cererii nr. 14106/02
depuse de Gerhard GROMANN și alții
împotriva Republicii Cehia
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (secțiunea a cincea), ședință din 15 ianuarie 2008 într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Snejana Botoucharova,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Javier Borrego Borrego,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
judecători,
și
Claudia Westerdiek,
grefieră de secție,
Având în vedere cererea susmentionată depusă la 2 aprilie 2002,
Având în vedere hotărârea parțială din 22 februarie 2005,
Având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod cumulativ admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de către reclamanți,
După ce a deliberat, pronunță următoarea hotărâre:
Primul reclamant, domnul Gerhard Gromann, este cetățean german, născut în 1952 și domiciliat la Střemeníčko (Republica Cehia). A doua reclamantă, doamna Dana Gromann, este cetățeană cehă, născută în 1969 și domiciliată la Střemeníčko. Aceștia sunt reprezentanți autorizați ai celei de a treia reclamante, Alanti a.s., sociedate anonimă de drept ceh cu sediul în Hradec Králové (Republica Cehia). A doua reclamantă este de asemenea reprezentantă autorizată a celei de a patra, Star-Pack s.r.o., societate cu răspundere limitată de drept ceh cu sediul în Kuřim (Republica Cehia). În plus, cea de a treia reclamantă este singurul asociat și deci proprietarul celei de a patra.
Toți reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către doamna D. Kouba, avocat la barourile ceh și german.
Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul V.A. Schorm.
Printr-o scrisoare din 28 februarie 2005, guvernului german i s-a oferit posibilitatea de a interveni în procedură în temeiul art. 36 § 1 din Convenție și art. 44 din Regulamentul Curții. Această scrisoare rămânând fără răspuns, trebuie considerat că acesta nu intenționează să-și exercite dreptul de intervenție.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.Procedura de insolvență
La 16 mai 1996, tribunalul regional de comerț (krajský obchodní soud) din Ostrava a fost sesizat cu o cerere din partea unui particular pentru a declara insolvența celei de a patra reclamante, Star-Pack s.r.o. Ulterior, alți doi creditori ai acesteia s-au alăturat acestei cereri.
La 2 iulie 1998, celei de a patra reclamante i s-a cerut, fără succes, să se pronunțe asupra cererii menționate.
La 6 aprilie 1999, tribunalul regional de comerț a declarat insolvența celei de a patra reclamante în conformitate cu legea nr. 328/1991 privind insolvența și reorganizarea judiciară, a numit un administrator al patrimoniului și a invitat creditorii să-și prezinte creanțele. Tribunalul a considerat dovedit că reclamanta avea mai mulți creditori și nu era în măsură să-și onoreze datoriile.
La 14 aprilie 1999, cea de a patra reclamantă a depus apel la Curtea de apel (vrchní soud) din Olomouc, pe care a completat-o la 14 iunie 1999, 27 octombrie 2000 și 15 februarie 2001. Ea a susținut că condițiile necesare pentru declararea insolvabilității nu erau întrunite și s-a plâns de conduta administratorului patrimoniului.
În februarie 2001, cea de a patra reclamantă s-a plâns de conduta tribunalului regional și a Curții de apel, precum și de întârzierile în procedura de insolvență.
Printr-o cerere constituțională datată 2 aprilie 2001, cea de a patra reclamantă a denunțat, între altele, întârzierile în procedura de insolvență. Această cerere a fost declarată inadmisibilă de Curtea Constituțională (Ústavní soud) la 18 octombrie 2001, deoarece nu exista nicio încălcare a drepturilor interessentei.
La 24 aprilie 2001, Curtea de apel a admis apelul celei de a patra reclamante și a anulat hotărârea din 6 aprilie 1999, trimițând cauza tribunalului regional din Ostrava. În virtutea acestei hotărâri, insolvența celei de a patra reclamante a fost anulată și declarația de insolvență a fost lipsită de efecte. Motivele au fost în special viciile procedurale și lipsa echității care au viciat procedura anterioară, precum și insuficiența examinării circumstanțelor insolvabilității și imparțialității administratorului patrimoniului.
La 5 iunie 2001, tribunalul regional a somație administratorului să predea celei de a patra reclamante toate documentele privitoare la patrimoniul acesteia și a invitat-o pe aceasta din urmă să se pronunțe asupra altor cereri de declarare a insolvabilității prezentate de creditorii săi.
La 14 iunie și 14 august 2001, cea de a patra reclamantă a cerut recuzarea judecătorului din tribunalul regional însărcinat cu cauza. Ea a fost respinsă de hotărârile Curții de apel din Olomouc din 17 ianuarie și 18 iulie 2002.
La 29 noiembrie 2002, cea de a patra reclamantă s-a pronunțat asupra cauzei. La 6 decembrie 2002, i s-a cerut de tribunalul să depună o listă a activelor și pasivelor sale. Ea a făcut-o la 24 martie 2003.
La 13 ianuarie și 6 martie 2003, cea de a patra reclamantă a ridicat o nouă obiecție de învinuire de către judecătorii din tribunalul regional din Ostrava și Curtea de apel din Olomouc. La 30 iulie 2003, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) a hotărât că judecătorii Curții de apel nu ar trebui recuzați din examinarea cauzei. La 25 noiembrie 2003, Curtea de apel a hotărât la rândul ei că nu era motiv de a recuza judecătorii tribunalului regional.
Ședința programată pentru 1 aprilie 2004 a fost amânată la 15 aprilie 2004.
Potrivit unei note oficiale a tribunalului regional din 13 aprilie 2004, tribunalul a concluzionat că condițiile pentru declararea insolvabilității celei de a patra reclamante erau probabil întrunite și a intrat deci în contact cu un administrator potențial al patrimoniului.
La 10 mai 2004, cea de a patra reclamantă a ridicat o nouă obiecție de învinuire împotriva judecătorului din tribunalul regional. Aceasta a fost respinsă de Curtea de apel la 8 iulie 2004.
La 2 august 2004, tribunalul a desemnat reclamantei un administrator provizoriu însărcinat cu stabilirea unui inventar al patrimoniului acesteia. Această decizie a fost confirmată de Curtea de apel la 7 decembrie 2004.
La 31 decembrie 2004, administratorul provizoriu a prezentat tribunalului un raport asupra activității sale și a propus ca insolvența celei de a patra reclamante să fie declarată. Aceasta din urmă s-a pronunțat asupra acestuia la 11 februarie 2005.
