ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3993/2019

Ședința publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 3 martie 2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Regia Autonomă Municipală "RAM " Buzău a solicitat anularea deciziei nr. 38/15.01.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și a deciziei de impunere x/20.11.2014 emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, în ceea ce privește suma de 3.486.190 RON reprezentând 3.250.132 RON RON TVA la subvenție și 236.058 RON accesorii, anularea raportului de Inspecție Fiscală F-BZ- 1736/20.11.2014 emis de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, pentru suma precizată, precum și obligarea pârâtelor la restituirea către regie a sumelor încasate/compensate/reținute în cuantum de 2.043.253 RON (la data formulării prezentei cereri) din executarea actelor administrative-fiscale contestate ce fac obiectul cauzei deduse judecății și la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu soluționarea cauzei.

Prin sentința nr. 23 pronunțată în data de 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta Regia Autonomă Municipală RAM Buzău, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Regia Autonomă Municipală RAM Buzău, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește invocarea cazului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a omis a accepta că subvențiile la energie termică alocate pentru furnizarea energiei termice către populație se acordă cu titlu de ajutor de stat, nedorind să dea eficiență juridică dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 36/2006 și art. 3-4 din Anexa la Ordinul MFP nr. 2917/2009, respectiv Ordinul MAI nr. 252/2009. Alte aspecte sunt cele legate de omisiunea instanței de a accepta incidența prevederilor art. 134 alin. (2) și (3) din Legea nr. 571/2003 prin raportare la art. 31 din Legea nr. 94/1992 și omisiunea instanței de a se pronunța asupra incidenței pct. 18 alin. (2) din Normele de aplicare la art. 137 din Codul fiscal.

Consideră că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței fiscale impusă la plată prin actele de control, cu atât mai mult cu cât organul fiscal precizase că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată intervine la data încasării subvenției de la bugetul local iar recurenta contestase modul de calcul al acestei taxe motivând că, și în cazul în care ar fi datorată, ar fi trebuit să se impună TVA în cuantum de 2.621.074 RON și nu de 3.250.132 RON.

Referitor la cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat recurenta că instanța de fond nu a făcut vorbire despre apărările reclamantei legate de neexigibilitatea creanței fiscale/TVA la subvenția pentru furnizarea energiei termice către populație prin raportare la constatările Curții de Conturi și nici cu privire la apărările legate de inaplicabilitatea impunerii la plată a TVA la subvenția pentru furnizarea energiei termice către populație.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederează că subvenția pentru furnizarea energiei termice este în realitate un ajutor de stat acordat populației mun. Buzău care se acordă instituției recurente de la bugetul local prin raportare la prevederile O.G. nr. 36/2006 și Ordinului MFP nr. 2917/2009 și Ordinului MAI nr. 252/2009 și numai pentru acoperirea costurilor legate de furnizarea energiei termice către populație în baza unei scheme de ajutor de stat care a fost aprobată prin aceleași ordin.

În acest sens, pentru ca organele fiscale să poată proceda la impunerea regiei la TVA la subvenția pentru furnizarea energiei termice către populație ar trebui să facă dovada cel puțin a faptului generator/exigibilitatea taxei prin raportare la dispozițiile art. 134 alin. (1) și 2) din Legea nr. 571/2003.

În opinia recurentei, organul fiscal a impus la plată o creanță neexigibilă, în contradicție cu prevederile art. 134 alin. (2)-(3) din Legea nr. 571/2003, întrucât subvenția pentru furnizare a energiei termice către populație nu a avut TVA inclus și, pe cale de consecință, nici regia nu avea cum să primească o astfel de taxă care nu era aprobată în buget.

Neexigibilitatea creanței fiscale cu titlu de TVA la subvenția pentru furnizarea energiei termice către populație rezultă și din raportul Curții de Conturi a României, fapt ce conduce la inaplicarea art. 137 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Mai susține recurenta că impunerea la plată a regiei cu titlu de TVA la subvenția pentru furnizarea energiei termice către populație apare ca eronată și prin raportare la pct. 18 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicabilitatea art. 137 din Legea nr. 571/2003 astfel cum au fost aprobate prin H.G. nr. 44/2004 coroborate cu prev. art. 3 și 4 din Anexa la Ordinul MFP nr. 2917/2009 și Ordinul MAI nr. 252/2009 care intervine cu o excepție de la regula instituită prin dispozițiile art. 137 din Legea nr. 571/2003 în sensul că nu se cuprind în baza de impozitare a taxei subvențiile care sunt acordate pentru atingerea unor parametri de calitate, subvențiile acordate pentru acoperirea unor cheltuieli sau alte situații similare.

Recurenta a precizat în fața instanței de fond că înscrisurile înaintate de către autoritatea locală nu sunt corect raportate la perioada pentru care s-au alocat subvenții în cuantum de 13.542.218 RON, acestea fiind virate de la bugetul local în perioada februarie- august 2014 dar care au stins deconturi aferente lunilor de furnizare a energiei termice către populație în lunile februarie 2013 (parțial), martie 2013, aprilie 2013, mai 2013, iunie 2013, iulie 2013, august 2013, septembrie 2013, octombrie 2013 și parțial noiembrie 2013.

Prin emiterea și punerea în executare a actelor contestate, intimata a procedat la reținerea în mod ilegal a sumei de 2.390.380 RON, astfel cum s-a constatat și prin expertiza efectuată în cauză, regia neavând cunoștință de referatul de reglare în cauză, acesta nefiind comunicat.

A depus la dosar înscrisuri.

Intimata- pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a menținut același punct de vedere exprimat prin cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Litigiul dedus judecății vizează controlul legalității deciziei de impunere nr. x din 20.11.2014 prin care intimata AJFP Buzău a stabilit în sarcina recurentei-reclamante TVA suplimentar de plată în cuantum de 3.250.132 RON la care s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 141.635 RON și penalități de întârziere de 94.432 RON.

S-a constatat că, în perioada 01.02.2014-30.09.2014, recurenta-reclamantă a livrat energie termică populației din mun. Buzău la un preț inferior celui practicat de către producătorul S.C. A. S.A. Buzău, diferența de preț fiind acoperită din subvenții acordate de la bugetul mun. Buzău. De asemenea, s-a reținut de către organele fiscale că, în mod eronat reclamanta a considerat că subvențiile primite sunt scutite de TVA, împrejurare ce a determinat ca decontul de TVA întocmit să nu cuprindă în subvenție și TVA aferentă, astfel cum prevăd hotărârile Consiliului Local Buzău și deciziile A.N.R.S.C.U.P., precum și că aceste subvenții încasate de la bugetul local nu se includ în baza de impozitare și pentru ele nu se colectează TVA, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal și pct. 18 din H.G. nr. 44/2004.

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești"), acesta fiind nefondat, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, pronunțându-se în cadrul procesual definit în art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală ca activitate de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente, potrivit legii, a acțiunilor în anularea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale.

Procedând în acest mod, prima instanță nu s-a substituit atribuțiilor puterii legislative sau executive, posibilitatea formulării unei acțiuni împotriva deciziei de soluționare a contestației, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de acțiuni fiind expres prevăzută de lege.

Înalta Curte reține că motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. vizează, în realitate, aplicarea greșită a normelor de drept material în soluționarea cauzei.

Un al doilea motiv de nelegalitate valorificat de recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă și contradictorie a hotărârii primei instanțe.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (și) "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În conformitate cu jurisprudența CEDO, chiar dacă dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

În consecință, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reținut ca întemeiat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că este neîntemeiat.

A susținut recurenta că instanța de fond nu a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 36/2006 și art. 3-4 din Anexa la Ordinul MFP nr. 2917/2009, respectiv Ordinul MAI nr. 252/2009, în sensul că subvențiile la energie termică alocate pentru furnizarea energiei termice către populație se acordă cu titlu de ajutor de stat.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 36/2006, "În baza prevederilor prezentei ordonanțe, Ministerul Administrației și Internelor elaborează o schemă de ajutor de stat cu respectarea prevederilor Deciziei Comisiei din 28 noiembrie 2005 nr. 2005/842/CE privind aplicarea articolului 86 alin. (2) din Tratatul CE la ajutorul de stat, sub forma compensației pentru obligația de serviciu public, acordat anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredințată prestarea unui serviciu de interes economic general, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 312 din 29 noiembrie 2005".

De asemenea, art. 3 și 4 din Anexa la Ordinul M.F. nr. 2917/2009, respectiv la Ordinul M.A.I. nr. 252/2009 prevăd:

"Art. 3

Ajutoarele de stat acordate conform prezentei scheme au ca scop asigurarea continuității serviciilor de alimentare a populației cu energie termică în sistem centralizat, în condiții de eficiență și siguranță, prin compensarea costurilor generate de obligația de prestare a acestor servicii publice.

Art. 4

Obiectivele prezentei scheme constau în:

a) compensarea costurilor rezultate din prestarea serviciului de interes economic general în sectorul producerii, transportului, distribuției și furnizării energiei termice în sistem centralizat;

b) desfășurarea în condiții de siguranță și confort a serviciului public de alimentare cu energie termică, prestat de potențialii beneficiari ai schemei".

Instanța de recurs reține că subvențiile au fost încasate de către recurenta-reclamantă în baza prevederilor art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 36/2006 conform cărora: "(4) În situația în care autoritățile administrației publice locale aprobă prețuri locale ale energiei termice facturate populației mai mici decât prețul de producere, transport, distribuție și furnizare a energiei termice livrate populației, acestea asigură din bugetele locale sumele necesare acoperirii diferenței dintre prețul de producere, transport, distribuție și furnizare a energiei termice livrate populației și prețul local al energiei termice facturate populației".

În consecință, subvențiile au fost acordate de la bugetul local în scopul de a se acoperi diferența dintre prețul de producere, transport, distribuție și furnizare a energiei termice livrate către populație și prețurile locale de facturare a energiei termice furnizate către populație din sistemul centralizat, astfel că nu pot fi calificate ca fiind "ajutoare de stat", așa cum susține recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă apreciază că subvențiile sunt ajutoare de stat, potrivit Ordinului nr. 2917/2009 însă nu a făcut dovada că a îndeplinit condițiile prevăzute la art. 24 alin. (2) din Ordinul invocat, potrivit căruia "Pentru acordarea ajutorului de stat sub formele descrise la capitolul "Modalități de acordare a ajutorului de stat", solicitantul va trebui să depună la aparatul de specialitate al primarului unității administrativ-teritoriale următoarele documente (…)".

Astfel cum corect a observat prima instanță, la dosarul de fond au fost depuse înscrisuri (documentele privitoare la subvențiile acordate Regiei Autonome RAM Buzău) din care rezultă că a fost calculat necesarul privind "subvenția unitară asigurată de către autoritatea administrației publice locale". Din aceleași documente rezultă că subvenția acordată este legată de prețul energiei termice livrate populației, fiind calculată ca și doferență dintre valoarea energiei termice livrată populației și valoarea de facturare la prețul local aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 197/2013.

În consecință, adresa nr. x/14.01.2015 emisă de Mun. Buzău nu poate avea valoarea probatorie a unui document relevant pentru soluționarea prezentei cauze, fiind exprimată doar o opinie cu privire la faptul că reclamanta nu ar putea fi obligată la restituirea sumei aferentă TVA la subvenție pentru furnizarea energiei termice către populație, bazându-se doar pe decizia civilă nr. 3290/15.05.2014 a Curții de Apel Ploiești care nu poate avea efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în prezenta cauză, fiind alte părți, obiect și cauză. Raportul Curții de Conturi nu poate înlătura obligația recurentei-reclamante de a respecta prevederile înscrise în Codul fiscal și nu este opozabil organelor fiscale care verifică modul de îndeplinire a obligațiilor de plată a taxelor și impozitelor către bugetul de stat de către contribuabili.

În speță, în acord cu judecătorul fondului, se apreciază că organul fiscal a aplicat în mod corect prevederile art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora:

"Baza de impozitare a TVA este constituită din: a) pentru livrări de bunuri și prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la lit. b) și c), din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni".

De asemenea, pct. 18 din H.G. nr. 44/2004 este pe deplin aplicabil, dispozițiile fiind în sensul că: "18. (1) Potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, subvențiile primite de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul comunitar sau de la bugetul asigurărilor sociale de stat, legate direct de prețul bunurilor livrate și/sau al serviciilor prestate, se includ în baza de impozitare. Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru aceste subvenții intervine la data încasării lor de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul comunitar sau de la bugetul asigurărilor sociale de stat. Se consideră că subvenția este legată direct de preț dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) subvenția este concret determinabilă în prețul bunurilor și/sau al serviciilor, respectiv este stabilită pe unitatea de măsură a bunurilor livrate și/sau a serviciilor prestate, în sume absolute sau procentual;

b) cumpărătorii trebuie să beneficieze de subvenția acordată furnizorului/prestatorului, în sensul că prețul bunurilor/serviciilor achiziționate de aceștia trebuie să fie mai mic decât prețul la care aceleași produse/servicii s-ar vinde/presta în absența subvenției".

În cuprinsul înscrisurilor sus-menționate nu se evidențiază nicio referire la cheltuielile de transport, asigurarea parametrilor de calitate și alte cheltuieli similare astfel că nu sunt incidente prevederile pct. 18 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind scutirea de plata TVA.

Față de dispozițiile exprese ale art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 18 din Normele de aplicare ale Codul fiscal, rezultă că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru subvenții intervine la data încasării lor de la bugetul local, astfel că nu se poate îmbrățișa teza avansată de recurentă potrivit căreia creanța nu ar fi certă, lichidă și exigibilă, potrivit prevederilor art. 134 alin. (2) și (3) din Legea nr. 571/2003.

Aspectele constate de Curtea de Conturi prin raportul de control întocmit la data de 10.02.2011 nu sunt de natură a înlătura obligația recurentei-reclamante de a plăti taxa pe valoarea adăugată pentru subvențiile primite de la bugetul local întrucât dispozițiile art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal sunt pe deplin aplicabile.

Prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 nu înlătură de la aplicare dispozițiile inserate în Codul fiscal, scutirile de la plata taxei fiscale fiind expres prevăzute în cuprinsul acestui act normativ, iar, conform art. 1 alin. (2) și (3), "(2) Cadrul legal de administrare a impozitelor și taxelor reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislația privind procedurile fiscale.

(3) În materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codul fiscal."

Cu privire la critica avansată de recurentă potrivit căreia judecătorul fondului nu a manifestat rol activ, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, instanța de fond manifestând din plin rol activ, solicitând, la termenul de judecată din data de 02.12.2015, relații de la Consiliul Local Buzău prin care a solicitat să se înainteze documentele comunicate de reclamantă în baza cărora s-a stabilit cuantumul subvențiilor acordate reclamantei în perioada 01.04.2014-30.09.2014, pentru livrarea energiei termice către populație.

Înscrisurile depuse la dosar privesc modalitatea în care a fost calculată subvenția astfel că era lipsit de relevanță aspectul învederat de reclamantă în fața primei instanțe, cu privire la modul în care au fost făcute plățile tocmai pentru faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze critici ce antamează modul de calcul al plăților pe care organul fiscal le-a constatat în cuprinsul deciziei de impunere.

În ceea ce privește susținerile recurentei potrivit cărora modalitatea de calcul a TVA efectuată de organele fiscale nu este corectă, instanța de recurs constată că, la judecarea cauzei la instanța de fond, recurenta-reclamantă nu a formulat o astfel de critică prin cererea de chemare în judecată, aceste aspecte referitoare la cuantumul taxei pe valoarea adăugată fiind indicate pentru prima oară prin cererea de recurs și reprezintă, practic, o reiterare a concluziilor scrise pe care reclamanta le-a depus la dosarul de fond după încheierea etapei dezbaterilor, fără respectarea principiului contradictorialității.

Procedând în această manieră, recurenta-reclamantă a încălcat prevederile art. 494 raportate la disp. art. 478 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora, prin intermediul recursului nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, nu se pot formula pretenții noi și nu se pot folosi alte motive decât cele invocate în fața primei instanțe.

Instanța de control judiciar trebuie să verifice legalitatea sentinței pronunțate de instanța de fond prin prisma învestirii sale de către reclamanta care este partea ce asigură cadrul procesual prin indicarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată astfel că nu se vor analiza, în cadrul prezentului recurs, calculele efectuate de recurenta-reclamantă cu privire la cuantumul taxei pe valoarea adăugată stabilit prin actul administrativ-fiscal contestat întrucât se depășește cadrul procesual cu care a fost învestită instanța de fond.

În aceste condiții, cu atât mai mai mult, nu se poate susține de către recurentă că prima instanță a aplicat greșit prevederi legale sau că a pronunțat hotărârea cu eludarea unor norme legale, cât timp recurenta-reclamantă nu a înțeles să învestească instanța de fond cu aceste critici de nelegalitate ale actelor contestate.

În consecință, instanța de fond a respins în mod corect acțiunea promovată, astfel cum a fost modificată, făcând o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente speței pendinte. Întrucât actele fiscale contestate au fost apreciate ca fiind legale și temeinice, în mod just a fost respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la restituirea sumelor deja încasate/compensate în urma executării actelor contestate.

Prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată reclamanta nu a formulat nicio critică cu privire la faptul că nu a avut cunoștință de referatul de reglare, iar decizia de impunere este cea contestată în prezenta cauză, aceste susțineri fiind făcute pentru prima oară prin concluziile scrise depus la dosarul de fond, la data de 27.01.2016, după închiderea dezbaterilor.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,6 și 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta REGIA AUTONOMĂ MUNICIPALĂ RAM BUZĂU împotriva sentinței nr. 23 din 28 ianuarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2019.