesta, la data punerii în liberă circulație a mărfurilor, a prezentat autorității vamale toate documentele necesare pentru plasarea produselor în regim preferențial, autoritățile vamale nu l-au informat despre existența unor suspiciuni cu privire la autenticitatea certificatului de origine, iar în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nu fusese publicat un aviz care să semnaleze suspiciuni cu privire la această taxă antidumping.

Totodată, se arată că reclamanta nu avea la îndemână procedura solicitării informațiilor, mai ales în condițiile în care nu avea îndoieli cu privire la originea atestată a mărfurilor și nici nu era obligată să investigheze mai mult acest aspect câtă vreme marfa era însoțită de certificate de origine eliberate de un organ central de stat.

Față de aceste considerente, recurenta reclamantă solicită casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

II Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Astfel cum rezultă din memoriul de exercitare a căii de atac, o critică ce vizează legalitatea sentinței civile nr. 61/10.05.2019 în ansamblu este detaliată la punctul patru al cererii recurentei reclamante și tinde a demonstra lipsa de imparțialitate a judecătorului fondului.

În esență, recurenta reclamantă a susținut acest motiv de casare din perspectiva faptului că judecătorul fondului a mai pronunțat o hotărâre într-o cauză similară în care a figurat parte aceeași reclamantă, respingând acțiunea sa iar considerentele sentinței recurate în cauza de față sunt parțial identice cu cele expuse de același judecător în prima hotărâre pronunțată.

Dezlegând această critică a recurentei reclamante, Înalta Curte constată că reclamanta nu a uzat de mijloacele procedurale prevăzute de C. proc. civ. în situația incompatibilității judecătorului, fiind de subliniat faptul că recurenta reclamantă a avut cunoștință de modalitatea de soluționare a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, sentința fiind pronunțată în acea cauză la 5 iulie 2017.

Prin urmare, nimic nu împiedica recurenta reclamantă să uzeze de dispozițiile art. 44-47 C. proc. civ., în măsura în care avea suspiciuni cu privire la imparțialitatea judecătorului fondului, fondate pe faptul exprimării opiniei judecătorului în cuprinsul sentinței pronunțate într-o cauză similară.

Nefăcând acest lucru, recurenta reclamantă nu poate invoca direct în recurs incompatibilitatea judecătorului, subliniind Înalta Curte că afirmațiile recurentei, în sensul că suspiciunile privind lipsa de imparțialitate a doamnei judecător s-au confirmat în momentul în care a lecturat hotărârea și a constatat că aceasta cuprinde paragrafe întregi de motivare identică cu hotărârea pronunțată în primul dosar, nu sunt apte a demonstra teza cunoașterii motivului de incompatibilitate după închiderea dezbaterilor, sugerată de recurenta reclamantă.

Critica recurentei reclamante, în sensul că instanța fondului a preluat paragrafe întregi din considerentele sentinței civile nr. 117/05.07.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, trebuie examinată din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., constatând Înalta Curte, însă, că nu este incidentă ipoteza primei teze a articolului anterior citat.

Luând act de faptul că ambele cauze în analiză vizează regularizarea drepturilor vamale aferente unor importuri de materiale ce se dovedește a fi realizate din China, cu consecința aplicării taxelor antidumping, instanța de control constată că identitatea sesizată de reclamantă există și în privința motivelor de nelegalitate invocate de aceeași reclamantă în ambele cauze.

În același context, faptul că judecătorul fondului a analizat efectiv fondul cauzei soluționate prin sentința nr. 61/10.05.2019 este demonstrat de considerentele formulate pe marginea concluziilor expertizei judiciare administrate în cauza de față, acesta fiind un element de diferențiere între cele două pricini.

