ÎCCJ, decizie (scj.ro #85030)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #85030) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Subvenții primite de la bugetul local. Includerea  subvențiilor în preț.

Obligația aplicării TVA.

Codul Fiscal art. 137

alin. (1) lit. a)

Cerere de chemare în

garanție formulată în cadrul unei cauze în contencios administrativ. Condiții

de admisibilitate.

Legea nr. 554/2004, art.

16

Codul de procedură

civilă, art. 60-63

conformitate cu art.  137 alin. (1) lit. a) din Codul Fiscal, subvențiile

primite de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, legate direct de

prețul bunurilor livrate sau al serviciilor prestate se impun în baza de calcul

a TVA.

Faptul că prețul energiei termice a fost acoperit de către

reclamantă din prețul facturat către populație, reprezentat de prețul național

de referință la care s-a adăugat TVA, și subvenția primită de la stat,

determinată concret în prețul energiei termice (fiind stabilită pe unitatea de

măsură a bunurilor livrate, respectiv gigacaloria) conduce la concluzia că

subvențiile încasate de reclamantă de la bugetul local sunt legate direct de

prețul bunurilor livrate, intrând așadar în baza de impozitare a taxei pe

valoarea adăugată. Reclamanta avea prin urmare, obligația colectării TVA în

cuantumul stabilit de organul fiscal competent, la data încasării subvenției.

garanție în fața instanței de contencios, în alte situații decât în cea expres

reglementată prin dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

respectiv în situația în care  persoana fizică care a elaborat, a emis sau a încheiat

actul administrativ atacat, ori care se face vinovată de refuzul de a rezolva

cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, chemată în

judecată în condițiile art. 16 alin. (1) din lege, cheamă la rândul său în

garanție,  pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să

elaboreze sau să nu elaboreze actul.

Este astfel inadmisibilă cererea de chemare în garanție

formulată de reclamant pentru ipoteza respingerii acțiunii sale în contencios

administrativ, asupra pretențiilor care derivă din efectele actului

administrativ atacat, acestea putând fi valorificate în contradictoriu cu

persoanele care nu figurează ca parte în raportul dedus controlului

judecătoresc, numai printr-o acțiune introdusă pe cale principală, la instanța

competentă după natura cauzei.

I.C.C.J.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia nr. 2830 din 31 mai 2007

Notă: Art 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a fost modificat prin art.

I pct. 23 din Legea nr. 262/2007, publicată în M.Of. nr. 510 din 30/07/2007

Prin acțiunile conexe

formulate la 15 noiembrie 2004 și 11 ianuarie 2005, reclamanta Regia Autonomă

de Distribuire a Energiei Termice Constanța a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții  Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și

Finanțelor), Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a

Finanțelor Publice  Constanța, structura de Administrare Fiscală – Activitatea

de Control Fiscal Constanța, în principal, anularea Deciziei nr.393 din 17

decembrie 2004 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu

consecința anulării deciziei de impunere nr.1295 din 2 noiembrie 2004 și a

desființării Raportului de inspecție fiscală din data de 1 noiembrie 2004 în

ceea ce privește capitolul „Constatări fiscale TVA colectat” și a anulării

măsurii de obligare a sa la plata TVA în sumă de 76.821.970.395 lei a

dobânzilor în sumă de 2.388.839.297 lei și a penalităților în sumă de

761.908.786 lei.

În subsidiar, reclamanta a

susținut că, în cazul în care se va respinge  cererea  sa ca nefondată ,

înțelege  să conteste cuantumul  dobânzilor și penalităților de întârziere.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că, prin Raportul de inspecție fiscală întocmit de SAF-ACF

Constanța s-a constatat încălcarea prevederilor art.137 alin.(1) lit.a) din

Codul fiscal ale pct.17 alin.(1) și (3) din Normele metodologice de aplicare a

Codului fiscal, constând în faptul că societatea nu a colectat TVA și pentru

subvențiile primite de la bugetul local, motiv pentru care i-a reținut

obligația de plată a TVA, cu dobânzi și penalități de întârziere.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, prin Raportul de inspecție fiscală întocmit de SAF-ACF

Constanța s-a constatat încălcarea prevederilor art.137 alin.(1) lit.a) din

Codul fiscal și ale pct.17 alin.(1) și (3) din Normele metodologice de aplicare

a Codului fiscal, constând în faptul că societatea nu a colectat TVA și pentru

subvențiile primite  de la bugetul local, motive pentru care i-a reținut

obligația de plată a TVA cu dobânzi și penalități de întârziere.