La 9 martie 2005, tribunalul regional a declarat insolvența celei de a patra reclamante și i-a desemnat un administrator al patrimoniului. El a notat că societatea nu mai exercita nicio activitate din 2003 și nu dispunea de mijloace financiare, dar avea mai multe datorii exigibile. Tribunalul a observat de asemenea că interessenta i-a prezentat chiar acestuia, la 28 ianuarie 2003, o propunere de reorganizare judiciară, demonstrând astfel că se considera ea însăși în stare de insolvență.
La 13 iulie 2005, o întrunire a creditorilor celei de a patra reclamante a avut loc la inițiativa administratorului patrimoniului acesteia.
La 25 aprilie 2007, Curtea de apel, sesizată cu apelul celei de a patra reclamante împotriva hotărârii din 9 martie 2005, a confirmat hotărârea atacată, după ce a ținut o ședință în care părțile au avut posibilitatea să se pronunțe asupra cauzei. Respingând obiecțiile interessentei, Curtea de apel a observat, între altele, că îi incumba să examineze dacă condițiile pentru declararea insolvabilității erau întrunite la data de 9 martie 2005; ea a remarcat totuși că numeroase datorii ale celei de a patra reclamante erau exigibile înainte de prima declarare a insolvabilității din 6 aprilie 1999.
2.Procedura de reparare a prejudiciului material
La 8 iunie 2001, invocând legea nr. 82/1998 privind răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea puterii publice printr-o neregularitate în decizie sau în conduita procedurii, primul și al patrulea reclamant și-au exercitat pretențiile la daunelor-interese la Ministerul Justiției pentru prejudiciul material cauzat de declararea neregulată a insolvabilității și întârzierile procedurii.
La 18 iunie 2001, primul și al patrulea reclamant au depus cereri constituționale, cu scopul ca tribunalul regional să pună capăt întârzierilor procedurii de insolvență și ca ministerul să accepte cereri lor de daunelor-interese. Cererea primului reclamant a fost respinsă de Curtea Constituțională la 30 iulie 2001, observând că, dacă ministerul ar respinge cererea, acesta ar avea posibilitatea de a se adresa unui tribunal în temeiul legii nr. 82/1998. Cererea celui de al patrulea reclamant a avut același rezultat la 3 octombrie 2001.
La 2 august 2001, Ministerul Justiției a respins cererile primului și celui de al patrulea reclamant formulate la 8 iunie 2001. El a observat că, întrucât procedura de insolvență nu se încheisese încă, nu i aparținea să judece dacă condițiile pentru declararea insolvabilității erau sau nu întrunite în caz și, prin urmare, dacă hotărârea din 6 aprilie 1999 era neregulată.
A doua și a patra reclamantă și-au exercitat aceleași prețuri la Ministerul Justiției probabil la 23 aprilie 2004.
i) Proceduri judiciare întreprinse de primul reclamant
La 5 februarie 2002, primul reclamant a intentat în fața tribunalului de circumscripție (obvodní soud) din Praga 2 o acțiune pentru daunelor-interese împotriva Ministerului Justiției, susținând că acesta din urmă nu-și acceptase cererea din 8 iunie 2001. După ce s-a retras din această cerere, tribunalul a pronunțat stingerea instantei (nr. 26 C 26/2002) la 26 martie 2003.
La 23 aprilie 2004, primul reclamant a depus o nouă acțiune pentru daunelor-interese (nr. 20 C 64/2004). El a fost respins prin sentința din 20 mai 2005. Ar fi depus apel.
ii) Proceduri judiciare întreprinse de a doua reclamantă
Acțiunea celei de a doua reclamante datată 26 iulie 2004 (nr. 20 C 124/2004) a fost respinsă la 17 septembrie 2004 pentru vicii formale.
Noua sa acțiune din 29 iulie 2004 (nr. 20 C 133/2004), care a fost ulterior considerată ca referindu-se mai degrabă la protecția personalității, rămânea în curs de examinare la 18 iulie 2005.
iii) Proceduri judiciare întreprinse de a treia reclamantă
La 8 și 18 aprilie 2002, cea de a treia și a patra reclamantă au încheiat contracte prin care a patra ceda celei de a treia creanțele sale corespunzând daunelor-interese cerute la 8 iunie 2001 Ministerului Justiției.
La 31 mai 2002, cea de a treia reclamantă a sesizat deci tribunalul de circumscripție din Praga 2 cu o acțiune (nr. 18 C 119/2002) împotriva Ministerului Justiției, solicitând ca i se plătească aceste daunelor-interese.
La 10 septembrie 2003, tribunalul a respins-o, considerând că contractul de cesiune de creanță încheiat între cea de a treia și a patra reclamantă era lovit de nulitate, în măsura în care ocolea legea și era contrar bunelor moravuri.
Ca urmare a apelului depus de cea de a treia reclamantă la 15 octombrie 2003, Tribunalul municipal (Městský soud) din Praga a anulat sentința respectivă la 15 aprilie 2004.
La 29 mai 2006, tribunalul de circumscripție a respins acțiunea acesteia, pe motiv că nu exista nicio hotărâre neregulată justificând acordarea unei indemnizații. Într-adevăr, nu putea fi considerată ca atare hotărârea din 6 aprilie 1999, deoarece după ce viciile procedurale au fost remediate, insolvența celei de a patra reclamante a fost din nou declarată de hotărârea din 9 martie 2005. În plus, nu putea exista nicio legătură de cauzalitate între întârzierile pretinse ale procedurii de insolvență și prejudiciul material cerut, care ar trebui să corespundă valorii bunurilor vândute de administratorul patrimoniului după insolvență declarată la 6 aprilie 1999. Tribunalul a observat de asemenea că reclamanta nu ceruse indemnizarea prejudiciului moral rezultând din durata acestei proceduri.
La 6 martie 2007, sentința din 29 mai 2006 a fost confirmată de Tribunalul municipal. Observând că apelul împotriva hotărârii din 9 martie 2005 rămânea în curs și că procedura de insolvență nu se încheisese deci, el a considerat acțiunea reclamantei ca fiind prematură; într-adevăr, rezultatul procedurii inițiate după anularea unei hotărâri neregulate (cea din 6 aprilie 1999) era decisiv pentru a aprecia pretența la daunelor-interese.