Ca atare, instanța de control judiciar nu poate reține nici incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Tot circumstanțiat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă critică sentința civilă nr. 61/10.05.2019 pentru existența unor motive contradictorii, susținând recurenta reclamantă, în esență, că judecătorul fondului a apreciat, în unele paragrafe, că situației deduse judecății nu i se aplică o anumită normă/Regulament, pentru ca în alte paragrafe să aprecieze că i se aplică acea normă/acel Regulament, detalierea acestei critici regăsindu-se la pag. 2-3 din memoriul de recurs, conținutul argumentării fiind redat mai sus.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută existența unor considerente contradictorii, de natură a face imposibil de verificat raționamentul judecătorului fondului cauzei, aceasta fiind premisa pentru care legiuitorul a reglementat motivul de casare reprezentat de motivarea conținând considerente contradictorii(art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.).

Sintetizând cele reținute de prima instanță, sub aspectul cadrului legal aplicabil importurilor efectuate de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că obiectul dezbaterii judiciare vizează taxele vamale aferente importului unor mărfuri denumite generic "elemente de fixare", încadrate în Tariful vamal comunitar la poziția tarifară 73.18, pentru care a declarat originea din Taiwan, exportator fiind firma D. din Taiwan.

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța fondului reține că, în urma controlului ulterior, efectuat în interiorul termenului de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, s-a demonstrat originea reală a mărfurilor, prin identificarea traseului și a originii reale declarate la importul în Taiwan, pe baza datelor puse la dispoziție de autoritățile vamale din Taiwan prin intermediul OLAF, acestea provenind practic din R.P.Chineză. Mai exact, mărfurile au sosit din China în Taiwan, având ca origine declarată China, au fost transbordate în alte containere și reexportate în alte țări, ca având origine Taiwan. În Taiwan bunurile în discuție nu au suferit vreo procesare sau transformare pentru a fi considerate ca originare din acest stat.

În consecință, conform notificării de asistență mutuală x/30.06.2017 formulată în dosarul OLAF OF/2015/1332, ce a stat la baza verificărilor operate de autoritatea pârâtă, s-a stabilit parcursul containerelor identificate după numărul lor, după furnizori, transportatori, după denumirea vaselor care au efectuat transportul, până la intrarea în România, identificându-se un număr de 11 containere cu mărfuri de proveniență din China, pentru care a fost declarată în mod eronat țara de origine Taiwan.

S-a stabilit corespondența acestor date cu datele privind importurile efectuate de către reclamantă cu cele 11 declarații vamale, reținându-se că aceasta a declarat originea mărfurilor din Taiwan în baza unor date nereale și nu a achitat pentru mărfurile importate taxele antidumping care se datorează pentru mărfurile originare din China.

Aceasta fiind situația de fapt, reține instanța fondului că, prin Regulamentele (CE) nr. 91/2009 și nr. 924/2012, Comisia Europeană a instituit taxe antidumping definitive pentru importurile de elemente de fixare din fier sau oțel, încadrate la codul tarifar 73.18, originare din Republica Populară Chineză. În aceste condiții, societatea datorează pentru mărfurile în cauză, taxe antidumping de 74,1% conform art. 1 din Regulamentul (UE) nr. 91/2009, în vigoare la data efectuării importurilor.

În perioada 28.03.2015-27.02.2016 au fost în vigoare prevederile Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/519, acesta fiind abrogat conform Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2016/278 al Comisiei, de abrogare a taxei antidumping definitive impuse asupra importurilor de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză, abrogarea producând efecte de la data intrării actului în vigoare, neservind ca bază pentru rambursarea taxelor percepute înaintea acestei date.

Mai precis, actul de abrogare se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea acestuia, iar nu și situațiilor trecute, anterioare, neservind ca bază pentru rambursarea taxelor percepute înaintea acestei date.

Într-adevăr, nici la data importurilor nici la data controlului ulterior, TARIC-ul nu prevedea taxe antidumping la importurile de mărfuri originare din Taiwan, așa cum au fost declarate de reclamantă, însă întrucât ancheta OLAF a constatat că originea reală a acestora este China, în acest caz sunt aplicabile prevederile din TARIC, prevederi care instituie taxe antidumping de 74,1%, la data nașterii datoriei vamale.