Reclamanta a constatat

actele fiscale menționate sub următoarele aspecte:

1.) S-a arătat că subvenția

primită nu îndeplinește condițiile expres prevăzute de pct.137 alin.(1) lit.a)

și ale pct.17 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal,

astfel că, încadrându-se în dispozițiile pct.17 alin. (4) intră în baza de

impozitare. În acest sens reclamanta a susținut  că una dintre condițiile ce

trebuie îndeplinite pentru Ca subvențiile să fie legate de preț este ca prețul

livrării să fie impus prin lege, ori prețul livrării în cazul concret al RADET

Constanța este format din suma a două prețuri: prețul EC”Electrocentrale”SA

București – Sucursala Constanța aprobat prin decizie de către ANRE și prețul

produs de RADET Constanța aprobat  și probat de ANRSC București și consiliul

Local Constanța.

A mai arătat reclamanta că

prețul de livrare nu este identic cu prețul național de referință stabilit prin

H.G. nr.1155/2004, preț care se determină conform art.2 din O.G.  nr.162/1999,

deci nu este impus prin lege.

De asemenea, s-a susținut

că prețul național de referință, unic pe țară, nu este legat direct de prețul

bunurilor livrate.

În ceea ce privește soluția

dată de organul fiscal la acest motiv de contestație, reclamanta a menționat că

Agenția Națională de Administrare Fiscală face trimitere la Decizia nr.7/2002

care s-a dat în aplicarea Legii nr.345/2002 privind TVA, această decizie fiind

greșit invocată întrucât Legea nr.345/2002 a fost abrogată.

2) Reclamanta a susținut

că, în mod greșit, s-a constatat de către organul de control că la data

efectuării controlului TVA ar fi fost exigibilă în temeiul art.134 Cod fiscal.

Cât timp exigibilitatea înseamnă faptul încasării TVA, iar reclamanta nu a încasat

această taxă aferentă subvenției, ea nu datorează TVA, taxa nefiind exigibilă.

A arătat reclamanta că,

subvenția reprezintă un ajutor de stat, care are menirea de a asigura buna

funcționarea serviciului public , scopul acordării subvenției fiind acela de

acoperire a eventualelor deficiențe, respectiv, în cazul reclamației, diferența

dintre prețul de producție și distribuție a energiei termice și prețul de

livrare către populație.

Întrucât sursa subvenției

reprezintă bugetul de stat și nu se precizează în lege dacă suma alocată cu

acest titlu include sau nu, TVA aferentă, nu i se poate impune colectarea TVA,

de altfel reclamanta neavând posibilitatea de a colecta de la consumatorul

final decât TVA aferentă prețului de referință, nu și cea aferentă subvenției.

3) Cu privire la capătul de

cerere subsidiar, reclamanta a menționat că, în mod eronat au fost stabilite

dobânzile și penalitățile de întârziere, fiind calculate și obligațiile

accesorii aferente sumei de 34-545.606.140 lei, reținută la bugetul de stat

încă din data de 3 mai 2004 pentru obligații viitoare.

La data de 17 martie 2005,

reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului Constanța

prin primar a primarului Municipiului Constanța și a Consiliului Local

Constanța solicitând ca, în situația în care va cădea în pretenții în cadrul

contestației, chemații în garanție să fie obligați să suporte  plata sumelor la

care se face referire în decizia de impunere de AGFP Constanța.

La rândul lor, Primarul

municipiului Constanța  prin primar și Consiliul Local Constanța au chemat în

garanție Consiliul Județean Constanța  care de asemenea, a formulat cerere de

chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de  Apel Constanța -

Secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal,

prin sentința civilă nr.708/CA din 27 octombrie 2006, a respins acțiunea, ca nefondată

a admis în  parte cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă față

de Primarul municipiului constanța, Municipiul Constanța și consiliul local

Constanța și a obligat chemații în garanție la plata către reclamantă a sumei

de 76.821.970.395 lei (ROL) reprezentând TVA aferentă subvenției.