La 23 aprilie 2004, cea de a treia reclamantă a sesizat tribunalul de circumscripție din Praga 2 cu o nouă acțiune (nr. 27 C 106/2004) pentru daunelor-interese pentru prejudiciul material cauzat de declararea neregulată a insolvabilității și întârzierile procedurii. La 14 iunie 2005, procedura a fost suspendată din cauza insolvabilității celei de a patra reclamante declarată la 6 martie 2005.
iv) Procedura judiciară întreprinsă de a patra reclamantă
La 28 iulie 2004, cea de a patra reclamantă a intentat o procedură (nr. 27 C 203/2004) pentru daunelor-interese împotriva Ministerului Justiției. Aceasta a fost suspendată de tribunalul de circumscripție la 14 iunie 2005, din cauza insolvabilității declarate la 6 martie 2005.
B.
Dreptul intern pertinent
Legea nr. 328/1991 privind insolvența și reorganizarea judiciară (versiunea în vigoare la momentul faptelor)
Conform articolului 1 § 2, debitorul se află în insolvență dacă are mai mulți creditori și dacă nu este în măsură să-și onoreze datoriile exigibile. Dacă debitorul se află în incapacitate de plată, se consideră că nu este în măsură să-și achite datoriile exigibile.
Potrivit articolului 6 § 2, insolvența afectează bunurile aparținând debitorului în ziua declarării insolvabilității, inclusiv cele pe care le-a dobândit în timpul procedurii de insolvență. Nu aparțin ansamblului bunurilor afectate de insolvență (konkurzní podstata) bunurile care nu pot face obiectul unei execuții.
art. 12a prevede că dacă se dovedește că debitorul se află în insolvență și dacă sunt întrunite alte condiții legale, tribunalul declară insolvența printr-o hotărâre pronunțată fără întârziere nejustificată. Debitorul poate depune apel împotriva acestei hotărâri dacă nu a cerut el însuși să fie declarat în insolvență.
Conform articolului 13, tribunalul trebuie, în hotărârea sa de declarare a insolvabilității, să numească un administrator al patrimoniului și să invite creditorii să-și prezinte creanțele în termen de treizeci de zile de la declararea insolvabilității.
art. 14 § 1 precizează anumite efecte ale declarării insolvabilității. Acestea includ în special transferul administratorului patrimoniului al dreptului de a dispune de bunurile incluse în ansamblul bunurilor afectate de insolvență. Actele juridice ale insolventului privind aceste bunuri sunt lipsite de efect în raport cu creditorii.
Codul de procedură civilă (legea nr. 99/1963)
art. 320 § 1 prevede că executarea unei hotărâri poate afecta un drept care are o valoare patrimonială, care nu este legat de persoană (a debitorului) și care este transmisibil altei persoane.
Legea nr. 82/1998 privind răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea puterii publice printr-o neregularitate în decizie sau în conduita procedurii
Disposițiile și practica interne pertinente sunt descrise în hotărârea pronunțată în cauza Vokurka c. Republica Cehia (nr. 40552/02, §§ 11-24, 16 octombrie 2007).
În plus, din anumite comunicații ale Ministerului Justiției (nr. 964/2006-ODSK, 120/2007-ODSK, 580/2007-ODSK), depuse la Curte în alte cauze, rezultă că ministerul consideră dreptul de a obține satisfacție pentru prejudiciul moral ca o pretenție personală și netransmisibilă succesorului procedural sau moștenitorului persoanei prejudiciate.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii de insolvență.
2.Contestând rezultatul cererilor lor de daunelor-interese, interessații denunță, în temeiul articolului 13 din Convenție, absența unui recurs efectiv cu privire la durata procedurii de insolvență.
1.Cu privire la excepția de incompatibilitate ratione personae
Guvernul ridică excepția de incompatibilitate ratione personae cu privire la primul, al doilea și al treilea reclamant, observând că procedura litigioasă privește doar pe a patra reclamantă, societatea Star-Pack s.r.o., lovită de insolvență. Deși există legături personale și patrimoniale între cei patru reclamanți (primul și al doilea reclamant fiind reprezentanți autorizați ai celei de a treia reclamante, a doua reclamantă fiind reprezentanta autorizată a celei de a patra, cea de a treia reclamantă fiind singurul asociat al celei de a patra), nu este posibil să se concluzioneze conform guvernului că cei trei primi reclamanți, care nu sunt părți în procedura de insolvență, să fie afectați de durata acesteia.
Interessații admit că procedura de insolvență este formal direcționată doar împotriva celei de a patra reclamante. Ei afirmă totuși că primul, al doilea și al treilea dintre ei sunt indirect afectați de încălcările pretinse ale Convenției. Potrivit lor, cel puțin a doua reclamantă, care este reprezentanta autorizată a celei de a patra și pe care declararea insolvabilității a privat-o de posibilitatea de a-și câștiga existența, ar trebui să aibă posibilitatea de a se adresa Curții pentru a ajuta cea de a patra reclamantă să-și respecte drepturile. Cât privește primul reclamant, el este furnizor de fonduri pentru cea de a patra reclamantă, în timp ce cea de a treia reclamantă este proprietara celei de a patra și suferă deci o încălcare a dreptului de proprietate.
Curtea observă că primul, al doilea și al treilea reclamant afirmă în fața ei că încălcarea dreptului celei de a patra reclamante de a-și vedea cauza examinată într-un termen rezonabil a lezat interesele lor financiare. Asimilând astfel pierderile financiare suferite de cea de a patra reclamantă și drepturile acesteia cu ale lor, ei se pretind victime, chiar indirecte, ale încălcării pretinse. Curtea reamintește că a considerat într-o cauză similară, Agrotexim și alții c. Grecia (hotărâre din 24 octombrie 1995, seria A nr. 330-A, § 71), că atâta timp cât o societate nu se găsea în imposibilitate de a denuța ea însăși încălcarea drepturilor sale garantate de Convenție, acționarii acesteia nu erau în drept de a sesiza organele Convenției.
Privind cererea prezentă, Curtea observă că a fost depusă la 2 aprilie 2002, adică după adoptarea hotărârii din 24 aprilie 2001 prin care declararea insolvabilității celei de a patra reclamante a fost anulată și lipsită de efecte, și înainte de o nouă declarare a insolvabilității din 9 martie 2005. Între aceste două hotărâri, cea de a patra reclamantă nu era în niciun fel limitată în capacitatea sa de a îndeplini acte juridice, ceea ce i-a permis, printre altele, să-și depună plângerile la Curte. În aceste circumstanțe, Curtea nu vede motiv pentru a considera primul, al doilea și al treilea reclamant ca victime ale încălcării pretinse a Convenției.