Raportat la cele arătate anterior, Înalta Curte constată că nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., neexistând nicio contradicție a motivării instanței de fond pe marginea cadrului normativ aplicabil cauzei.

În ceea ce privește critica recurentei reclamante, referitoare la faptul că stabilirea drepturilor vamale s-a realizat în absența unui raport final al OLAF, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Regulamentul UE nr. 883/2013 ci prevederile art. 12 din același act normativ.

Astfel, dispozițiile art. 11 din Regulamentul nr. 883/2013 vizează rapoartele întocmite în urma investigațiilor efectuate de OLAF, precizând care sunt efectele juridice ale acestora în raport de statele membre, în timp ce dispozițiile art. 12 din Regulament au un alt câmp de aplicare, reglementând schimbul de informații între oficiu și autoritățile competente ale statelor membre.

Dacă, în cazul anchetei finalizate conform prevederilor art. 10-11 din Regulament, OLAF întocmește un raport final, care conține o prezentare a temeiului juridic al investigației, etapele procedurale urmate, faptele constatate și încadrarea lor juridică preliminară, impactul financiar estimat al faptelor constatate și este însoțit de recomandările directorului general cu privire la întreprinderea sau nu a unei acțiuni(după caz, orice acțiune disciplinară, administrativă, financiară și/sau judiciară din partea instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor și din partea autorităților competente ale statelor membre în cauză și specifică, în mod special, sumele estimate care urmează a fi recuperate) prin notificarea emisă în temeiul dispozițiilor art. 12 din Regulament oficiul transmite autorităților competente ale statelor membre în cauză informații obținute în cursul investigațiilor externe, în timp util pentru a le permite acestora să adopte măsuri corespunzătoare în conformitate cu dreptul lor național.

Cele două proceduri respectiv procedura investigației proprii și procedura notificării de asistență mutuală nu se exclud reciproc(aspect demonstrat de terminologia "fără a aduce atingere") și nici nu se poate susține, cum greșit apreciază recurenta reclamantă, că notificarea de asistență mutuală nu produce niciun efect în absența unui raport final, pentru că o atare lipsește de rațiune chiar reglementarea procedurii schimbului de informații între oficiu și autoritățile competente ale statelor membre.

În cauza de față, informația transmisă pe calea notificării de asistență mutuală privește originea reală a mărfurilor importate de recurenta reclamantă, fiind demonstrat faptul că acestea provin din China și nu din Taiwan (cum s-a menționat în declarațiile vamale de import), aspectul originii reale, necunoscut inițial de autoritățile vamale, fiind determinant pentru a se constata că recurenta reclamantă datora taxele antidumping definitive pentru importurile de elemente de fixare din fier sau oțel, încadrate la codul tarifar 73.18, originare din Republica Populară Chineză.

Cât privește incidența, în cauză, a prevederilor art. 220 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, în mod judicios a reținut părima instanță faptul că eroarea organelor vamale, condiție esențială pentru a dispensa importatorul de taxele vamale stabilite la controlul ulteior, nu poate fi invocată, în condițiile în care la momentul vămuirii reclamanta a prezentat date incorecte referitoare la originea mărfurilor și în condițiile în care, la acea dată, mărfurile originare din China erau supuse taxelor antidumping conform Regulamentului (CE) nr. 91/2009, Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 924/2012 și Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/519.

Așadar, stabilirea unui alt regim vamal al importurilor în analiză nu a fost consecința reanalizării datelor ce s-ar fi aflat la dispoziția autorității vamale din momentul depunerii declarației vamale de import, pentru că numai într-o atare situație se poate reține culpa autorității vamale în încadrarea corectă a regimului vamal.