Totodată a admis cererile

de chemare în garanție formulată de Primarul Municipiului Constanța, Municipiul

Constanța și Consiliul Local Constanța împotriva Consiliului județean Constanța

și de Consiliul Județean Constanța împotriva Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

A obligat chematul în

garanție Consiliul Județean Constanța la plata către Primarul municipiului

Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța a sumei

reprezentând TVA aferentă subvenției bugetare și a obligat chematul în garanție

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către Consiliul

Județean constanța a sumei reprezentând TVA aferentă subvenției acordate

Consiliului Local Constanța pentru reclamantă din bugetul de stat.

A admis cererea de majorare

a onorariului de expert și a obligat reclamanta la plata sumei de 1950 lei

către expert și a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Instanța a reținut pe

fondul cauzei, că acțiunea este nefondată întrucât, în raport cu dispozițiile

art.137 alin.(1) lit.a din Legea nr.517/2004, subvenția în cauză este legată

direct de preț și îndeplinește condițiile pentru a fi inclusă în baza de

impozitare a TVA, iar dobânzile și penalitățile e întârziere au fost corect

calculate.

De asemenea, s-a apreciat

că în speță, sunt aplicabile prevederile art.18 lin.(1) lit.a) din Legea

nr.345/2002, iar situația reclamantei se încadrează la lit.B alin. (3) din

Decizia nr.7/2002 pentru aprobarea soluțiilor referitoare la aplicarea unor

prevederi privind TVA, prețul livrării pe unitatea de măsură fiind impus prin

lege conform H.G. nr.689/2002 și H.G. nr.1155/2004, subvenția acordată

reclamantei fiind corect determinată și fiind stabilită pe unitatea de măsură a

bunurilor livrate și anume pe gigacalorie.

Referitor

la exigibilitatea TVA, s-a reținut că reclamanta avea obligația împreună de

lege de a colecta TVA la momentul încasării subvenției astfel încât, faptul că

solicitarea subvenției s-a făcut fără TVA, nu este de natură să o exonereze de

plata sumelor stabilite în sarcina sa și a obligațiilor accesorii, reprezentând

dobânzi și penalități.

În ceea ce privește

cererile de chemare în garanție formulate, prima instanță a reținut că soluția

se impune, în raport cu prevederile Legii nr.507/2003 și cele ale O.U.G.

nr.81/2003, având în vedere că TVA aferentă subvențiilor se suportă din bugetul

de stat (care asigură  și subvenția), dar numai cu privire la cuantumul TVA.

Pentru sumele reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, suma ce

reprezintă un prejudiciu legal stabilit pentru neexecutarea la termen a

obligațiilor fiscale, faptă pentru care culpa aparține exclusiv reclamantei,

cererea de chemare în garanție este nefondată.

În cauză, a fost

atacată cu recurs, în termenul legal, de către chemații în garanție Consiliul

Local Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul Municipiului

Constanța, atât încheierea de ședință din data de 16 septembrie 2005 a Curții

de Apel Constanța - Secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal, prin care s-a respins excepția inadmisibilității

cererii de chemare în garanție, cât și

sentința

civilă nr. 707/CA din 27 octombrie 2006 a aceleiași instanțe.

De asemenea, împotriva sentinței civile nr. 708/CA din 27

octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția comercială,

maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal au mai declarat

recurs, în termenul legal, reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei

Termice Constanța, precum și chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a județului Constanța.

Recurenții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, prin

Primar și Primarul Municipiului Constanța au solicitat admiterea căii de atac

și modificarea hotărârii atacate în principal în sensul admiterii acțiunii în

contencios administrativ formulate de reclamantă și în subsidiar în sensul

respingerii cererii de chemare în garanție, învederând că, cât privește cererea

de chemare în garanție, instanța de fond trebuia să rețină inadmisibilitatea

acesteia în raport de subiectul calificat al persoanei

juridice supuse controlului fiscal, de raportul juridic creat în

controlul fiscal, de jurisdicția

administrativă și de prevederile art.

60 din Codul de procedură civilă.

S-a precizat că Municipiul Constanta, prin Primar si Primarul

Municipiului Constanța nu au calitate procesuală de chemat in garanție, nefiind

legați in nici un fel de raportul juridic fiscal dedus judecații, și că nu

exista astfel temei pentru obligarea recurenților in calitate de chemați in

garanție în condițiile în care nu sunt îndeplinite elementele prevăzute de art.