Rezultă că cu privire la cei trei primi reclamanți, cererea este incompatibilă ratione personae cu disposițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
2.Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție
Cât privește durata procedurii de insolvență, guvernul ridică excepția de neepuizare a căilor de atac interne, susținând că reclamanta ar fi trebuit să se prevaleze de posibilitatea oferită de legea nr. 82/1998 în versiunea amendată de legea nr. 160/2006, care a intrat în vigoare la 27 aprilie 2006, pentru a cere autorităților naționale să-i acorde o satisfacție rezonabilă pentru prejudiciul moral cauzat de durata procedurii.
Reclamanții expun mai întâi motivele care le împiedică pe cele trei dintre ei să depună o asemenea cerere de satisfacție. Cât privește a patra reclamantă, imobilizată de procedura de insolvență, doar administratorul patrimoniului acesteia ar fi conform spuselor sale formalmente autorizat să depună o asemenea cerere. Or, nu se poate aștepta de la el o asemenea inițiativă deoarece, făcând-o, ar risca un conflict cu tribunalul încărcat cu cauza și ar trebui să recunoască propriul său manpuș. Interessații afirmă, de asemenea, că din cauza insolvabilității, a doua reclamantă ca reprezentantă autorizată a celei de a patra nu este în drept de a cere satisfacție. În plus, nu ar dispune de niciun mijloc legal pentru a face presiuni asupra administratorului să acționeze în materie deoarece se poate exclude conform spuselor lor ca tribunalul de insolvență, care este responsabil pentru întârzierile procedurii și pentru hotărârea neregulată din 6 aprilie 1999, să oblige administratorul să se prevaleze de legea nr. 82/1998.
Trebuie observat că în hotărârea Vokurka c. Republica Cehia (nr. 40552/02, § 65, 17 octombrie 2007), Curtea a considerat că recursul introdus în ordinea juridică cehă de amendamentul nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998 era efectiv și accesibil pentru a denuța depășirea termenului «rezonabil» în orice procedură judiciară care cade în câmpul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenție.
În caza de faț, Curtea observă că în momentul intrării în vigoare a amendamentului nr. 160/2006, la 27 aprilie 2006, reclamanta se afla în insolvență, potrivit hotărârii din 9 martie 2005. Întrebarea se pune deci dacă era în măsură să se prevaleze de respectivul recurs indemnitare.
Curtea observă în această privință că potrivit articolului 14 § 1 din legea nr. 328/1991 privind insolvența și reorganizarea judiciară, declararea insolvabilității are ca urmare în particular transferul administratorului patrimoniului al dreptului de a îndeplini acte juridice privind ansamblul bunurilor afectate de insolvență. Rezultă că insolvabilul nu pierde capacitatea generală de a îndeplini acte juridice deoarece doar actele sale privitoare la ansamblul bunurilor afectate de insolvență sunt lipsite de efect, în raport cu creditorii; actele sale privind alte bunuri și efectuate prin intermediul organelor sale rămân valide. Având în vedere art. 6 § 2 din legea nr. 328/1991, citit în lumina articolului 320 § 1 din codul de procedură civilă, nu se poate exclude conform Curții că dreptul la indemnizarea prejudiciului moral în sensul legii nr. 82/1998 este un drept personal și netransmisibil și că, prin urmare, o asemenea creanță nu face parte din ansamblul bunurilor afectate de insolvență. Rezultă de asemenea din practica Ministerului Justiției, cunoscută de Curte, că acesta consideră, în vederea examinării cererilor formulate în virtutea legii nr. 82/1998, că dreptul la indemnizarea prejudiciului moral rezultând din durata procedurii este o pretenție personală, netransmisibilă altor părți în procedură. În aceste condiții, a spune că o cerere depusă în virtutea legii nr. 82/1998 de reprezentanta autorizată a celei de a patra reclamante era lipsită de șanse de reușită ar fi speculație.
Curtea adaugă că, chiar dacă autoritățile naționale ar trebui să considere că cea de a patra reclamantă nu era în drept de a cere menționata satisfacție prin intermediul reprezentantei sale autorizate pe motiv că un asemenea act privea ansamblul bunurilor afectate de insolvență, nu se poate subscrie cu certitudine la teza reclamantei conform căreia nu era posibil să se aștepte de la administratorul patrimoniului să acționeze în materie. În această privință, argumentele avansate de interesat nu par convingătoare, în măsura în care cererea formulată în caza de faț în virtutea legii nr. 82/1998 ar viza atermoierea cauzată de tribunale în luarea deciziei de declarare a insolvabilității și nu pe întârzieri în activitatea administratorului (care nu sunt pretinse de reclamantă); acesta din urmă nu ar trebui deci să recunoască propriul său manpuș, după cum pretinde interessata.
Admițând că problema cui i-ar fi putut acționa în materie în numele (celei de a patra) reclamante ține de interpretarea legislației naționale, Curtea nu poate totuși concluziona că recursul prevăzut de legea nr. 82/1998, indiferent dacă ar fi exercitat de reprezentanta autorizată a celei de a patra reclamante sau de administratorul patrimoniului acesteia, nu prezenta perspective rezonabile de reușită. Ea reamintește în această privință că simplul fapt de a avea îndoieli cu privire la perspectivele de reușită ale unui recurs dat care nu este evident sortit eșecului nu constituie motiv valid pentru a justifica neutilizarea recursurilor interne (Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, § 71).
În aceste circumstanțe, reclamanta, care a neglijat să se prevaleze de posibilitatea oferită de legea nr. 82/1998 amendată, nu poate fi considerată ca având făcut tot ce se putea rațional aștepta de la ea pentru a epuiza căile de atac interne.
Curtea observă de asemenea că chiar înainte de adoptarea amendamentului nr. 160/2006, legea nr. 82/1998 permitea justițiabililor să ceară repararea prejudiciului material cauzat de o neregularitate în decizie sau în conduita procedurii. Este adevărat că cea de a patra reclamantă a formulat o asemenea cerere mai întâi la Ministerul Justiției, la 8 iunie 2001 și 23 aprilie 2004, apoi la tribunal, la 28 iulie 2004. Cu toate acestea, în măsura în care cererea sa viza prejudiciul material cauzat de o declarare de insolvență pretins neregulată, Curtea observă că ea ține mai degrabă de plângerea formulată de reclamantă sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1, declarată inadmisibilă de Curte în hotărârea sa parțială din 22 februarie 2005. În orice caz, în măsura în care cererea vizează un eventual prejudiciu material cauzat de întârzierile procedurii, trebuie constatat că examinarea acesteia rămâne în curs, după ce a fost suspendată de tribunalul de circumscripție la 14 iunie 2005.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
3.Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenție
Contestând rezultatul cererii sale de daunelor-interese, interessata denunță, în temeiul articolului 13 din Convenție, absența unui recurs efectiv cu privire la durata procedurii de insolvență.