În ceea ce privește critica recurentei reclamante, potrivit căreia instanța fondului a înlăturat greșit concluziile expertizei efectuate în cauză, în contextul în care expertul a sesizat faptul că exportatorul D.. nu figurează în lista societăților enumerate în notificarea OLAF, Înalta Curte subliniază, în primul rând, că modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în cauză nu constituie un motiv de casare, susceptibil de analiză în calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, instanța de control judiciar reamintește faptul că trasabilitatea importurilor efectuate cu declarațiile vamale de import ce au făcut obiectul verificărilor ulterioare în cauza de față este demonstrată, dincolo de orice echivoc, reținând judecătorul fondului că mărfurile pentru care a fost emisă decizia pentru regularizarea situației nr. x/22.11.2016 provin din China și nu din Taiwan, conform celor menționate la paginile 7 și 8 .

Reține judecătorul fondului sub acest aspect, că pentru cele 2 containere având seriile x și x organele vamale au arătat întregul traseu al mărfii: sosirea în Taiwan cu origine declarată China, declarația de import în Taiwan cu nr. x din data de 25.08.2014, nava pe care au fost încărcate containerele din China, declarația de export a containerelor din Taiwan cu nr. x din data de 11.06.2015, nava de încărcare în Taiwan cu destinația Europa, societatea destinatară din România. Containerele în speță sunt regăsite la poziția 7 din anexa la notificarea transmisă de către OLAF. Pentru mărfurile sosite în aceste containere au fost depuse declarațiile de punere în liberă circulație din data de 04.08.2015, având originea eronat declarată-Taiwan. Pentru marfa încărcată în alte 2 containere cu seriile x și y, demonstrația originii chineze a mărfii este stabilită tot în anexa la AM, unde se arată întregul traseu, pornindu-se de la sosirea ei în Taiwan cu origine declarată China, de la declarația de import în Taiwan cu nr. x din data de 05.06.2015, ajungându-se la societatea destinatară din România, la eliberarea declarațiilor de punere în liberă circulație din data de 07.08.2015. Pentru alte 2 containere cu seriile x și x este făcută în mod asemănător demonstrația originii din China a mărfii transportate, urmându-se întregul traseu al acesteia, respectiv sosirea în Taiwan cu origine declarată China, declarația de import în Taiwan, nava pe care au fost încărcate containerele din China, declarația de export din Taiwan cu nr. x din data de 05.06.2015, nava de încărcare în Taiwan cu destinația Europa, societatea destinatară din România. Containerele cu seriile x și x au fost importate din China în Taiwan cu declarația vamală de import nr. x din 26.06.2015, apoi exportate din Taiwan în România cu declarația vamală de export nr. x/29.06.2015.

Prin urmare, menționarea sau nu a cocontractantului recurentei reclamante în anexele notificării OLAF nu prezintă importanță practică, din moment ce trasabilitatea mărfurilor importate de reclamantă și atestarea originii acestora ca fiind, în realitate, chineză, sunt aspectele în raport de care se datorează taxele antidumping.

In ceea ce privește diferența de TVA aferentă mărfurilor importate, sunt incidente prevederile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 în vigoare la data efectuării importurilor, potrivit cărora importul de bunuri este o operațiune supusă taxei pe valoarea adăugată, aceasta fiind exigibilă la data la care bunurile sunt supuse taxelor antidumping.

Referitor la dobânzile și penalitățile de întârziere, acestea au fost calculate în mod legal de organele vamale, începând cu data nașterii datoriei vamale (acordarea liberului de vamă), în acord cu prevederile art. 114 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, de stabilire a Codului vamal al Uniunii, în vigoare la data efectuării controlului ulterior, care precizează că "în cazul în care datoria vamală ia naștere în baza articolului 79 sau a articolului 82 sau în cazul în care notificarea datoriei vamale rezultă dintr-un control ulterior, penalitățile de întârziere se percep în plus față de cuantumul taxelor la import sau la export, de la data la care a luat naștere datoria vamală și până la data notificării acesteia".

Față de aceste considerente recursul de față va fi respins ca nefondat, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinței civile atacate.

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 61 din 10 mai 2019 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 aprilie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.