60 din Codul de procedură civilă. S-a mai arătat că acțiunea reclamantei

trebuia admisă și nu respinsă, atâta vreme cât Legea nr. 507/2003 privind

bugetul de stat pe anul 2004 nu a prevăzut expres

că sumele acordate cu titlu de subvenție

includ taxa pe valoarea

adăugată.

S-a solicitat, de către recurenta reclamantă Regia

Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța, admiterea recursului și

modificarea în parte a hotărârii

recurate

în sensul admiterii acțiunii cât privește petitul principal al acesteia, cu

consecința

anulării Deciziei nr.393/17.12.2004 emisă de către Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F, a anulării

deciziei de impunere nr. 12195/2.11.2004, a desființării Raportului de

inspecție fiscală din data de 1.11.2004 în ceea ce privește capitolul

„Constatări fiscale - TVA colectat și a anulării măsurii de obligare la plata

T.V.A. în sumă de 76.821.970.395 lei, a dobânzilor în sumă de 2.388.839.297 lei

și a penalităților în sumă de 761.908.786 lei.

Reclamanta a înțeles a critica soluția instanței de fond

sub aspectul respingerii petitului principal al cererii de chemare în judecată,

arătând, în primul rând, că în ceea ce privește cadrul legal aplicabil speței,

prima instanță a reținut în mod eronat că sunt aplicabile și dispozițiile Legii

nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, fiind evident că actul normativ

menționat a fost abrogat începând cu 1 ianuarie 2004, prin Legea nr. 571/2003

privind Codul Fiscal.

Consideră recurenta reclamantă că față de elementele speței

precum și cadrul legal în materie, subvenția primită de către R.A.D.E.T.

Constanta nu este supusă taxării TVA, nefiind îndeplinite la speță cerințele

art.137 alin.l lit.a) din Codul Fiscal și ale pct.17 alin.3 din Normele

metodologice de aplicare a Codului Fiscal.

Astfel, s-a arătat că în conformitate cu Legea 571/2003 privind

Codul Fiscal, art.137 alin.l lit.a) și cu H.G. 44/2004 privind aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii 571/2003, pct.17 alin. (l), se

dispune că subvențiile primite de la bugetul de stat sau de la bugetele locale,

legate direct de prețul bunurilor livrate și/sau serviciilor prestate se impun

în baza de calcul a TVA.

Se consideră că subvențiile sunt legate direct de preț dacă

îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a)

prețul livrării

/tariful prestării pe unitatea de măsură a bunurilor și/sau serviciilor

este impus de

lege sau prin decizii ale Consiliilor Locale, inclusiv sau exclusiv TVA;

b)

subvenția acordată este concret

determinabilă în prețul bunurilor și sau al serviciilor, respectiv este

stabilită pe unitatea de măsură a bunurilor livrate și/sau a serviciilor

prestate, în sume absolute sau procentuale.

Această prevedere trebuie coroborată cu dispozițiile alin. (4)

al pct. 7 din Normele metodologice, conform cu care „Nu intra în baza de

impozitare a taxei pe valoarea adăugată subvențiile sau alocațiile primite de

la bugetul de stat sau de la bugetele locale,

care

nu sunt legate direct de prețul de vânzare al bunurilor livrate sau al

serviciilor prestate

(...), și orice alte subvenții care nu îndeplinesc

cerințele menționate la alin. (l)".

A reținut instanța de fond că livrarea și facturarea energiei

termice s-a făcut la prețul național de referință stabilit prin H.G. 686/2002

și H.G. 1155/2004 astfel că ar fi îndeplinită condiția ca prețul livrării pe

unitatea de măsură să fie impus prin lege.

A mai învederat reclamanta că deși există pe plan național

un preț de referință, în livrările către populație nu acest preț a fost uzitat,

ci livrarea s-a făcut la prețul local, așa cum acesta este determinat prin art.

3, arătându-se totodată că prețul livrării este format dintr-o sumă de două

prețuri, și anume prețul S.C. Electrocentrale S.A. București - Sucursala

Constanța, aprobat prin decizie de către A.N.R.E. București și prețul propus de

R.A.D.E.T. Constanța, aprobat de către A.N.R.S.C. București și avizat de

Consiliul Local al Municipiului Constanța.

In aceste condiții - chiar dacă prețul la care R.A.D.E.T.

a furnizat energia termică sub aspectul cuantumului acestuia este același cu

prețul național de referință - prețul la care reclamanta a livrat energia

termica nu este unul și același cu prețul național de referință - avându-se în

vedere tocmai modalitatea de determinare a acestuia.

