ÎCCJ, decizie (scj.ro #82824)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82824) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

întemeiată pe dispozițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990.

Exercitarea dreptului de retragere din societate. Condiții de

admisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Funcționarea societăților

Index alfabetic:

acțiune în constatare

-

dreptul de retragere din societate

-

divizare

-

aprobare de principiu

Legea

nr. 31/1990, art. 134

Potrivit

dispozițiilor art. 134 alin. (1) lit. d)  din Legea nr. 31/1990,

acționarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a adunării

generale au dreptul de a se retrage din societate și de a solicita

cumpărarea acțiunilor lor de către societate, numai dacă

respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect fuziunea sau

divizarea societății.

Nu

sunt îndeplinite condițiile de retragere din societate prevăzute în

mod expres de art. 134 în situația în care divizarea a fost aprobată

de principiu de către acționari, deoarece această aprobare nu

echivalează cu o votare în favoarea unei hotărâri de divizare a

societății.

Secția  a II-a

civilă, Decizia nr. 2052 din 23 mai 2013

Notă

: În decizie a fost avută în vedere forma Legii nr. 31/1990 aflată în

vigoare la 21 mai 2010.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a

VI-a comercială, la data de 21 octombrie 2010 sub nr. xx902/3/2010,

reclamantele A.I. și A.E.S. au chemat în judecată pe pârâta SC A.C.

SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce  se va

pronunța să se constate că acestea și-au exercitat în

conformitate cu art. 134 lit.”d” dreptul de retragere din societate și, pe

cale de consecință, să fie obligată pârâta să cumpere

acțiunile pe care acestea le dețin la pârâtă, ca urmare a

exercitării dreptului lor de retragere din această societate, la

prețul stabilit în urma expertizării de către un expert

independent autorizat; să fie obligată pârâta să facă

cuvenitele demersuri pentru înregistrarea retragerii acestora din societate.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 134  din Legea nr.

31/1990.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a fost invocată nerespectarea

condițiilor prevăzute de art. 720

3

alin. (1) lit. d) C.

proc. civ., respectiv cererea nu cuprinde și probele pe care se

întemeiază. De asemenea, a invocat neîndeplinirea procedurii prealabile

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., pârâta precizând

că acțiunea are caracter pecuniar, aspect ce trebuie apreciat și

în lumina deciziei nr. 32/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul

legii.

Prin întâmpinare a fost invocată și excepția lipsei de interes,

pârâta arătând că prin hotărârea AGEA din 21 mai 2010 s-a votat

numai divizarea de principiu, fără ca acționarii să

decidă și demararea efectivă a procesului de divizare.

Cu privire la fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii.

La data de 11 ianuarie 2012 instanța a luat act de faptul că pârâta a

înțeles să renunțe la invocarea excepției

prematurității și a dispus unirea excepției lipsei de

interes cu fondul cauzei pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii

de ședință întocmită la acea dată.

La același termen de judecată pârâta a invocat excepția

inadmisibilității cererii motivată de împrejurarea că art.

134 din Legea nr. 31/1990 prevede o procedură specială de evaluare a

acțiunilor, iar expertul este numit de directorul Registrului

Comerțului, iar nu de instanță.

De

asemenea, pârâta a invocat și excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantelor raportată, de asemenea, la art. 134

alin. (1) din lege, apreciind că  se poate constata o veritabilă

prerogativă

intuitu personae

de solicitare a evaluării

societății.

Prin sentința civilă nr. 766 din 20 ianuarie 2012 instanța a

admis excepția inadmisibilității cererii și a respins

cererea formulată de reclamantele A.I. și A.E.S. în contradictoriu cu

pârâta SC A.C. SA ca inadmisibilă. Totodată, a obligat reclamantele

să plătească pârâtei suma de 21.443,57 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei soluții, în termen legal, au declarat apel reclamantele A.I.

și A.E.S. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța, în temeiul art. 297 alin. (1) teza 1, să anuleze

hotărârea atacată și rejudecând, să admită

acțiunea astfel cum a fost formulată.

