VASICKOVA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2399/03 prezentate de Jiřina VAŠÍČKOVÁ împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află la 15 ianuarie 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Snejana Botousarova, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Margarita Tsatsa-Nikolovska, Reit Maruste, Mark Villiger, judecători; și de Claudia Westerdiek graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 aprilie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a lua în considerare în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate de recurentă ca răspuns, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, Jiřina Vašíčková, este resortisantă cehă, născută în 1938 și rezidentă în Brno. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm. A. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura în comun a bunurilor La 6 iulie 1983, fostul soț al recurentei a intentat împotriva acesteia o acțiune în comun a bunurilor aparținând comunității între soți. La 19 iulie 1988, tribunalul municipal (Městský soud) din Brno și-a pronunțat prima hotărâre în cauza, prin care a distribuit bunurile mobile și imobile între părți. din Brno a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza în primă instanță la 11 mai 1989. La 29 octombrie 1992, tribunalul municipal și-a dat a doua hotărâre, care a fost atacat din nou de recurentă, ceea ce a condus la anularea instanței regionale la data de 5 octombrie 1993. La 7 iunie 1995, Tribunalul municipal și-a pronunțat a treia hotărâre. La apelul recurentei, această decizie a fost anulată, la 21 martie 1997, de către instanța regională care a soluționat cauza în primă instanță. La 30 iunie 1999, tribunalul municipal și-a pronunțat cea de-a patra hotărâre, care a fost atacată de ambele părți. La 6 iunie 2002, Tribunalul Regional a reformulat hotărârea din 30 iunie 1999, solicitând recurentei să plătească fostului soț o sumă de bani ca compensație pentru bunurile mobile și imobile atribuite. Această decizie a trecut în forță de lucru judecat la 17 iulie 2002. La 16 septembrie 2002, fostul soț al recurentei a formulat un recurs în Casație, care a fost declarat inadmisibil de Curtea Supremă (Nejvyší soud) la 25 februarie 2003, ca urmare a introducerii sale tardive. La 17 septembrie 2002, acesta a sesizat Curtea Constituțională (Ústavní soud) a unei acțiuni constituționale, în care se plângea de încălcarea drepturilor sale la respectarea bunurilor și la protecția judiciară. La 24 februarie 2004, la sfârșitul unei proceduri în care recurenta figura ca parte interesată, Curtea Constituțională a respins acțiunea menționată ca fiind în mod vădit nefondată. 2. (a) La 6 ianuarie 2003, reclamanta a adresat Ministerului Justiției o cerere în temeiul Legii nr. 82/1998 privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate în timpul exercitării autorității publice de o neregulă în decizia sau desfășurarea procedurii. 498 coroane cehe (CZK), care corespundeau, în opinia sa, diferenței dintre valoarea proprietății pe care o avea, așa cum a fost atribuită în 1984, și valoarea reținută de instanța regională în hotărârea sa din 6 iunie 2002. Aceasta susținea că, în cazul în care tribunalele ar fi procedat cu diligența necesară și ar fi încheiat cauza într-un termen rezonabil de trei ani, prețul care trebuie luat în considerare pentru calcularea contraprestației pe care trebuia să o plătească fostului soț ar fi fost semnificativ mai mic. La 17 martie 2003, ministerul a decăzut la cererea sa, considerând că nu a suferit daune materiale, deoarece valoarea proprietății pe care o avea a fost atribuită a crescut; prin urmare, proprietatea sa nu a scăzut ca urmare a duratei procedurii. Deși este informată de către minister cu privire la posibilitatea de a-și exercita pretenția la instanță în temeiul art. 15 din Legea nr. 82/1998, reclamanta nu se prevalează de această posibilitate. b) După ce a fost informată de Curte cu privire la adoptarea unui amendament la legea nr. 82/1998, care, începând cu 27 aprilie 2006, permitea ca prejudiciul moral care rezultă din durata unei proceduri să fie imputat, recurenta a aplicat această acțiune de despăgubire la 16 august 2006 și a solicitat Ministerului Justiției să îi aloce 500 000 CZK (aproximativ 18 700 EUR) în acest sens. Prin scrisoarea din 11 octombrie 2006, Ministerul Justiției a informat reclamanta că, după ce a luat în considerare durata procedurii care depășea 20 de ani în acest caz, el considera că este rezonabil să-i aloce 180 000 CZK (6 732 EUR) pentru prejudiciul moral. Dreptul și practica internă relevante Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în hotărârea pronunțată în cauza Vokurka c. Republica Cehă 40522/02, §§ 11-24, 16 octombrie 2007). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata excesivă a procedurii, care ar fi avut repercusiuni grave, în special asupra situației sale financiare și a stării sale de sănătate. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În observațiile sale complementare, guvernul a informat Curtea că Legea nr 160/2006 a fost adoptată, care a modificat legea 82/1998 și care permite acum justițiabililor să solicite o satisfacție rezonabilă în ceea ce privește prejudiciul moral cauzat de durata procedurii. El a solicitat Curții să aprecieze dacă mai mult de atât nu ar fi trebuit să declare inadmisibile pentru neobosirea căilor de atac interne toate cererile adresate împotriva Republicii Cehe referitoare la durata excesivă a procedurii. Recurenta a exercitat această nouă acțiune prin intermediul unei cereri adresate Ministerului Justiției de a primi o despăgubire de 500 000 CZK (18 700 EUR) pentru prejudiciul moral cauzat de durata procedurii; printr-o scrisoare din 11 octombrie 2006, Ministerul Justiției la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a afirmat că suma respectivă nu era suficient de mare; de asemenea, a solicitat Curții să îi acorde despăgubiri pentru prejudiciul material s mai mic de 1 689 697 CZK (63) 190 EUR), suma care ar fi trebuit să acopere diferența dintre contrapartida pe care ar fi plătit-o în funcție de prețul imobilului stabilit la începutul procedurii și cea pe care a trebuit să o plătească în 2002, pe de o parte, și, pe de altă parte, costurile presupuse ale reconstrucției și a încheierii proprietății. Trebuie menționat că în Decizia Vokurka c. Republica Cehă (citată mai întâi), Curtea a considerat că acțiunea introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la Legea nr. 82/1998 era efectivă și accesibilă pentru a denunța depășirea perioadei de timp rezonabilă, în orice procedură judiciară care intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Convenție. Curtea a precizat, de asemenea, că a fost necesar să se solicite ca instanțele judecătorești să aibă competența de a exercita o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva statului ceh atunci când o cauză apare în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate de Ministerul Justiției sau atunci când nu se acordă nici o despăgubire de către Ministerul Justiției. În speță, reclamanta este adresată Ministerului Justiției în primul rând în 2003, adică înainte de adoptarea amendamentului nr. 160/2006, pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul material s 477 EUR), apoi în 2006 pentru a revendica despăgubirea prejudiciilor morale. Cu toate acestea, nu reiese din dosarul pe care l-a invocat în fața unei instanțe competente, deși cererile sale nu au fost luate în considerație de către minister sau numai parțial de către minister. În aceste circumstanțe, recurenta, care a eșuat să inițieze o procedură judiciară împotriva statului în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 82/1998, nu poate trece pentru că a făcut tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil de la ea pentru a epuiza căile de atac interne. Prin urmare, este necesar ca cererea să fie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. 2. În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție și să se declare inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

2399/03

présentée par Jiřina VAŠÍČKOVÁ

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 15 janvier 2008 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Snejana Botoucharova,

Karel Jungwiert,

Volodymyr Butkevych,

Margarita Tsatsa-Nikolovska,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

juges,

et de Claudia Westerdiek

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 avril 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Jiřina Vašíčková, est une ressortissante tchèque, née en 1938 et résidant à Brno. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 6 juillet 1983, l’ex-époux de la requérante intenta contre celle-ci une action en partage des biens appartenant à la communauté entre époux.

Le 19 juillet 1988, le tribunal municipal

(Městský soud)

de Brno rendit son premier jugement dans l’affaire, par lequel il répartit les biens meubles et immeubles entre les parties. À la suite de l’appel de l’intéressée, le

tribunal régional

(Krajský soud)

de Brno annula le jugement attaqué et renvoya l’affaire en première instance, le 11 mai 1989.

Le 29 octobre 1992, le tribunal municipal rendit son deuxième jugement, lequel fut de nouveau attaqué par la requérante, ce qui avait conduit le tribunal régional à l’annuler en date du 5 octobre 1993.

Le 7 juin 1995, le tribunal municipal prononça son troisième jugement. Sur appel de la requérante, cette décision fut annulée, le 21 mars 1997, par

le tribunal régional qui retourna l’affaire en première instance.

Le 30 juin 1999, le tribunal municipal prononça son quatrième jugement, lequel fut attaqué par les deux parties.

Le 6 juin 2002, le tribunal régional réforma le jugement du 30 juin 1999, en enjoignant à la requérante de verser à son ex-époux une somme d’argent à titre de compensation pour les biens meubles et immeubles assignés. Cette décision passa en force de chose jugée le 17 juillet 2002.

Le 16 septembre 2002, l’ex-époux de la requérante forma un pourvoi en cassation, lequel fut déclaré irrecevable par la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

en date du 25 février 2003, du fait de son introduction tardive.

Le 17 septembre 2002, celui-ci saisit la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

d’un recours constitutionnel, dans lequel il se plaignait de la violation de ses droits au respect des biens et à la protection judiciaire.

Le 24 février 2004, à l’issue d’une procédure dans laquelle la requérante figurait en tant que partie intervenante, la Cour constitutionnelle rejeta ledit recours comme manifestement mal fondé.

a) Le 6 janvier 2003, la requérante adressa au ministère de la Justice une demande en vertu de la loi n

o

82/1998 sur la responsabilité de l’Etat pour le préjudice causé lors de l’exercice de la puissance publique par une irrégularité dans la décision ou la conduite de la procédure. Elle réclama un dédommagement du préjudice matériel s’élevant à 654

498 couronnes tchèques (CZK), correspondant selon elle à la différence entre la valeur de l’immeuble qu’elle s’était vu assigner, telle qu’établie en 1984, et la valeur retenue par le tribunal régional dans son arrêt du 6 juin 2002. Elle alléguait que si les tribunaux avaient procédé avec la diligence requise et terminé l’affaire dans un délai raisonnable de trois ans, le prix à prendre en compte pour calculer la contrepartie qu’elle devait payer à son ex-époux aurait été sensiblement inférieur.

Le 17 mars 2003, le ministère débouta l’intéressée de sa demande, relevant qu’elle n’avait pas subi de dommage matériel étant donné que la valeur de l’immeuble qu’elle s’était vu assigner avait augmenté

; sa

propriété n’avait donc pas diminué du fait de la durée de la procédure.

Bien qu’informée par le ministère de la possibilité de faire valoir sa prétention auprès du tribunal en vertu de l’article 15 de la loi n

o

82/1998, la requérante ne se prévalut pas de cette possibilité.

b) Après avoir été informée par la Cour de l’adoption d’un amendement à la loi n

o

82/1998, laquelle permettait depuis le 27 avril 2006 de réclamer l’indemnisation du préjudice moral résultant de la durée d’une procédure, la requérante exerça ce recours indemnitaire en date 16 août 2006 et demanda au ministère de la Justice de lui allouer 500

000 CZK (environ 18

700 EUR) à ce titre.

Par une lettre du 11 octobre 2006, le ministère de la Justice informa la requérante qu’après avoir considéré la durée de la procédure qui dépassait vingt ans en l’espèce, il estimait raisonnable de lui allouer 180

000 CZK (6

732 EUR) au titre du préjudice moral.

L’intéressée ne poursuivit pas sa cause devant le tribunal en vertu de l’article 15 § 2 de la loi n

o

82/1998.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision rendue dans l’affaire

Vokurka c. République tchèque

(n

o

40552/02, §§ 11-24, 16 octobre 2007).

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée excessive de la procédure, laquelle aurait eu des répercussions graves, notamment sur sa situation financière et son état de santé.

EN DROIT

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement a informé la Cour que la loi n

o

160/2006 avait été adoptée, portant amendement à la loi

n

o

82/1998 et permettant désormais aux justiciables de réclamer une satisfaction raisonnable au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure. Il a demandé à la Cour d’apprécier s’il n’y avait pas lieu de déclarer irrecevables pour non-épuisement des voies de recours internes toutes les requêtes dirigées contre la République tchèque relatives à la durée excessive de la procédure.

La requérante a exercé ce nouveau recours en adressant au ministère de la Justice une demande tendant à se voir accorder une indemnisation de 500

000 CZK (18

700 EUR) au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure. Par une lettre du 11 octobre 2006, le ministère de la Justice l’a informée qu’après avoir considéré la durée de la procédure qui dépassait vingt ans en l’espèce, il estimait raisonnable de lui allouer 180

000 CZK (6

732 EUR) au titre du préjudice moral.

Dans sa lettre parvenue à la Cour le 23 novembre 2006, la requérante a

affirmé que ladite somme n’était pas suffisamment élevée. Elle a également demandé à la Cour de lui accorder une indemnisation au titre du dommage matériel s’élevant à 1

689

697 CZK (63

190 EUR), somme censée englober d’une part la différence entre la contrepartie qu’elle aurait payé en fonction du prix de l’immeuble établi au début de la procédure et celle qu’elle a dû payer en 2002, et d’autre part les frais supposés de la reconstruction et de l’achèvement de l’immeuble.

Il convient de noter que dans la décision

Vokurka c. République tchèque

(précitée), la Cour a considéré que le recours introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n

o

160/2006 à la loi n

o

82/1998 était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du «

délai raisonnable

» dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article

6

§

1 de la Convention. La Cour a également précisé qu’il y avait lieu d’exiger des requérants qu’ils saisissent un tribunal compétent d’une action en dommages-intérêts dirigée contre l’Etat tchèque lorsqu’une contestation surgit quant au montant de l’indemnisation allouée par le ministère de la Justice ou lorsqu’aucune indemnisation n’est accordée par ce dernier.

En l’espèce, la requérante s’est adressée au ministère de la Justice d’abord en 2003, c’est-à-dire avant l’adoption de l’amendement n

o

160/2006, pour demander le dédommagement du préjudice matériel s’élevant à 654

498 CZK (24

477 EUR), puis en 2006 pour réclamer l’indemnisation du préjudice moral. Il ne ressort cependant pas du dossier qu’elle ait fait valoir ses prétentions devant un tribunal compétent, bien que ses demandes n’aient pas été – ou seulement en partie – accueillies par le ministère.

Dans ces circonstances, la requérante, qui a manqué d’intenter une procédure judiciaire contre l’Etat en vertu de l’article 15 § 2 de la loi n

o

82/1998, ne peut pas passer pour avoir fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre d’elle pour épuiser les voies de recours internes.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président