Astfel, prețul de livrare, ca un cumul al prețului stabilit de

S.C. Electrocentrale S.A. și cel propus de R.A.D.E.T. Constanța, nu este

identic cu prețul național de referință stabilit prin H.G. 686/2002 si H.G.

1155/2004 - tocmai prin modalitatea de determinare a acestui preț.

Această situație este determinată de împrejurarea că

prețul național de referință

conform art.2

din O.G. 162/1999 reprezintă o medie a preturilor locale ale producătorilor

care

utilizează gazele naturale, însumate cu tarifele de distribuție aferente, dar

reclamanta a precizat că nu utilizează gazele naturale pentru producerea

energiei termice. In atare împrejurare, s-a susținut, nu se poate reține că

prețul de livrare al R.A.D.E.T. este unul și același cu prețul național de

referință (chiar dacă prin prisma cuantumului acestuia este similar).

Față de aceste argumente, s-a solicitat instanței a constata că

prețul livrării la care se referă lit.a) a pct.17 este un preț obiectiv și

reprezintă cumulul prețului stabilit de S.C. Electrocentrale SA. și prețul

propus de R.A.D.E.T. Constanta si el nu este impus prin lege.

Prin lege, s-a spus, este impus doar prețul național de

referință, care nu este același cu prețul livrării practicat de către

R.A.D.E.T., astfel încât condiția prevăzută la lit.a) nu este îndeplinită.

Din alt punct de vedere, s-a arătat că conform pct. 17 alin.

(1), pentru a se include în baza de impozitare a TVA, subvențiile primite

trebuie să fie legate direct de prețul bunurilor livrate, ori în cazul

reclamantei prețul național de referință stabilit prin H.G. 686/2002 și H.G.

1155/2004, unic pe tară, nu este legat direct de prețul bunurilor livrate,

tocmai unicitatea acestui preț conferindu-i un

caracter special care face ca acesta să nu fie

legat direct de prețul

bunurilor livrate.

Prin motivele de recurs, Ministerul Finanțelor Publice, în

calitate de chemat în garanție, a solicitat admiterea recursului si modificarea

sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel Constanta, ca fiind netemeinica

si nelegala, și pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare in

garanție formulata de Consiliul județean Constanta, ca inadmisibilă.

A învederat recurentul că potrivit art.60 alin.(l) Cod procedura

civila, partea poate sa cheme in garanție o alta persoana împotriva căreia ar

putea sa se îndrepte, in cazul când ar cădea in pretenții, cu o cerere in

garanție sau despăgubiri.

Cererea de chemare in garanție se comunica terțului chemat

in proces, care va deveni astfel parte in proces, acordându-i-se un termen

pentru a depune întâmpinare și a-și pregăti apărarea, putând la rândul sau sa

cheme in garanție o alta persoana, șirul

chemărilor

in garanție fiind limitat la doua, literatura juridică fiind unanimă in acest

sens.

Cel de al doilea chemat in garanție își poate valorifica dreptul

sau la garanție sau la despăgubire numai prin intermediul unei acțiuni

principale separate.

In speță, s-a precizat, reclamanta a chemat in garanție,

mai întâi, Consiliul local Constanta, Municipiul Constanta si Primarul

Municipiului Constanta, iar apoi acestea din

urma

au chemat în garanție Consiliul județean Constanta, pentru ca, prin a treia

cerere de

chemare in garanție formulata in cadrul aceleiași cauze,

Consiliul județean Constanta sa solicite introducerea in cauza calitate de

chemat in garanție a Statului roman reprezentat de către Ministerul Finanțelor

Publice.

Cererea de chemare in garanție formulata de către

Consiliul județean prin care a solicitat introducerea in cauza a Statului roman

prin Ministerul Finanțelor Publice este inadmisibila, a susținut recurenta, si

datorita faptului ca obiectul acțiunii principale ii constituie anularea unor

acte administrative emise in cadrul cailor administrative reglementate de

dispozițiile Codului de procedura fiscala, dispoziții ce au în vedere persoana

supusa controlului si răspunderea celui aflat in culpa, deci un raport juridic

distinct între persoana nemulțumita de modul in care a fost efectuata inspecția

fiscala si organul fiscal, fără insa a lua parte la aceste raporturi terțe

persoane.