Prin

decizia civilă nr. 316/2012 din 4 iulie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, s-a respins

apelul formulat de apelantele A.I. și A.E.S. împotriva sentinței

civile nr. 766 din 20 ianuarie 2012 în contradictoriu cu intimata SC A.C. SA ca

nefondată, apelantele au fost obligate la plata către intimată a

sumei de 16.540,24 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel instanța de apel a reținut în principal

că din analiza hotărârii Adunării Generale Extraordinare nr. 2

din 21 mai 2010 s-a constatat că prin această hotărâre s-a votat

aprobarea de principiu a divizării societății SC A.C. SA în

termenii și condițiile care se vor agrea ulterior de către

acționari. În cauză nu s-a făcut nici măcar dovada

existenței vreunui proiect de divizare, care să fi fost adus la

cunoștința acționarilor, cu atât mai puțin a

publicării lui în Monitorul Oficial.

Mai mult, în adunarea generală din 27 iulie 2010 s-a votat împotriva

divizării, astfel încât s-a revenit asupra propunerii de principiu

referitoare la divizarea SC A.C. SA, potrivit celor consemnate în

procesul-verbal depus în copie la filele 62-65 dosar de fond, votându-se

și împotriva împuternicirii Consiliului de Administrație pentru

întocmirea proiectului de divizare. Astfel că, față de

dispozițiile legale incidente în cauză și conținutul

concret al hotărârii din 21.05.2010 în raport cu care apelantele au

înțeles să-și exercite dreptul de retragere, Curtea a constatat

că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de retragere din

societate prevăzute în mod expres de art. 134 din Legea nr. 31/1990 în

cazul divizării societății.

Împotriva deciziei civile nr. 316/2012 din 4 iulie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, au declarat

recurs A.I. și A.E.S. invocând în mod generic dispozițiile art. 304

pct. 4, 8, 9 C. proc. civ. arătând că soluția este

criticabilă, instanța de apel interpretând actul dedus

judecății (dreptul de retragere) își arogă prerogative cu

putere legislativă adăugând la lege și totodată, face

și o aplicare greșită a legii (art. 111 C. proc. civ. și

art. 134 din Legea nr. 31/1990).

În motivarea cererii, recurentele au arătat că interpretarea

făcută de instanța de apel în ceea ce privește întrunirea

condițiilor pentru a putea fi exercitat dreptul de retragere este una eronată,

care tinde să schimbe însăși natura acestui drept.

Instanța

de apel tinde să adauge la lege, făcând o distincție pe care

legiuitorul nu a înțeles să o facă. Astfel, se apreciază

că hotărârea AGEA nr. 2 din 21 mai 2010 nu poate constitui o

hotărâre ce are ca obiect divizarea, în accepțiunea art. 134 întrucât

în cadrul ei se face referire la „o divizare de principiu, și în

cauză „nu s-a făcut măcar dovada existenței vreunui proiect

de divizare …”.

Recurentele

au mai arătat că, cu toate că legea nu condiționează

în nici un fel exercitarea dreptului de retragere de existența unui

proiect de divizare, și nici că hotărârea prin care se

votează în sensul divizării să fie „dintre cele prevăzute

de art. 246”, instanța, cu de la sine putere, adaugă la lege și

apreciază în consecință, că nu sunt îndeplinite

condițiile de exercitare a dreptului de retragere, astfel ca acțiunea

să apară ca inadmisibilă.

Prin

referirea la hotărârea AGEA din 27 iulie 2010, arată recurentele,

instanța de apel nu face altceva decât să valideze abuzul evident de

drept făcut de intimata-pârâtă, în care se transpune abuzul de putere

făcut de acționarii majoritari.

Intimata

SC A.C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

Analizând

actele și lucrările dosarului în funcție de criticile

recurentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut

următoarele:

Potrivit

art. 304 pct. 4 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea unei

hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile

puterii judecătorești.