Curtea observă că din hotărârea Vokurka (precitată) și din considerațiile menționate mai sus rezultă că reclamanta dispunea, cu privire la plângerea rezultând din durata procedurii, de un recurs efectiv pe care nu l-a utilizat.
Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Ca urmare, trebuie să înceteze aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție și să fie declarată cererea inadmisibilă.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
restul cererii inadmisibil.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
14106/02
présentée par Gerhard GROMANN et autres
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 15 janvier 2008 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Snejana Botoucharova,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Javier Borrego Borrego,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
juges,
et
de
Claudia
Westerdiek
,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 avril 2002,
Vu la décision partielle du 22 février 2005,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le premier requérant, M. Gerhard Gromann, est un ressortissant allemand, né en 1952 et résidant à Střemeníčko (République tchèque). La
deuxième requérante, M
me
Dana Gromann, est une ressortissante tchèque, née en 1969 et résidant à Střemeníčko. Ils sont représentants autorisés de la troisième requérante, Alanti a.s., société anonyme de droit tchèque ayant son siège social à Hradec Králové (République tchèque). La deuxième requérante est également représentante autorisée de la quatrième, Star-Pack s.r.o., société à responsabilité limitée de droit tchèque ayant son siège à Kuřim (République tchèque). Par ailleurs, la troisième requérante est la seule associée, et donc la propriétaire, de la quatrième.
Tous les requérants sont représentés devant la Cour par M
e
Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.
Par une lettre du 28 février 2005, le gouvernement allemand a été invité à intervenir dans la procédure en vertu de l’
article
36 § 1
de la Convention et 44 du règlement de la Cour. Cette lettre étant restée sans réponse, il y a lieu de considérer que ce dernier n’entend pas se prévaloir de son droit d’intervention.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 16 mai 1996, le tribunal régional du commerce
(krajský obchodní soud)
d’Ostrava fut saisi d’une demande émanant d’un particulier tendant à
ce que la faillite de la quatrième requérante, Star-Pack s.r.o., soit déclarée. Par la suite, deux autres créanciers de cette dernière se joignirent à cette demande.
Le 2 juillet 1998, la quatrième requérante fut invitée, en vain, à
s’exprimer sur ladite demande.
Le 6 avril 1999, le tribunal régional du commerce prononça la faillite de la quatrième requérante en vertu de la loi n
o
328/1991 sur la faillite et le redressement judiciaire, nomma un administrateur judiciaire de ses biens et invita les créanciers à faire valoir leurs prétentions. Le tribunal considéra comme attesté que la requérante avait plusieurs créanciers et qu’elle n’était pas en mesure d’honorer ses dettes.
Le 14 avril 1999, la quatrième requérante interjeta appel devant la haute cour
(vrchní soud)
d’Olomouc, qu’elle compléta les 14 juin 1999, 27
octobre 2000 et 15 février 2001. Elle alléguait que les conditions nécessaires à la déclaration de faillite n’étaient pas réunies en l’espèce et se plaignait de la conduite de l’administrateur judiciaire des biens.
En février 2001, la quatrième requérante se plaignit de la conduite du tribunal régional et de la haute cour ainsi que des retards dans la procédure de faillite.
Dans un recours constitutionnel daté du 2 avril 2001, la quatrième requérante dénonçait, entre autres, des retards dans la procédure de faillite. Ce recours fut déclaré irrecevable par la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
le 18 octobre 2001, faute d’une violation quelconque des droits de l’intéressée.
Le 24 avril 2001, la haute cour accueillit l’appel de la quatrième requérante et annula la décision du 6 avril 1999, renvoyant l’affaire au tribunal régional d’Ostrava. En vertu de cette décision, la faillite de la quatrième requérante fut annulée et la déclaration de faillite fut dépourvue de ses effets. Les motifs en furent notamment les vices procéduraux et le manque d’équité entachant la procédure antérieure, ainsi que l’insuffisance de l’examen portant sur les circonstances de la faillite et sur l’impartialité de l’administrateur judiciaire.
Le 5 juin 2001, le tribunal régional somma l’administrateur de remettre à
la quatrième requérante tous les documents relatifs à ses biens, et invita cette dernière à se prononcer sur d’autres demandes de déclaration de faillite présentées par ses créanciers.
Les 14 juin et 14 août 2001, la quatrième requérante demanda la récusation du juge du tribunal régional chargé de l’affaire. Elle fut déboutée par les décisions de la haute cour d’Olomouc datées des 17 janvier et 18
juillet 2002.
Le 29 novembre 2002, la quatrième requérante s’exprima sur l’affaire. Le 6 décembre 2002, elle fut invitée par le tribunal à lui soumettre une liste de ses actifs et passifs. Elle s’exécuta le 24 mars 2003.
Les 13 janvier et 6 mars 2003, la quatrième requérante souleva une nouvelle objection de partialité à l’encontre des juges du tribunal régional d’Ostrava et de la haute cour d’Olomouc. Le 30 juillet 2003, la Cour suprême
(Nejvyšší soud)
décida que les juges de la haute cour n’étaient pas récusés de l’examen de l’affaire. Le 25 novembre 2003, la haute cour décida à son tour qu’il n’y avait pas lieu de récuser les juges du tribunal régional.
L’audience fixée au 1
er
avril 2004 fut reportée au 15 avril 2004.
Selon une note officielle du tribunal régional dressée le 13 avril 2004, le tribunal conclut que les conditions pour prononcer la faillite de la quatrième requérante étaient probablement réunies et entra donc en contact avec un
administrateur potentiel de ses biens.
Le 10 mai 2004, la quatrième requérante souleva une nouvelle objection de partialité à l’encontre du juge du tribunal régional. Celle-ci fut rejetée par la haute cour le 8 juillet 2004.
Le 2 août 2004, le tribunal désigna à la requérante un administrateur provisoire chargé d’établir un inventaire de ses biens. Cette décision fut confirmée par la haute cour le 7 décembre 2004.
Le 31 décembre 2004, l’administrateur provisoire présenta au tribunal un rapport sur son activité et proposa que la faillite de la quatrième requérante soit déclarée. Cette dernière s’y exprima le 11 février 2005.