Pe de altă parte, s-a apreciat ca fiind inadmisibila cererea de

chemare in garanție a Ministerului Finanțelor Publice, in condițiile in care

Ministerul Finanțelor Publice are si calitatea de parat in aceeași cauza, fiind

un non-sens ca Ministerul Finanțelor Publice sa aibă dubla calitate: parat si,

in timp, si chemat in garanție.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că reclamanta avea obligația

încasării TVA, întrucât potrivit art.l alin. (3) din O.U.G. nr. l15/2001,

autoritățile locale virează subvențiile pentru acoperirea diferențelor de preț

si de tarif pentru energia termica livrata populației, iar distribuitorii de

energie termica sunt obligați sa înscrie in facturile privind livrarea energiei

termice conturile de tip „"ESCROW" in care vor incasa valoarea acestora.

Deci, in cauza subvenția a fost virata regiei de la bugetul local, în vederea

acoperirii diferențelor de preț si de tarif pentru energia termica livrata

populației, iar regia avea obligația sa înscrie in facturile privind livrarea

valorii acesteia conturile de tip «ESCROW, la care se adaugă TVA aferenta.

Deci, obligația colectării si virării, in același timp, a TVA la

bugetul de stat revine reclamantei si nu Ministerului Finanțelor Publice, cum

in mod eronat a apreciat instanța de fond. Ministerul Finanțelor Publice nu

poate fi garantul raportului existent intre reclamanta si consiliul local, in

condițiile in care consiliul local este cel care a efectuat

virarea subvenției pentru energie termica de la

bugetul local si nu de la bugetul de stat, iar

RADET Constanta este cel

care avea obligația colectării TVA.

Intimații Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice

Constanța și Consiliul Județean Constanța, prin întâmpinare, au invocat în

cauză, cât privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, excepția

inadmisibilității căii de atac, motivat de împrejurarea că recursul nu a fost

exercitat de cel care a avut calitatea de parte la instanța de fond, respectiv

de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ci de Ministerul

Finanțelor Publice care nu a fost chemată în garanție în nume propriu, și

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Direcției generale a

finanțelor publice a județului Constanța, justificat de faptul că în recurs nu

se face referire la un mandat convențional sau legal dat acestei entități

pentru exercitarea căii de atac în numele Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, prin întâmpinarea

reclamantei recurente s-a invocat și excepția lipsei de interes a Ministerului

Finanțelor Publice în promovarea recursului, în condițiile în care

prin hotărârea

instanței de fond s-a respins acțiunea reclamantei în cadrul căreia Ministerul

Finanțelor Publice a avut calitatea de pârât.

Examinând excepțiile invocate în recurs de reclamanta

Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța și de Consiliul

Județean Constanța precum și recursurile formulate în cauză împotriva

încheierii de ședință din data de 16 septembrie

2005 și împotriva sentinței civile nr. 708/CA din 27 octombrie 2006

pronunțate de Curtea

de Apel Constanța - Secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, au fost reținute următoarele :

Excepțiile inadmisibilității recursului exercitat de Ministerul

Finanțelor Publice, a lipsei calității de reprezentant a Direcției generale a finanțelor

publice a județului Constanța pentru recurentul Ministerul Finanțelor Publice

și a lipsei de interes a Ministerului Finanțelor Publice sunt neîntemeiate,

întrucât în cauză Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs nu în

calitate de pârât în acțiunea principală ce a avut ca obiect anularea deciziei nr.

393 din 17 decembrie 2004 emisă de Direcția generală de soluționare a

contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală ci în mod

evident, potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954

privitor la persoanele fizice și juridice, în calitate de reprezentant al

Statului român, care a fost chemat în garanție în proces de către Consiliului

Județean Constanța. Recursul a fost

exercitat

de Ministerul Finanțelor Publice, în cauză, în calitate de chemat în garanție,

prin

Direcția generală a finanțelor publice a județului Constanța, care

a justificat calitatea de reprezentant cu mandatul nr. 573831 din 29 decembrie

2006 emis de Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Finanțelor

Publice.

Cât privește cererea reclamantei de anulare a Deciziei nr.