Literatura

juridică a statuat că prin sintagma „depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești” se înțelege incursiunea

autorității judecătorești în sfera activității

autorității executive sau legislative așa cum a fost

consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța

de judecată săvârșind acte care intră în atribuțiile

unor organe aparținând altei autorități constituite în stat

decât cea judecătorească.

Faptul

că instanța de judecată a arătat că hotărârea din

21 mai 2010 nu este adoptată în condițiile art. 246 din Legea nr.

31/1990, astfel încât de la data adoptării acesteia să se poată

considera că a început să curgă momentul de la care poate fi

exercitat dreptul de retragere, nu înseamnă că instanța a

depășit atribuțiile puterii judecătorești, aceasta

fiind interpretarea normei indicate în raport cu împrejurarea de fapt (AGA din

21 mai 2010).

Art.

304 pct. 8 C. proc. civ. prevede că modificarea unei hotărâri se

poate cere când instanța interpretând greșit actul juridic dedus

judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul

de modificare privește situația în care, deși actul juridic

dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit

neîndoielnic, instanța îi schimbă „natura” ori „înțelesul”.

Așadar, prin acest motiv nu se poate invoca interpretarea

greșită a unui drept (dreptul de retragere) așa cum susțin

recurentele, ci un act juridic dedus judecății.

În ceea

ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 134 din Legea

nr. 31/1990 Înalta Curte a reținut, de asemenea, că este neîntemeiat.

Conform

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când

aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina

a stabilit că este lipsită de temei legal atunci când din modul în

care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost

corect sau nu aplicată. Hotărârea a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii înseamnă că instanța a

cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor

legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat

în mod greșit.

Din

această perspectivă precum și din perspectiva criticilor

deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut că hotărârea instanței de apel a fost

pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile

speței. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că

în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de retragere din societate

prevăzute în mod expres de art. 134 din Legea nr. 31/1990 în cazul

divizării societății.

Este de

reținut că din conținutul hotărârii AGEA nr. 2 din 21 mai

2010 rezultă fără echivoc că acționarii au votat

„aprobarea de principiu a divizării societății A.C. SA în

termenii și condițiile care se vor agrea ulterior de către

acționari”.

Față

de faptul că acționarii au „aprobat de principiu divizarea”

societății A.C. SA rezultă că votarea de principiu a unei

măsuri nu produce efecte și nu urmează a fi pusă în

executare, astfel că aceasta nu prejudiciază persoanele interesate.

Așadar, atât timp cât nu s-a votat în mod definitiv divizarea

societății este mai mult decât evident, că nici dreptul de

retragere din societate nu poate fi exercitat deoarece nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit

art. 134 alin. (1) lit. d)  din Legea nr. 31/1990 (în forma aflată în

vigoare la 21 mai 2010), acționarii care nu au votat în favoarea unei

hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate

și de a solicita cumpărarea acțiunilor lor de către

societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale

are ca obiect fuziunea sau divizarea societății.

Având

în vedere dispozițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 și

conținutul hotărârii Adunării Generale Extraordinare nr. 2 din

21 mai 2010 în raport cu care recurentele au înțeles să-și

exercite dreptul de retragere din societate Înalta Curte a reținut că

în prezenta cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile legale

menționate.

Într-o

altă exprimare, aprobarea de principiu a divizării nu

echivalează cu o votare în favoarea unei hotărâri de divizare a

societății astfel că intimata nu a fost supusă unui proces

de divizare și, în consecință, recurentele și-au

păstrat calitatea de acționari. Mai mult, prin hotărârea AGEA

din 27 iulie 2010 (în care s-a votat împotriva divizării) s-a revenit la

propunerea de principiu referitoare la divizare, acest fapt având efectul de a

confirma că intimata nu a fost supusă nici unui proces de divizare.

Față

de considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

În

temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere munca

îndeplinită de dl. avocat coroborată cu gradul de complexitate al

cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție a micșorat

cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat de la

108.287,96 lei la 10.000 lei, astfel că recurentele vor fi obligate doar la

plata acestei sume.