Le 9 mars 2005, le tribunal régional prononça la faillite de la quatrième requérante et lui désigna un administrateur judiciaire des biens. Il releva que la société n’exerçait plus aucune activité depuis 2003 et ne disposait pas de moyens financiers mais qu’elle avait plusieurs dettes exigibles. Le tribunal nota par ailleurs que l’intéressée lui avait elle-même soumis, le
28
janvier
2003, une proposition de redressement judiciaire, démontrant ainsi qu’elle se considérait elle-même en faillite.
Le 13 juillet 2005, une réunion des créanciers de la quatrième requérante eut lieu à l’initiative de l’administrateur judiciaire de ses biens.
Le 25 avril 2007, la haute cour, saisie de l’appel de la quatrième requérante dirigé contre la décision du 9 mars 2005, confirma la décision attaquée, et ce après avoir tenu une audience lors de laquelle les parties eurent la possibilité de se prononcer sur l’affaire. Réfutant les objections de l’intéressée, la haute cour releva entre autres qu’il lui incombait d’examiner si les conditions pour déclarer la faillite étaient réunies à la date du 9
mars
2005
; elle fit tout de même observer que de nombreuses dettes de la quatrième requérante avaient été exigibles avant la première déclaration de la faillite datée du 6 avril 1999.
2.Procédure en réparation du préjudice matériel
Le 8 juin 2001, se prévalant de la loi n
o
82/1998 sur la responsabilité de l’Etat pour le préjudice causé lors de l’exercice de la puissance publique par une irrégularité dans la décision ou la conduite de la procédure, le premier et la quatrième requérants firent valoir auprès du ministère de la Justice leurs prétentions à des dommages-intérêts au titre préjudice matériel causé par la déclaration irrégulière de faillite et les retards de la procédure.
Le 18 juin 2001, le premier et la quatrième requérants introduisirent des recours constitutionnels, tendant à ce que le tribunal régional mette fin aux retards de la procédure de faillite et que le ministère accueille leurs demandes en dommages-intérêts. Le recours du premier requérant fut rejeté par la Cour constitutionnelle en date du 30 juillet 2001, relevant que, si le ministère rejetait sa demande, il aurait la possibilité de s’adresser à un tribunal en vertu de la loi n
o
82/1998. Le recours de la quatrième requérante connut le même sort le 3 octobre 2001.
Le 2 août 2001, le ministère de la Justice rejeta les demandes des premier et quatrième requérants formées le 8 juin 2001. Il releva que, étant donné que la procédure de faillite n’avait pas encore pris fin, il ne lui appartenait pas de juger si les conditions pour déclarer la faillite étaient ou non réunies en l’espèce et, partant, si la décision du 6 avril 1999 était irrégulière.
Les deuxième et quatrième requérantes firent valoir les mêmes prétentions auprès du ministère de la Justice probablement en date du 23
avril 2004.
i) Procédures judiciaires menées par le premier requérant
Le 5 février 2002, le premier requérant intenta devant le tribunal d’arrondissement
(obvodní soud)
de Prague 2 une action en dommages-intérêts dirigée contre le ministère de la Justice, faisant valoir que ce dernier n’avait pas accueilli sa demande du 8 juin 2001. Après qu’il se désista de cette demande, le tribunal prononça l’extinction de cette instance (n
o
26
C
26/2002) en date du 26 mars 2003.
Le 23 avril 2004, le premier requérant introduisit une nouvelle action en dommages-intérêts (n
o
20 C 64/2004). Il en fut débouté par le jugement du 20 mai 2005. Il aurait interjeté appel.
ii) Procédures judiciaires menées par la deuxième requérant
L’action de la deuxième requérante datée du 26 juillet 2004 (n
o
20
C
124/2004) fut rejetée le 17 septembre 2004 pour des vices formels.
Sa nouvelle action du 29 juillet 2004 (n
o
20 C 133/2004), qui fut par la suite considérée comme portant plutôt sur la protection de la personnalité, restait pendante au 18 juillet 2005.
iii) Procédures judiciaires menées par la troisième requérante
Les 8 et 18 avril 2002, les troisième et quatrième requérantes conclurent des contrats par lesquels la quatrième cédait à la troisième ses créances correspondant aux dommages-intérêts réclamés le 8 juin 2001 au ministère de la Justice.
Le 31 mai 2002, la troisième requérante saisit dès lors le tribunal d’arrondissement de Prague 2 d’une action (n
o
18 C 119/2002) dirigée contre le ministère de la Justice, demandant à se voir payer ces dommages-intérêts.
Le 10 septembre 2003, le tribunal rejeta ladite l’action, considérant que le contrat de cession de la créance conclu entre les troisième et quatrième requérantes était frappé de nullité, en ce qu’il contournait la loi et était contraire aux bonnes mœurs.
A la suite de l’appel de la troisième requérante interjeté le 15 octobre 2003, le tribunal municipal (
Městský soud
) de Prague annula ledit jugement en date du 15 avril 2004.
Le 29 mai 2006, le tribunal d’arrondissement débouta l’intéressée de son action, au motif qu’il n’y avait pas de décision irrégulière justifiant l’octroi d’une indemnisation. En effet, ne pouvait pas être considérée comme telle la décision du 6 avril 1999 car après que les vices de procédure avaient été redressés, la faillite de la quatrième requérante avait de nouveau été déclarée par la décision du 9 mars 2005. En outre, il ne pouvait pas y avoir de lien de causalité entre les retards allégués de la procédure de faillite et le dommage matériel réclamé, censé correspondre à la valeur des biens vendus par l’administrateur judiciaire des biens après la faillite déclarée le 6
avril 1999. Le tribunal observa par ailleurs que la requérante n’avait pas demandé l’indemnisation du préjudice moral résultant de la durée de ladite procédure.
Le 6 mars 2007, le jugement du 29 mai 2006 fut confirmé par le tribunal municipal. Relevant que l’appel contre la décision du 9 mars 2005 restait pendant et que la procédure de faillite n’était donc pas terminée, il considéra l’action de la requérante comme prématurée
; en effet, le résultat de la procédure engagée après l’annulation d’une décision irrégulière (celle du 6
avril 1999) était décisif pour apprécier la prétention aux dommages-intérêts.
Le 23 avril 2004, la troisième requérante saisit le tribunal d’arrondissement de Prague 2 d’une nouvelle action (n
o
27 C 106/2004) en dommages-intérêts pour le préjudice matériel causé par la déclaration irrégulière de la faillite et les retards de la procédure. Le 14 juin 2005, la procédure fut suspendue en raison de la faillite de la quatrième requérante déclarée le 6 mars 2005.
iv) Procédure judiciaire menée par la quatrième requérante
Le 28 juillet 2004, la quatrième requérante intenta contre le ministère de la Justice une procédure (n
o
27 C 203/2004) en dommages-intérêts. Celle-ci fut suspendue par le tribunal d’arrondissement le 14 juin 2005, en raison de la faillite déclarée le 6 mars 2005.
B.
Le droit interne pertinent
Loi n
o
328/1991 sur la faillite et le redressement judiciaire (version en vigueur au moment des faits)
Aux termes de l’article 1 § 2, le débiteur est en faillite s’il a plusieurs créanciers et s’il n’est pas en mesure d’honorer les dettes exigibles. Si le débiteur est en cessation de paiement, on considère qu’il n’est pas en mesure de s’acquitter de ses dettes exigibles.
Selon l’article 6 § 2, la faillite frappe les biens appartenant au débiteur le jour de la déclaration de faillite, y compris ceux qu’il a acquis pendant la procédure de faillite. N’appartiennent pas à l’ensemble des biens frappés par la faillite
(konkurzní podstata)
les biens qui ne peuvent pas faire l’objet d’une exécution.
L’article 12a dispose que s’il est attesté que le débiteur est en faillite et si les autres conditions légales sont réunies, le tribunal déclare la faillite par une décision rendue sans délai inutile. Le débiteur peut interjeter appel de cette décision s’il n’a pas lui-même demandé d’être déclaré en faillite.
Aux termes de l’article 13, le tribunal doit, dans sa décision de déclaration de faillite, nommer un administrateur judiciaire et inviter les créanciers à faire valoir leurs prétentions dans le délai de trente jours à
compter de la déclaration de faillite.
L’article 14 § 1 précise certains effets de la déclaration de
faillite. Il
s’agit notamment du transfert à l’administrateur judiciaire du droit de disposer des biens inclus dans l’ensemble des biens frappés par la faillite. Les actes juridiques du failli concernant lesdits biens sont dépourvus d’effet à l’égard des créanciers.
Code de procédure civile (loi n
o
99/1963)
L’article 320 § 1 dispose que l’exécution d’une décision peut frapper un droit qui a une valeur patrimoniale, qui n’est pas lié à la personne (du débiteur) et qui est transmissible à une autre personne.
Loi n
o
82/1998 sur la responsabilité de l’Etat pour le préjudice causé lors de l’exercice de la puissance publique par une irrégularité dans la décision ou la conduite de la procédure
Les dispositions et la pratique internes pertinentes sont décrites dans la décision rendue dans l’affaire
Vokurka c. République tchèque
(n
o
40552/02, §§ 11-24, 16 octobre 2007).
Par ailleurs, il ressort de certaines communications du ministère de la Justice (n
os
964/2006-ODSK, 120/2007-ODSK, 580/2007-ODSK), soumises à la Cour dans d’autres affaires, que ledit ministère considère le droit à
l’octroi d’une satisfaction au titre d’un préjudice moral comme une prétention personnelle et non transmissible au successeur procédural ou à
l’héritier de la personne lésée.
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure de faillite.
2.Contestant l’issue de leurs demandes en dommages-intérêts, les intéressés dénoncent, sur le terrain de l’article 13 de la Convention,
l’absence de recours effectif quant à la durée de la procédure de faillite.
1.Sur l’exception d’incompatibilité ratione personae
Le Gouvernement excipe de l’incompatibilité
ratione personae
à l’égard des premier, deuxième et troisième requérants, relevant que la procédure litigieuse ne concerne que la quatrième requérante, la société Star-Pack s.r.o., frappée par la faillite. Bien qu’il y ait des liens personnels et patrimoniaux entre les quatre requérants (les premier et deuxième requérants étant les représentants autorisés de la troisième requérante, la deuxième requérante étant la représentante autorisée de la quatrième, la troisième requérante étant la seule associée de la quatrième), il n’est pas possible de conclure selon le Gouvernement que les trois premiers requérants, qui ne sont pas parties à la procédure de faillite, soient affectés par la durée de celle-ci.
Les intéressés admettent que la procédure de faillite est formellement dirigée uniquement contre la quatrième requérante. Ils affirment cependant que les premier, deuxième et troisième d’entre eux sont indirectement affectés par les violations alléguées de la Convention. Selon eux, du moins la deuxième requérante, qui est la représentante autorisée de la quatrième et que la déclaration de faillite a privée de la possibilité de gagner sa vie, devrait avoir la possibilité de s’adresser à la Cour afin d’aider la quatrième requérante à faire respecter ses droits. Pour ce qui est du premier requérant, il est bailleurs de fonds de la quatrième requérante, tandis que la troisième requérante est la propriétaire de la quatrième et subit donc une atteinte à son droit de propriété.
La Cour note que les premier, deuxième et troisième requérants affirment devant elle que la violation du droit de la quatrième requérante à voir sa cause examiner dans un délai raisonnable a porté atteinte à leurs intérêts financiers. Assimilant ainsi les pertes financières subies par la quatrième requérante ainsi que les droits de celle-ci aux leurs, ils se prétendent victimes, même indirectes, de la violation alléguée. La Cour rappelle avoir considéré dans une affaire analogue,
Agrotexim et autres c. Grèce
(arrêt du 24 octobre 1995, série
A n
o
330
‑
A, §
71), que tant qu’une société ne se trouvait pas dans l’impossibilité de dénoncer elle-même la violation de ses droits garantis par la Convention, ses actionnaires n’étaient pas en droit de saisir les organes de la Convention.
Quant à la présente requête, la Cour observe qu’elle a été introduite le 2
avril 2002, c’est-à-dire après l’adoption de la décision du 24 avril 2001 par laquelle la déclaration de faillite de la quatrième requérante avait été annulée et dépourvue de ses effets, et avant une nouvelle déclaration de faillite datée du 9 mars 2005. Entre ces deux décisions, la quatrième requérante n’était aucunement limitée dans sa capacité d’effectuer des actes juridiques, ce qui lui a permis, entre autres, de soumettre ses griefs à la Cour. Dans ces circonstances, la Cour ne voit pas de raison pour considérer les premier, deuxième et troisième requérants comme victimes de la violation alléguée de la Convention.
Il s’ensuit qu’au regard des trois premiers requérants, la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
2.Sur la violation de l’article 6 § 1 de la Convention
Quant à la durée de la procédure de faillite, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, alléguant que la requérante aurait dû se prévaloir de la possibilité offerte par la loi n
o
82/1998 dans sa version amendée par la loi n
o
160/2006, entrée en vigueur le 27 avril 2006, afin de demander aux autorités nationales de lui accorder une satisfaction raisonnable au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure.
Les requérants exposent d’abord les motifs qui empêchent les trois premiers d’entre eux d’introduire une telle demande de satisfaction. Quant à
la quatrième requérante, immobilisée par la procédure de faillite, seul l’administrateur judiciaire de ses biens serait selon elle formellement autorisé à soumettre une telle demande. Or, l’on ne saurait attendre de lui une telle démarche car, le faisant, il risquerait un conflit avec le tribunal chargé de l’affaire et devrait admettre son propre manquement. Les intéressés affirment également que, du fait de la faillite, la deuxième requérante en tant que représentante autorisée de la quatrième n’est pas en droit de demander la satisfaction. De plus, ils ne disposeraient d’aucun moyen légal pour inciter l’administrateur à agir en la matière car il peut être exclu selon eux que le tribunal de faillite, qui est responsable pour les retards de la procédure ainsi que pour la décision irrégulière du 6 avril 1999, enjoigne à l’administrateur de se prévaloir de la loi n
o
82/1998.
Il convient de noter que dans la décision
Vokurka c. République tchèque
(n
o
40552/02, § 65, 17 octobre 2007), la Cour a considéré que le recours introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n
o
160/2006 à la loi n
o
82/1998 était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du «
délai raisonnable
» dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article
6
§
1 de la Convention.
En l’espèce, la Cour observe qu’au moment de l’entrée en vigueur de l’amendement n
o
160/2006, le 27 avril 2006, la requérante se trouvait en faillite, selon la décision du 9 mars 2005. La question se pose donc de savoir si elle était en mesure de se prévaloir dudit recours indemnitaire.
La Cour note à cet égard que selon l’article 14 § 1 de la loi n
o
328/1991 sur la faillite et le redressement judiciaire, la déclaration de faillite a pour conséquence notamment le transfert à l’administrateur judiciaire du droit d’effectuer des actes juridiques concernant l’ensemble des biens frappés par la faillite. Il s’ensuit que le failli ne perd pas la capacité générale d’effectuer des actes juridiques car seuls ses actes relatifs à l’ensemble des biens frappés par la faillite sont dépourvus d’effet, à l’égard des créanciers
; ses
actes concernant d’autres biens et effectués par l’intermédiaire de ses organes restent valides. Eu égard à l’article 6 § 2 de la loi n
o
328/1991, lu à
la lumière de l’article 320 § 1 du code de procédure civile, l’on ne saurait exclure selon la Cour que le droit à l’indemnisation du préjudice moral au sens de la loi n
o
82/1998 est un droit personnel et non transmissible et que, partant, une telle créance ne fait pas partie de l’ensemble des biens frappés par la faillite. Il ressort par ailleurs de la pratique du ministère de la Justice, connue de la Cour, que celui-ci considère, pour les besoins de l’examen des demandes formées en vertu de la loi n
o
82/1998, que le droit à
l’indemnisation du préjudice moral résultant de la durée de la procédure est une prétention personnelle, non transmissible à d’autres parties à la procédure. Dans ces conditions, dire qu’une demande introduite en vertu de la loi n
o
82/1998 par la représentante autorisée de la quatrième requérante était dépourvue de chances de succès relèverait de la spéculation.
La Cour ajoute que, même si les autorités nationales devaient considérer que la quatrième requérante n’était pas en droit de demander ladite satisfaction par l’intermédiaire de sa représentante autorisée au motif qu’un tel acte concernait l’ensemble des biens frappés par la faillite, l’on ne saurait souscrire avec certitude à la thèse de la requérante selon laquelle il n’était pas possible d’attendre de l’administrateur judiciaire des biens qu’il agisse en la matière. A cet égard, les arguments avancés par l’intéressée n’apparaissent pas convaincants, dans la mesure où la demande formée en l’espèce en vertu de la loi n
o
82/1998 porterait sur les atermoiements causés par les tribunaux décidant de la déclaration de faillite, et non sur les retards dans l’activité de l’administrateur (lesquels ne sont pas allégués par la requérante)
; celui-ci n’aurait donc pas à reconnaître son propre manquement, comme le prétend l’intéressée.
Admettant que la question de savoir qui aurait pu agir en la matière au nom de la (quatrième) requérante relève de l’interprétation de la législation nationale, la Cour ne saurait cependant conclure que le recours prévu par la loi n
o
82/1998, qu’il soit exercé par la représentante autorisée de la quatrième requérante ou l’administrateur judiciaire de ses biens, ne présentait pas de perspectives raisonnables de succès. Elle rappelle à cet égard que le simple fait de nourrir des doutes
quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes (
Akdivar et autres c. Turquie
, arrêt du 16 septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
71).
Dans ces circonstances, la requérante, qui a manqué de se prévaloir de la possibilité offerte par la loi n
o
82/1998 amendée, ne peut pas passer pour avoir fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre d’elle pour épuiser les voies de recours internes.
La Cour note par ailleurs que avant même l’adoption de l’amendement n
o
160/2006, la loi n
o
82/1998 permettait aux justiciables de réclamer la
réparation du dommage matériel causé par une irrégularité dans la décision ou la conduite de la procédure. Il est vrai que la quatrième requérante a formé une telle demande d’abord auprès du ministère de la Justice, le 8 juin 2001 et le 23 avril 2004, puis auprès du tribunal, le
28
juillet 2004. Cependant, pour autant que sa demande visait le préjudice matériel causé par une déclaration de faillite prétendument irrégulière, la Cour observe qu’elle relevait plutôt du grief formulé par la requérante sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1, déclaré irrecevable par la Cour dans sa décision partielle du 22 février 2005. En tout état de cause, et pour autant que cette demande visait un éventuel dommage matériel causé par les retards de la procédure, force est de constater que l’examen de celle-ci reste pendant, après avoir été suspendu par le tribunal d’arrondissement le 14
juin
2005.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
3.Sur la violation de l’article 13 de la Convention
Contestant l’issue de sa demande en dommages-intérêts, l’intéressée dénonce, sur le terrain de l’article 13 de la Convention,
l’absence de recours effectif quant à la durée de la procédure de faillite.
La Cour note qu’il ressort de la décision
Vokurka
(précitée) ainsi que des considérations susmentionnées que la requérante avait à sa disposition, au regard du grief tiré de la durée de la procédure, un recours effectif dont elle n’a pas fait usage.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le re
stant de la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président