393/17 decembrie 2004 emisă de Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale

de

Administrare Fiscală, de anulare a deciziei de impunere nr. 12195/02 noiembrie

2004 emisă de Direcția generală a finanțelor publice a județului Constanța SAF

- Activitatea

de control fiscal și de

desființare a raportului de inspecție fiscală din data de 01 noiembrie

2004

cu consecința anulării măsurii de stabilire a obligației de plată TVA în sumă

de 76.821.970.395 ROL precum și a dobânzilor în sumă de 2.388.839.297 ROL și a

penalităților în sumă de 761.908.786 ROL, se reține că în mod corect prima

instanță a respins acțiunea reclamatei ca nefondată, în cauză fiind incidente,

în raport de perioada pentru care s-a efectuat verificarea referitoare la

colectarea TVA ( 01.10.2003 -31.08.2004 ), dispozițiile art. 18 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, ale Deciziei nr.

7/2002 pentru aprobarea soluțiilor referitoare la aplicarea unor prevederi

privind taxa pe valoarea adăugată (publicată în M.Of. nr. 1/06.01.2003), și,

după data de 02 ianuarie 2004, prevederile art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 571/2003 privind Codul fiscal și cele ale art. 17 alin. (1) din H.G. nr.

44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003

privind Codul fiscal.

Într-adevăr, din analiza raportului de inspecție fiscală

din 01 noiembrie 2004 și a documentelor fiscale aflate la dosarul cauzei

rezultă că prețul energiei termice livrate și facturate populației de către

reclamantă a fost reprezentat de prețul de referință plus taxa pe valoarea

adăugată, respectiv 800.000 ROL/Gcal, conform H.G.nr. 686/2002, și de

896.000ROL/Gcal, potrivit H.G. nr. 1155/2004, și că subvenția primită de

reclamantă a fost concret determinată în prețul energiei termice fiind

stabilită pe unitatea de măsură a bunurilor livrate, respectiv gigacaloria. Nu

sunt întemeiate susținerile recurentei în sensul că prețul energiei termice

livrate nu a fost impus prin lege și este format

din suma a două prețuri, unul stabilit de SC

Electrocentrale SA și

celălalt propus de Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța,

în realitate prețul astfel determinat reprezentând prețul real al energiei

termice care a fost acoperit din prețul facturat către populație, respectiv

prețul național de referință și subvenția primită de la bugetul de stat.

In aceste condiții, potrivit dispozițiilor legale sus menționate,

subvențiile încasate de reclamantă de la bugetul local, în sumă totală de

404.326.159.975 ROL sunt legate direct de prețul bunurilor livrate și se

cuprind în baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată, reclamanta având

astfel obligația colectării TVA, în cuantumul de 76.821.970.395 ROL stabilit de

organul fiscal competent, la data încasării subvenției.

Calculul dobânzilor și a penalităților a fost realizat cu

respectarea prevederilor art. 13 și 14 din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea

creanțelor bugetare și a dispozițiilor art. 108 și 114 din Codul de procedură

fiscală, justificat de faptul că reclamanta datora bugetului de stat taxa pe

valoarea adăugată aferentă subvenției acordate de la bugetul local, pe care

avea obligația de a o colecta.

Referitor la soluția dată de instanța de fond cererilor de

chemare în garanție formulate de Regia Autonomă de Distribuire a Energiei

Termice Constanța, de Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul

Constanța, prin Primar, Primarul

Municipiului

Constanța și de Consiliul Județean Constanța, se constată că în mod eronat a

fost

respinsă excepția inadmisibilității, invocată de Consiliul Local al

Municipiului Constanța, de Municipiul Constanța prin Primar și de Primarul

Municipiului Constanța și în mod greșit acestea au fost admise, cu consecința

obligării chemaților în garanție, în mod succesiv, la plata sumei de

76.821.970.395 ROL reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă subvenției.

Chemarea în garanție, în cadrul contenciosului

administrativ, are o reglementare expresă, prin dispozițiile art. 16 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, care prevăd că persoana fizică care a elaborat, a emis

sau a încheiat actul administrativ atacat ori, după caz, care se face vinovată

de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un

interes legitim, chemată în judecată în condițiile art. 16 alin. (1) din lege

pentru plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere,

poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin

scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dispozițiile acestei legi se

completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu

sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile

publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile și interesele lor

legitime , pe de altă parte, precum și cu procedura

reglementată de legea contenciosului administrativ, compatibilitatea

aplicării unor norme

ale Codului de procedură civilă urmând a fi

stabilită de instanță, cu prilejul soluționării excepțiilor.

