ÎCCJ, decizie (scj.ro #82822)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82822) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Regulile

de Arbitraj GAFTA. Clauză atributivă de competență.

Consecințe

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil. Competența instanțelor

Index alfabetic:

acțiune în pretenții

-

reguli de arbitraj GAFTA

-

excepția de necompetență generală a

instanțelor române

Regulile

de Arbitraj GAFTA NR. 125

Regulamentul

CE nr. 44/2001, art. 23

Legea

nr. 105/1992, art. 157

În

cazul în care părțile au convenit, în conformitate cu Regulile de

Arbitraj GAFTA nr. 125, ca legea aplicabilă fondului cauzei să fie

legea engleză și au ales competența instanțelor de

judecată engleze pentru orice litigiu în legătură cu procedura

arbitrală, suntem în prezența unei competențe exclusive care

leagă părțile, competența de soluționare a litigiului

neputând aparține instanțelor judecătorești române.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 1933 din 16 mai 2013

Notă

:

* Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de

15 februarie 2013

Prin

sentința nr. 57 din 29 februarie 2010, Tribunalul Brăila a respins

acțiunea formulată de reclamanta

SC TCE3B SRL

prin reprezentant

convențional SCA Ț. & A. în contradictoriu cu pârâta E.P.H. LTD

prin reprezentant convențional SCA Z.R.P., ca nefiind de competența

instanțelor române.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în

esență, următoarele:

Prin

contractul A – 09277 M din 23 martie 2010, contractul A – 09283/M din 20

aprilie 2010 și contractul A – 09285M din 22 aprilie 2010 reclamanta s-a

obligat să livreze pârâtei 75.000 tone porumb nemodificat genetic din

producția 2010 a TCE din Insula Mare a Brăilei. Invocându-se

condițiile meteorologice extreme din vara 2010, reclamanta a invocat

imposibilitatea de a-și executa obligația și a invocat

forța majoră, comunicând aceasta pârâtei.

Pârâta

a insistat în executarea contractelor și întrucât nu a obținut

executarea benevolă a formulat acțiune în arbitraj GAFTA în

concordanță cu dispozițiile 23, 24 GAFTA nr. 49 inclus în

capitolul Condiții Generale din contractele în cauză.

În art.

24 se arată că „oricare și toate disputele decurgând din sau în

baza prezentului contract sau orice cerere în legătură cu

interpretarea sau executarea prezentului contract va fi soluționată

prin procedura de arbitraj în conformitate cu Regulile de Arbitraj Gafta 125,

care constituie parte integrantă din acest contract și se va

considera că ambele părți contractante cunosc pe deplin și

au convenit în mod expres aplicarea acestor reguli”.

S-a mai

arătat că niciuna dintre părți nu va introduce împotriva

celeilalte părți nicio acțiune sau procedură în

justiție în legătură cu nicio astfel de dispută sau cerere

înainte ca acea dispută sau cerere să fi fost analizată și

soluționată de arbitri sau de o comisie de apel. În capitolul

„Arbitraj” din contracte se prevede că orice conflict care apare în baza

prezentului contract va fi soluționat de Curtea de Arbitraj nr. 125 ale

GAFTA, iar arbitrajul va avea loc în Londra.

Tribunalul a

reținut că toate

aceste dispoziții fac

parte integrantă din contractele pe care atât reclamanta cât și

pârâta le-au semnat și stampilat, contracte ce sunt editate atât în limba

română, cât și în limba engleză fiind pe deplin cunoscute

și acceptate de ambele părți.

Ca atare, o

rice

dispută urmează a fi deferită instanțelor alese de

părți, orice erori sau neconcordanțe ale sistemului arbitral cu

legislația europeană sau cu drepturile omului se vor verifica doar de

instanțele din Marea Britanie.

În

acest caz operează prorogarea de competență, părțile

prin convenția lor atribuind competență arbitrajului de la Londra, caz în care nu mai sunt incidente regulile de drept comun în această cauză.

S-a reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 22 din

Regulamentul nr. 44/2001 ce consacră competența exclusivă

și de la care părțile nu pot deroga.

Cu

privire la clauza compromisorie, aceasta are ca efect înlăturarea

competenței de drept comun la judecarea litigiilor, iar părțile

își asumă obligația de a se supune hotărârii care se va

pronunța în arbitraj sau de a o ataca, respectând dreptul Marii Britanii,

în fața instanțelor acestei țări.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a arătat că

instanța de fond s-a

substituit în mod nelegal

voinței părților în ceea ce privește alegerea dreptului

aplicabil contractelor și că Tribunalul Brăila este

instanța competentă să soluționeze acțiunea ce face

obiectul prezentului dosar.

Prin

decizia nr. 65 din 5 septembrie 2012, Curtea de Apel Galați, Secția a

II-a civilă, maritimă și fluvială, a respins apelul ca

nefondat.

Pentru a

pronunța

această soluție, Curtea a reținut, în esență,

următoarele:

Raportat

la

conținutul art. 23 din contractul părților

rezultă că părțile au convenit alegerea competenței

instanțelor de judecată engleze pentru orice litigiu în

legătură cu procedura arbitrală precum și orice alt litigiu

care excede competenței autorității alese pentru procedura

arbitrală potrivit clauzei „Arbitration”.

Litigiul

privind validitatea clauzei compromisorii este un diferend pe care

părțile au convenit să îl prezinte spre competentă

soluționare instanțelor engleze.

Clauza

cuprinsă în art. 23 din contract reprezintă o aplicare a art. 23 din

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența

judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în

materie civilă și comercială.

Alegerea

de

competență în favoarea instanțelor engleze nu poate fi

considerată înlăturată de prevederile invocate de

apelanta-reclamantă referitoare la locul executării contractelor.

Aceasta deoarece dispozițiile contractuale nu prevăd nimic în

privința alegerii instanțelor competente, situație în care

dispozițiile din Condițiile Generale GAFTA devin aplicabile între

părți sub acest aspect, conform acordului de voință

exprimat odată cu semnarea contractelor.

Validitatea

clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în

care a fost înscrisă.

Ca o

consecință a principiului autonomiei clauzei compromisorii, cele

două acte juridice „

negotium

” care se găsesc în cuprinsul

aceluiași „

instrumentum

” (convenția principală și

clauza compromisorie) au o soartă independentă.

Pe cale de

consecință, conținutul și efectele clauzelor compromisorii

determină o necompetență generală a instanțelor de a

verifica validitatea acestora, iar în ceea ce privește instanța

competentă să soluționeze litigiul cu privire la validitatea

contractului, în determinarea acesteia s-a avut în vedere convenția

părților și regulile aplicabile în materia unui astfel de

litigiu comercial internațional.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta

SC TCE3B SRL.

În

motivarea recursului este prezentat contextul promovării litigiului

și un scurt istoric al relațiilor dintre părți și sunt

invocate următoarele motive de nelegalitate: art. 304 pct. 8 și

respectiv pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) și (5)

și art. 313 C. proc. civ.

Hotărârea

recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii – art. 3, 5 și 23 din Regulamentul 44/2001, art.

157 Legea nr. 105/1992 – motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Competența

teritorială se stabilește conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul

44/2001 potrivit căruia, în materie contractuală o persoană care

are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în

justiție în statul membru în care este situat locul executării

obligației în cauză. În absența unei convenții contrare,

acest loc este „... în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat

membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie

livrate mărfurile”.

Competența

instanței de la locul livrării mărfurilor nu poate fi

înlăturată nici în ipoteza în care obiectul cererii ar privi exclusiv

nulitatea clauzei compromisorii inserată în cuprinsul contractelor; cu

atât mai mult competența instanței de la locul livrării

mărfurilor nu este înlăturată în cazul în care obiectul cererii

vizează nulitatea mai multor dispoziții contractuale.

În baza

art. 3 coroborat cu Anexa 1 din Regulamentul 44/2001, art. 5 din acest

Regulament înlătură de la aplicare dispozițiile art. 157 din

Legea nr. 105/1992.

Art. 2

din Regulamentul 44/2001 nu este aplicabil întrucât învestirea instanței

competente în temeiul art. 5 îl exclude de la aplicare.

Instanța

de apel a aplicat greșit art. 23 din Regulamentul 44/2001 și a

interpretat greșit actul dedus judecății.

Pentru

o aplicare corectă a art. 23 din Regulamentul 44/2001, în lipsa unei

trimiteri exprese în contracte la clauza 23 din Formularul 49 nu se poate

„presupune” în mod rezonabil că recurenta a fost de acord cu clauza

privind jurisdicția instanțelor engleze, întrucât pentru a exista în

mod valabil, acordul trebuie să fie suficient de clar exprimat în speță,

această cerință nu este îndeplinită.

Instanța

de apel a aplicat greșit art. 9 din Regulamentul Roma I nr. 593/2008.

Instanțele

române nu sunt obligate să aplice în mod automat dreptul străin

câtă vreme în discuție sunt normele esențiale pentru sistemul de

drept românesc.

Instanța

de apel a apreciat în mod greșit că prevederile Regulamentului Roma I

nu ar fi aplicabile în prezenta cauză întrucât ar fi excluse din domeniul

său de aplicare convențiile de arbitraj și convențiile

privind alegerea instanței competente.

În

cauză, intimata

E.P.H. LTD a

depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Sunt

prezentate soluțiile pronunțate de Tribunalul arbitral din cadrul

GAFTA în dosarul arbitral nr. 14 – 321 și respectiv Tribunalul Brăila

în cererea de ordonanță președințială ce a format

obiectul dosarului nr. xx02/113/2011.

Analizând

recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a

apreciat că acesta este nefondat și a fost respins pentru

următoarele considerente:

Părțile

au ales prin cele trei contracte încheiate atât ca legea aplicabilă celor

trei contracte să fie legea engleză cât și ca instanțele

competente (arbitrale și judecătorești) să fie

instanțele engleze.

Astfel,

potrivit art. 23 din Condițiile Generale GAFTA despre care părțile

au agreat că fac parte integrantă din fiecare dintre cele trei

contracte încheiate: „se consideră că prezentul contract a fost

încheiat în Anglia și va fi executat în Anglia, prin derogare de la orice

prevedere contrară, iar prezentul contract va fi interpretat și va

produce efecte în conformitate cu legile Angliei. Cu excepția cazurilor în

care scopul este executarea oricărei sentințe pronunțate în

conformitate cu Clauza cu privire la arbitraj prevăzută în prezentul

contract, instanțele de judecată din Anglia vor avea jurisdicție

exclusivă în vederea stabilirii oricărei cereri de reparație a

ancilara, (cu excepția obținerii garanției numai pentru

acțiune sau cerere reconvențională) exercitarea puterilor

instanței în legătură cu procedurile de arbitraj și orice

dispută alta decât o dispută care va fi de competența arbitrilor

sau consiliului de apel al Asociației în conformitate cu Clauza cu privire

la arbitraj conținută în prezentul contract”.

Așa

fiind, părțile au convenit ca legea aplicabilă fondului cauzei

să fie legea engleză și, de asemenea, au ales competența

instanțelor de judecată engleze pentru orice litigiu în

legătură cu procedura arbitrală, precum și orice alt

litigiu care excede competenței autorității alese pentru

procedura arbitrală potrivit clauzei Arbitration.

Potrivit

dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001: „Dacă

părțile, dintre care cel puțin una își are domiciliul pe

teritoriul unui stat membru, au convenit ca instanța sau instanțele

dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru

soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în

legătură cu un raport juridic determinat, competența revine

acelei instanțe sau instanțelor respective”.

Ca

atare, potrivit acestei reguli speciale referitoare la prorogarea de competență

stipulată în art. 23 din Regulament, având în vedere existența

clauzei privind alegerea competenței instanțelor engleze, suntem în

prezența unei competențe exclusive care leagă părțile.

Instanțele judecătorești engleze sunt cele care urmează

să soluționeze orice litigiu în legătură cu cele 3

contracte și care excede jurisdicției arbitrale.

Instanța

de apel a apreciat în mod corect faptul că soluționarea prezentului

litigiu nu este de competența instanțelor judecătorești

române.

În

conformitate cu dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992

„instanța sesizată verifică, din oficiu, competența sa de a

soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat

și, în cazul în care nu este competentă nici ea și nici o

altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de

competența instanțelor române”.

Nu pot

fi reținute susținerile recurentei potrivit cărora nu ar exista

un acord neechivoc al părților în privința alegerii de

competență a instanțelor engleze.

Dispozițiile

art. 23 din Condițiile Generale GAFTA reglementează, printre altele,

voința părților cu privire la alegerea competenței

instanțelor de judecată engleze care atrage aplicarea

dispozițiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001 cu privire la competența

exclusivă.

Instanța

de apel a reținut în mod corect faptul că Regulamentul Roma I nu este

aplicabil în speță. Acest regulament se aplică obligațiilor

contractuale în materie civilă și comercială, în condițiile

în care există un conflict de legi.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din acest regulament sunt excluse din

domeniul de aplicare al prezentului regulament convențiile de arbitraj

și convențiile privind alegerea instanței competente.

În ceea

ce privește dispozițiile art. 9 din regulament invocate de

recurentă cu privire la normele de aplicare imediată, acestea nu sunt

aplicabile în cauză, întrucât acest text se referă la normele

imperative adoptate într-un anumit stat membru „a căror respectare este

privită drept esențială de către o anumită

țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea

politică, socială sau economică”.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu

există motive de nelegalitate care să impună casarea sau

modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință,

potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost

respins ca nefondat.