ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1208/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanțelor Publice-Agenția Naționala de Administrare Fiscală-Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Galați-Serviciul Soluționare Contestații: - anularea Deciziei nr. 446 din 15.05.2014, emisa de către D.G.R.F.P. GALAȚI-Serviciul Soluționare Contestații; anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. x din 29.06.2012, emisa de către D.G.F.P. Caraș-Severin ca fiind netemeinică și nelegală; - admiterea contestației formulate, exonerarea de la plata către bugetul de stat a sumei totale de 5.115.512 RON reprezentând obligații fiscale principale de natura: impozitului pe veniturile obținute din România de nerezidenți - persoane juridice nerezidente, contribuției de asigurări sociale datorate de angajator, contribuției individuale de asigurări sociale reținute de la asigurați, contribuției de asigurări pentru șomaj datorate de angajator, contribuției individuale de asigurări pentru șomaj reținute de la asigurați, contribuției pentru asigurări de sănătate datorate de angajator, contribuției pentru asigurări de sănătate reținute de la asigurați, contribuției pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice sau fizice, contribuției de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale datorate de angajator, contribuția angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, impozit pe veniturile din salarii și asimilate salariilor cat și obligații fiscale accesorii de natura dobânzilor/majorărilor de întârziere și penalităților de întârziere, stabilite de către Serviciul de Inspecție Fiscala nr. x din cadrul D.G.F.P. Caraș-Severin, în baza Raportul de inspecție fiscală nr. x/29.06.2012 și a Deciziei de impunere nr. x/29.06.2012, ca fiind netemeinice și nelegale; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 52 din 29 februarie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Soluționare Contestații și Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 52 din 29 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, care invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, rejudecând litigiul în fond să se admită acțiunea așa cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamanta SC A. SRL a arătat, în esență, următoarele: Hotărârea primei instanțe nu este motivată, nu cuprinde raționamentul logico - juridic al judecătorului, care să conducă la adoptarea unei soluții, ci prima instanță nu face decât să copieze ad litteram susținerile părților, fără a le analiza în mod critic. Instanța de fond a omis să analizeze argumentele reclamantei, analizând doar apărările pârâtului, fără a face vreo referire la probele administrate în cauză, care erau în favoarea reclamantei. O dovadă a faptului că instanța a analizat superficial și părtinitor cauza rezultă din faptul că aceasta a ignorat cu desăvârșire proba cu expertiza contabilă efectuată în dosar. Instanța nu a motivat înlăturarea concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză, singurul aspect pe care îl reține cu privire la această probă este că expertul contabil are opinie contrară celor reținute de organul fiscal. Nu se putea ignora un raport de expertiză care nu este combătut prin nicio altă probă. Instanța de fond, dacă nu era lămurită prin expertiza efectuată în cauză, putea dispune întregirea expertizei, o nouă expertiză, având de asemenea posibilitatea să ceară lămuriri expertului, ori, în speța de față instanța nu a dispus astfel. Totodată, față de concluzia instanței de fond, referitoare la faptul că acțiunea a rămas fără obiect pentru suma de 4.038.965 RON, deoarece a fost emisă Decizia de anulare nr. 38.930 din 25 noiembrie 2015, sumele reținute prin actele constatate fiind anulate conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, actele administrative pentru această sumă sunt rămase fără obiect și se impune anularea lor. Referitor la problema de drept dedusă judecății, respectiv aceea de a stabili dacă în mod corect sau nu reclamanta a evidențiat și declarat contribuțiile și impozitele datorate de salariații temporari, considerând că celelalte drepturi pe care le acordă, respectiv diurnă, nu sunt drepturi de natură salarială, ci reprezintă dreptul de delegare/detașare, se constată că instanța de fond nu a încadrat corect starea de fapt din prezenta cauză în cea de drept, acordând eficacitate doar normelor legale invocate de pârâtă, care nu erau incidente în cauză. Instanța de fond, în mod injust, a apreciat că nu poate fi reținută neconcordanță între actele normative din România și directivele Comisiei Europene, că interpretarea organului fiscal ar fi în contradicție cu Directiva 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, cu consecința aplicării unui regim discriminatoriu față de angajații utilizatorului. Curtea a reținut că aceste directive au fost implementate în legislația națională și astfel nu intră în contradicție cu dispozițiile legii interne prin care s-a menționat că angajatul temporar aflat la dispoziția utilizatorului să aibă aceleași drepturi cu cele ale angajaților proprii ai utilizatorului, în acest sens fiind prevederile art. 95, art. 100 din Legea nr. 53/2003, art. 21 lit. a) din H.G. nr. 938/2004, art. 11 alin. (3) și art. 19 lit. d) din H.G. nr. 1256/2011. Astfel, în mod nelegal, instanța de fond nu a respectat obligația de a asigura efectul deplin al normei de drept comunitar care presupune că o normă comunitară creează drepturi în patrimoniul persoanelor fizice sau juridice pe care aceștia nu le pot valorifica prin aplicarea directă, dar le pot invoca în fața instanței de judecată. Potrivit art. 148 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, precum și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. De la data aderării României la Uniunea Europeană, un principiu fundamental incitând inclusiv în materie fiscală este principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național. Egalitatea în fața legii fiscale este consacrată în art. 16 din Constituția României, însă uneori acest principiu nu este respectat de către legislator, care alege să reglementeze o anumită instituție juridică într-o manieră susceptibilă să genereze discriminări între persoanele fizice și juridice cu privire la exercițiul anumitor drepturi fundamentale. Recurenta a făcut, în continuare, un inventar al unor principii de drept comunitar, cum este principiul securității juridice, principiile echivalenței și afectivității, principiul încrederii legitime. De asemenea, a invocat principiul exercitării dreptului de apreciere de către organul fiscal, folosirii limbii române ca limbă oficială din administrarea impozitelor și taxelor, precum și principiul dreptului de a fi ascultat, concluzionând că, contrar susținerilor instanței de fond, sunt incidente în cauză prevederile Directivei 96/71/CE care precizează că directiva se aplică întreprinderilor înființate într-un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători, conform art. 1 alin. (3), pe teritoriul unui stat membru. Art. 1 alin. (3) lit. c) menționează că directiva se aplică în măsura în care întreprinderile menționate la alin. (1) iau una din următoarele măsuri cu caracter transnațional: "c) Detașarea, în calitate de întreprindere cu încadrare în muncă temporară sau întreprindere care a pus la dispoziție un lucrător, a unui lucrător la o întreprindere utilizatoare Înființată sau care își desfășoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, dacă există un raport de muncă între întreprinderea cu încadrare în muncă temporară sau întreprinderea care a pus la dispoziție lucrătorul și lucrător pe perioada detașării." Societatea reclamantă este o societate care din punctul de vedere al obiectului de activitate este, în înțelesul Directivei, o întreprindere cu încadrare în muncă temporară, care pune la dispoziție un lucrător la o întreprindere utilizatoare care își desfășoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, existând în acest sens un raport de muncă între societate ca agent de muncă temporară și lucrătorul - angajatul temporar- pe perioada detașării, cât și un contract de punerea la dispoziție a încheiat cu un utilizator. În concepția legislatorului român, punerea la dispoziție a unui salariat de către o întreprindere de muncă temporară sau agenție deplasare, la o întreprindere utilizatoare reprezintă pentru salariat o detașare din punct de vedere al legislației muncii, or, aceste prevederi trebuie aplicate nediscriminatoriu și pentru salariații români care desfășoară activitate pe teritoriul unui stat comunitar, cât și pentru salariații străini care desfășoară activitate pe teritoriul României. Art. 9 din Legea nr. 344/2006 prevede clar faptul că indemnizațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim doar în măsura în care nu sunt acordate salariatului pentru acoperirea cheltuielilor generate de detașare, precum cele de transport cazare și masă. Salariatul temporar este și rămâne angajat al agentului de muncă temporară, chiar dacă utilizatorul beneficiază de rezultatul muncii acelui lucrător, în consecință, drepturile salariale ce se acordă trebuie să fie raportate la angajatorul său direct, respectiv la agentul de muncă temporară și nicidecum la utilizator. Contrar aprecierii instanței de fond, art. 101 din Codul Muncii precizează în mod clar faptul că dispozițiile legale, prevederile regulamentelor interne, precum și cele ale contractelor colective de muncă aplicabile salariaților angajați cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată la utilizator, se aplică în egală măsură și salariaților temporari pe durata misiunii la acesta. Art. 3 alin. (6) și (7) din Directiva 96/71/CE delimitează atât durata detașării și condițiile de plată ale angajaților temporari, astfel că durata detașării se calculează în funcție de o perioadă de referință de la data începerii, cât și componenta salariului, astfel alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlul de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă. În accepțiunea acestei prevederi legale, societatea a procedat la plata unui salariu, iar separat la plata cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă. Organele de inspecție fiscală nu au coroborat legislația comunitară cu cea fiscală, astfel că nu au luat în considerare faptul că la nivel de Uniune Europeană, munca temporara reprezintă o detașare a unui lucrător temporar într-un alt stat membru, în acest fel cheltuielile sunt formă de diurnă nefiind considerate deductibile fiscal. Opinia instanței de fond în sensul că dispozițiile art. 4 lit. c) din Legea nr. 344/2006 nu sunt incidente în cauză este eronată, având în vedere că, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, cheltuielile de transport, cazare și masă nu au fost avute în vedere la întregirea bazei impozabile. Instanța de fond a apreciat de asemenea greșit că nu sunt incidente în speță prevederile din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anul 2007 - 2010. Referitor la neaplicarea unitară a legislației fiscale pe teritoriul României, este de reținut că inspectorii fiscali au apreciat greșit că statutul salariatului temporar nu este acela de salariat detașat sau delegat astfel cum este definit de Codul Muncii, fără să țină seama de prevederile Directivei 96/71/CE, care precizează că activitatea lucrătorilor încadrați în muncă temporară, pus la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare, reprezintă o operațiune de detașare/delegare, în cadrul prestării de servicii transnaționale, conform art. 1 alin. (3) lit. c). De asemenea, în mod nelegal instanța de fond a apreciat că sunt neîntemeiate susținerile referitoare la neretroactivitatea prevederilor art. 29618 din Codul fiscal. Instanța de fond a omis să analizeze motivele invocate, coroborate cu restul argumentelor din cuprinsul acțiunii, de natură a demonstra nelegalitatea actelor administrative contestate. În soluționarea spetei este relevant și faptul că, potrivit art. 214 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă, cât și faptul că nu au fost formulate obiecțiuni cu privire la cele constatate de către expertul contabil, concluzii care deși au fost prezentate instanței, aceasta le-a ignorat.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați au depus la dosar întâmpinări, în cuprinsul cărora au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, precum și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte nu poate primi critica formulată de către reclamantă, în sensul că hotărârea primei instanțe este nemotivată. Dimpotrivă, constată instanța de control judiciar, instanța de fond a făcut o atentă examinare a dispozițiilor legale incidente în cauză, arătând detaliat care sunt argumentele care justifică soluția adoptată în cauză. Astfel, judecătorul fondului a arătat de ce în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale privitoare la acordarea indemnizației de delegare/detașare în privința salariaților temporari, a explicat amănunțit de ce detașarea, respectiv delegarea sunt instituții diferite de statutul salariaților plătiți de agentul de muncă temporară. În continuare, judecătorul cauzei a arătat de ce nici prevederile art. 101 din Codul Muncii nu conduc la concluzia că aceste prevederi ar justifica acordarea unde indemnizații de delegare sau detașare salariatului temporar, în condițiile în care statutul salariatului temporar nu este acela de salariat detașat sau delegat, așa cum este definit acest statut de prevederile art. 42 - 47 din Codul Muncii. A mai arătat judecătorul cauzei că dispozițiile art. 4 lit. c) din Legea nr. 344/2006 nu reprezintă o bază legală pentru concluzia că diurna acordată muncitorilor temporari nu este un drept de natură salarială, explicând raționamentul care l-a condus la această opinie. În acest context, apare ca eronată afirmația reclamantei-recurente că instanța de fond nu ar fi examinat susținerile SC A. SRL, ci ar fi preluat doar pe cele ale pârâtului, câtă vreme din cuprinsul sentinței recurate rezultă cu evidență că fiecare din motivele relevante invocate prin acțiune de către SC A. SRL au fost analizate de către instanță. Astfel, la filele x verso - 78 din dosarul de fond, în cuprinsul sentinței recurate, sunt expuse pe larg argumentele care au justificat adoptarea soluției de către judecător, instanța explicând în fiecare caz în parte de ce nu împărtășește opinia reclamantei în privința interpretării regulilor juridice aplicabile în cauză. Instanța de judecată nu a analizat superficial și părtinitor cauza, așa cum susține reclamanta în recurs, cu referire expresă la expertiza contabilă efectuate în cauză. Contrar celor susținute în recurs, Curtea de Apel a luat în considerare concluziile expertizei, cum, de exemplu, a făcut-o atunci când s-a referit la constatarea expertului că, în cauză, cheltuielile de transport, cazare și masă nu au fost avute în vedere la reîntregirea bazei impozabile. De asemenea, instanța a analizat atent opinia expertului în legătură cu cuantumul reprezentând obligații fiscale principale calculate ca diferență între obligațiile fiscale declarate și cele datorate, observând, corect, că acesta este singurul aspect asupra căruia expertul contabil are o opinie contrară celor reținute în actele de control de către organele fiscale. În continuare a arătat că nu împărtășește concluzia din expertiză, motivând temeinic punctul său de vedere asupra acestei chestiuni(a se vedea dosarul de fond). Prima instanță a reținut că reclamantei, prin decizia contestată, i s-a imputat suma totală de 5.115.512 RON, din care 4.038.965 RON, consecință a incidenței prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, conform cărora au fost anulate diferențele de obligații fiscale principale și și accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la î1 iulie 2015 și până la data intrării în vigoare a acestui act normativ. Cu privire la suma anulată în baza actului normativ precitat, prima instanță a apreciat că acțiunea promovată de către reclamanta SC A. SRL a rămas fără obiect. Prin recursul formulat reclamanta critică soluția instanței de judecată, apreciind, în esență, că, dimpotrivă, actele administrative contestate au rămas fără obiect în privința sumei de 4.038.965 RON, astfel că trebuiau anulate de către Curtea de Apel. Nici această critică nu poate fi primită, apreciază instanța de control judiciar. În consonanță cu opinia instanței de fond, Înalta Curte consideră că obligațiile fiscale în discuție au fost anulate prin efectul legii și chiar dacă nici în decizia nr. 38930/25.11.2015 nu se anulează parțial decizia de impunere contestată, preferându-se formula utilizată în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, aceea de anulare a obligațiilor fiscale, reclamanta SC A. SRL a fost exonerata de obligația de a plăti suma de 4.038.965 RON, consecință a deciziei suverane a legislatorului român de a proceda în maniera în care a făcut-o, astfel că Decizia de impunere nr. x/29.06.2012 a pierdut caracterul executoriu specific unui act administrativ, parțial, pentru suma de 4.038.965 RON, motiv pentru care acțiunea a rămas fără obiect din acest punct de vedere, iar, prin urmare, soluția primei instanțe este corectă. Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă critică modul în care prima instanță a tranșat chestiunea privitoare la diurna pe care SC A. SRL a acordat-o salariaților temporari pentru activitatea desfășurată pe teritoriul altei țări. Reclamanta a considerat că diurna acordată acestor lucrători nu reprezintă drepturi de natură salarială, ci drepturi de delegare/detașare care nu se iau în calcul la stabilirea bazei de impozitare. Organele fiscale au apreciat însă că salariații temporari nu au dreptul la diurnă întrucât statutul lor nu este acela de salariați delegați sau detașați, iar suma plătită cu titlul de diurnă reprezintă venit salarial, iar modul în care a procedat SC A. SRL, aceasta a modificat baza de impunere. Instanța de fond a considerat, luând ca reper dispozițiile legale naționale incidente în cauză, că diurna reprezintă indemnizația zilnică ce se acordă unei persoane salariate pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în altă localitate în interes de serviciu, însă statutul salariaților temporari diferă de cel al salariaților delegați sau detașați. În opinia instanței de fond persoanele delegate exercită pentru angajator activități de natura atribuțiilor de serviciu însă în afara locului său de muncă, pe când în cazul salariaților temporari, prin însăși contractul de muncă temporară, se stabilește că locul de muncă este la utilizatorul străin, acolo unde prestează muncă la solicitarea și din dispoziția acestuia din urmă Pe lângă critica referitoare la modul greșit de interpretare a normelor legale naționale, reclamanta-recurentă arată că aceste reguli naționale sunt neconforme cu Directiva nr. 96/71/CE . Sub acest aspect, Înalta Curte constată că într-adevăr directiva menționată de către recurentă, amintită de altfel și în sentința recurată, este aplicabilă speței, iar potrivit principiilor aplicării imediate și directe în dreptul intern, a prevalenței normelor europene în raport de dreptul intern, regulile fixate de către aceasta se aplică cu prioritate, chiar dacă regulile naționale ar avea un conținut neconcordant cu cele europene, consecința fiind aceea că normele naționale ar urma să fie înlăturate. Mai precis, textul legal aplicabil îl reprezintă art. 3 al Directivei nr. 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996, privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestări de servicii. Alin. 1 al acestui text legal prevede următoarele: "1) Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menționate la articolul 1 alin. (1) garantează lucrătorilor detașați pe teritoriul lor condiții de muncă și de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările: - prin acte cu putere de lege și acte administrative și/sau - prin convenții colective sau sentințe arbitrale de generală aplicare în sensul alin. (8), în măsura în care acestea se referă la activitățile menționate în anexă:" În continuare, la lit. c) se arată că: "(c) salariul minim, inclusiv plata orelor suplimentare; prezenta literă nu se aplică sistemelor complementare de pensii;" În alin. (7) al aceluiași articol (paragraful 2) se stipulează că: "Alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă." În argumentația dezvoltată de către recurentă se face însă abstracție de modul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat prevederile mai sus menționate ale directivei, în hotărârea Curții de la 12 februarie 2015, pronunțată în cauza C - 396/13. Este adevărat că atât directiva, cât și hotărârea Curții utilizează noțiunea de detașare atunci când se referă la angajații care își desfășoară activitatea pe teritoriul altei țări, cum este cazul în speță, însă ceea ce este relevant în cauză este, independent de terminologia utilizată, că opinia Curții de la Luxemburg este contrară opiniei recurentei-reclamante SC A. SRL și confirmă, practic, soluția primei instanțe din cauza de față. Astfel, conform recurentei-reclamante diurna acordată angajaților care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări nu reprezintă un drept de natură salarială și, prin urmare, nu se ia în calcul la stabilirea impozitului pe salarii. Or, Curtea de la Luxemburg a statuat neechivoc că diurna trebuie considerată parte a salariului minim, în condiții identice cu cele la care este supusă includerea acestei diurne în salariul minim plătit lucrătorilor locali cu ocazia unei detașări a acestora în interiorul statului membru în cauză. Instanța de fond a reținut că reclamanta nu a acordat diurnă pentru că lucrătorii în discuție au prestat o muncă specifică la un alt loc de muncă în interiorul statului străin, decât cel stabilit inițial de utilizatorul străin, ci pur și simplu pentru că lucrătorii români au prestat muncă pentru acel utilizator în străinătate. Așadar, chestiunea fundamentală în cauză nu este dacă lucrătorii temporari au sau nu dreptul la la acordarea unei diurne la fel ca pentru lucrătorii detașați sau delegați, ci este problema calificării diurnei respective ca venit de natură salarială sau nu, cu consecința, de aici, a luării sau nu a acesteia în considerare la întregirea bazei impozabile pentru determinarea impozitului pe salariu. Iar în această problemă opinia Curții de Justiție a Uniunii Europene este fundamental diferită de poziția exprimată de către reclamanta SC A. SRL, de aceea susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite. Deosebit de important este, în cadrul acestei discuții, observația Curții de Justiție a Uniunii Europene că diurna este destinată să asigure protecția socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detașare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obișnuit, că o astfel de diurna trebuie calificată ca o alocație specifică detașării, și că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directivă, această alocație este o parte a salariului minim (paragrafele 48 - 50 din hotărârea Curții). Evident, în conținutul diurnei despre care face vorbire Curtea de la Luxemburg, considerată parte a salariului minim, nu intră sumele de bani acordate salariaților pentru acoperirea cheltuielilor de transport, cazare și masă, așa cum rezultă de altfel explicit și din prevederile art. 9 din Legea nr. 344/2006, însă în cauză diurna care face obiectul analizei prezentei cauze nu are incluse sume de acest fel, care să o excludă din încorporarea în salariul minim. În ceea ce privește normele juridice naționale pe care le-a examinat instanța de fond, și referitor la care în recurs se susține că s-a făcut o interpretare greșită, argumentația pe care a produs-o reclamanta este irelevantă deoarece concluzia la care a ajuns instanța națională și pe care și-a fundamentat soluția pronunțată în cauză, este o la concluzie identică cu cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene, or, interpretarea normei incidente din Directiva 96/71 de către Curtea de la Luxemburg este obligatorie pentru instanța națională, în condițiile în care Curtea posedă monopolul interpretării tratatelor constitutive europene și a celorlalte norme europene, singura interpretare autentică în spațiul juridic unional. Or, o interpretare a normelor naționale contrară interpretării autentice, putere juridică pe care o posedă exclusiv Curtea de la Luxemburg, nu poate fi primită. De aceea, un examen concret al argumentelor recurentei cu privire la interpretarea normelor naționale apare ca inutil. La fel, enumerarea în cuprinsul memoriului de recurs a unui set de principii de drept comunitar nu schimbă datele problemei. Prin acest inventar al principiilor de drept comunitar cum ar fi cel al securității juridice, ale echivalenței și efectivității, al încrederii legitime etc., reclamanta tinde să demonstreze incidența în speță a prevederilor Directivei nr. 96/71/CE, ceea ce, consideră Înalta Curte este evident, așa cum rezultă din considerentele prezentei decizii, însă ceea ce este relevant în cauză este că, în virtutea puterii juridice pe care Curtea de la Luxemburg o posedă, această instanță a dat o interpretare contrară celei susținute de către reclamanta SC A. SRL în privința calificării juridice a diurnei acordate lucrătorilor temporari, cu ocazia examinării prevederilor art. 3 din sus amintita directivă. Față de ce preced, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de către reclamanta SC A. SRL, potrivit art. 496 din Codul de procedură civilă și art. 20 din Legea nr. 554/2004.