In cauză, prin acțiunea în contencios administrativ formulată de

reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța s-a

solicitat anularea unor acte administrativ fiscale privitoare la taxa pe

valoarea adăugată, în condițiile legii contenciosului administrativ, după

epuizarea procedurii administrative de contestare prevăzută de art. 175 - 188

din Codul de procedură fiscală, existând așadar un raport juridic specific, de

natură fiscală, născut între stat, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale teritoriale,

în calitate de organe fiscale, și reclamanta recurentă în calitate de

contribuabil, ce datorează bugetului de stat consolidat taxa pe valoarea

adăugată reținută prin raportul de inspecție fiscală din 01 noiembrie 2004 și

prin decizia de impunere nr. 12915/2 noiembrie 2004 emisă de Direcția generală

a finanțelor publice a județului Constanța.

Chemarea în garanție a Consiliului Local al Municipiului

Constanța, a Municipiului Constanța, prin Primar și a Primarului Municipiului

Constanța, de către reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice

Constanța, urmată de chemarea în garanție a Consiliului Județean Constanța, de

către primii chemați în această calitate, și de chemarea în garanție a Statului

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de către Consiliul Județean

Constanța, prin care s-a solicitat obligarea, în mod succesiv, la plata sumei

de 76.821.970.395 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată datorată de

reclamantă bugetului de stat, aferentă subvenției pentru energia termică primită

de la bugetul local, nu este compatibilă cu procedura specială, derogatorie de

la dreptul

comun, a contenciosului

administrativ, întrucât litigiile de această natură pot avea ca scop și

finalitate, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e)

din Legea nr. 554/2004,

cu excepția ipotezei prevăzute expres de art. 16

alin. (2) același act normativ, doar statuarea asupra raporturilor dintre

persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal

a unei cereri, și autoritatea publică în cauză, și nici cu specificul

raporturilor de drept administrativ fiscal născute între organele fiscale ale

statului și contribuabilul RADET Constanta.

De aceea, nu se poate statua, prin folosirea mijlocului

procedural al chemării în garanție în fața instanței de contencios

administrativ, în ipoteza respingerii acțiunii în contencios administrativ a

reclamantului, asupra pretențiilor care derivă din efectele actului

administrativ fiscal atacat pe această cale, acestea putând fi valorificate în

contradictoriu cu alte persoane care nu figurează ca parte în raportul de drept

fiscal dedus controlului judecătoresc numai printr-o acțiune introdusă pe cale

principală, la instanța competentă după natura cauzei.

În

raport de cele mai sus arătate, apreciind că prima instanță, în mod corect, a

respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă și că

aceasta, în mod eronat, a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare

în garanție formulată de RADET Constanța, invocată de Consiliul Local al

Municipiului Constanța, de Primarul Municipiului Constanța și de Municipiul

Constanța, prin Primar și a admis cererile de chemare în garanție formulate în

cauză,  în temeiul prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 544/2004 a

contenciosului administrativ și a dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) din

Codul de procedură civilă, s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului

declarat de Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanța

împotriva sentinței civile nr. 708/CA din 27 octombrie 2006 a Curții de Apel

Constanța - Secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal, admiterea recursului declarat de Primarul Municipiului

Constanța, de Municipiul Constanța prin Primar și de Consiliul Local al

Municipiului Constanța împotriva încheierii de ședință din data de 16

septembrie 2005 a Curții de Apel Constanța - Secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal și împotriva sentinței civile nr.

708/CA din 27 octombrie 2006 a aceleiași instanțe precum și admiterea

recursului formulat împotriva sentinței menționate de Ministerul Finanțelor

Publice   (actualmente Ministerul Economiei și Finanțelor), cu consecința

modificării în tot a încheierii atacate în sensul admiterii excepției

inadmisibilității cereri de chemare în garanție formulată de reclamantă și a

modificării în parte a sentinței recurate în sensul respingerii ca inadmisibile

a cererilor de chemare în garanție formulate de Regia Autonomă de Distribuire a

Energiei Termice Constanța, de Consiliul Local al Municipiului Constanța, de

Municipiul Constanța prin Primar, de Primarul Municipiului Constanța și de

Consiliul Județean Constanța , cu păstrarea celorlalte dispoziții din hotărârea

atacată referitoare la admiterea cererii de majorare a onorariului de expert,

la obligarea reclamantei la plata sumei de 1950 lei către expert și la

respingerea cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată.