GROMANN ET AUTRES c. REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14106/02 prezentate de Gerhard GROMANN și de alții împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 februarie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Cabral Barreto Jungwiert Butkevych mei Mularoni, Jočienė, judecători și domnul Dolle; graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 aprilie 2002, după ce a deliberat, face următoarea decizie: "Primul reclamant, dl Gerhard Gromann, este un cetățean german, născut în 1952, rezident la Střemeníčko (Republica Cehă). A doua reclamantă, dl Dana Gromann, este cetățean ceh, născut în 1969 și rezident la Střemaníčko. Aceștia sunt reprezentanți autorizați ai celor de-a treia și a patra recurente, Alanti a.s. (societate anonimă) și Star-Pack s.r.o. (societate cu răspundere limitată), care sunt societăți de drept ceh, având locurile lor respective la Hradec Králové și Kuřim (Republica Cehă). Se pare că primul reclamant deține o parte socială în a treia și a patra reclamantă. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 mai 1996, V.V. sesizează Tribunalul Regional al Comerțului (krajský obchodní soud) Ostrava a solicitat ca falimentul Star-Pack s.r.o. (a patra reclamantă) să fie declarat. El a susținut că creanța sa, care rezultă din mai multe contracte încheiate cu această societate, se ridica la aproape patru milioane de coroane cehe (CZK). Ulterior, alți doi creditori ai celei de a patra recurente s-au alăturat acestei cereri. La 2 iulie 1998, a patra reclamantă a fost invitată, în zadar, să se exprime cu privire la această cerere. La 6 aprilie 1999, Tribunalul Regional pentru Comerț a pronunțat falimentul celei de-a patra reclamante în temeiul legii nr. 328/1991 privind falimentul și redresarea judiciară, a numit un administrator judiciar al bunurilor sale și i-a invitat pe creditori să-și prezinte pretențiile. Tribunalul a considerat ca un fapt dovedit că reclamanta avea mai mulți creditori și că nu era în măsură să își onoreze datoriile. La 14 aprilie 1999, a patra reclamantă a răspuns la apelul la Curtea Supremă (vchní soud) Olomouc, pe care l-a completat la 14 iunie 1999, 27 octombrie 2000 și 15 februarie 2001, a susținut că condițiile necesare pentru declarația de faliment nu erau îndeplinite în cazul de față și se plângea de conduita administratorului judiciar al bunurilor, susținând, printre altele, că reprezentantul său nu fusese invitat să participe la reuniunea creditorilor. La 25 februarie 2000, avocatul celei de-a doua reclamante (reprezentând societatea aflată în faliment) s-a interesat de stadiul procedurii. La 29 noiembrie 2000, a doua reclamantă a intentat o acțiune la împotriva administratorului judiciar al bunurilor, în vederea constatării valabilității contractului de închiriere pe o clădire (în care aceasta locuia), încheiat între aceasta și cea de a patra reclamantă. Cererea sa de măsură provizorie, depusă în cadrul acestei proceduri, a fost respinsă la data de 1 În urma solicitării părții interesate, decizia respectivă a fost confirmată la 15 decembrie 2001. Procedura pe fond a fost închisă la 25 aprilie 2002, având în vedere faptul că falimentul fusese anulat și că, prin urmare, administratorul bunurilor încetase să-și mai exercite funcțiile. În februarie 2001, a patra reclamantă s-a plâns de conduita Tribunalului Regional și a Înaltei Curți, precum și de întârzierile în procedura de faliment. Primul și al doilea reclamant au solicitat ajutor ministrului Justiției; acesta nu a constatat nicio încălcare. La 12 martie 2001, președintele Tribunalului Regional l-a informat pe avocatul reclamanților că cazul fusese prezentat Înaltei Curți la 30 iunie 1999 și că aceasta nu își pronunțase încă decizia. ; În ceea ce privește somația de a participa la reuniunea creditorilor, aceasta ar fi fost emisă la adresa celei de a doua și a patra recurente din registrul comerțului, aceasta din urmă ar fi fost, de asemenea, contactată prin telefon. Într-o acțiune constituțională din 2 aprilie 2001, a patra reclamantă se plângea de o abordare a Curții Supreme ca urmare a falimentului unuia dintre creditorii săi, precum și de întârzierile în procedura de faliment a acesteia. Această acțiune a fost declarată inadmisibilă de Curtea Constituțională (Ústavní soud) la 18 octombrie 2001, în lipsa oricărei încălcări a drepturilor persoanei în cauză. La 24 aprilie 2001, Curtea Supremă a primit apelul celei de-a patra reclamante și a anulat decizia din 6 aprilie 1999, de trimitere a cauzei la Tribunalul Regional din Ostrava. În temeiul acestei decizii, falimentul celei de-a patra recurente a fost anulat, iar declarația de faliment nu a fost afectată. Motivele au fost, printre altele, viciile procedurale și lipsa de echitate a procedurii anterioare, precum și insuficiența examinării privind circumstanțele falimentului și imparțialitatea administratorului judiciar. La 21 mai 2001, a patra reclamantă a solicitat Tribunalului Regional să adopte o măsură provizorie prin care administratorului judiciar i s-ar interzice să dispună de mijloacele sale financiare și a solicitat să-i predea toate bunurile și documentele sale. Această cerere a fost respinsă la 31 mai 2001. La 30 mai 2001, a patra reclamantă a depus o plângere penală, care contesta demersurile administratorului judiciar; a completat plângerea la 7 și 14 iunie 2001 și la 4 iulie 2001. Plângerea a fost clasată fără întârziere la 27 septembrie 2001, acțiunea substanțială a administratorului judiciar a fost respinsă la 20 noiembrie 2001. La 5 iunie 2001, Tribunalul Regional a invitat a patra reclamantă să se pronunțe asupra altor cereri de declarare a falimentului prezentate de creditorii săi. La 8 iunie 2001, primul și al patrulea reclamant au invocat la Ministerul Justiției pretențiile lor la despăgubiri, în sensul legii nr. 82/1998, pentru prejudiciile materiale cauzate de declarația de faliment neregulamentară și întârzierile procedurii. La 14 iunie 2001, a patra reclamantă a solicitat inițierea unei proceduri disciplinare împotriva judecătorului Tribunalului Regional însărcinat cu cauza și a solicitat recuzarea acesteia. La 7 august 2001, aceasta a ridicat o obiecie de părtinire a tuturor judecătorilor din instanța respectivă. La 18 iunie 2001, primul și al patrulea reclamant au introdus acțiuni constituționale, prin care se urmărea ca instanța regională să pună capăt întârzierilor procedurii de faliment și ca Ministerul să primească cererile lor de despăgubire. Acțiunea primului solicitant a fost respinsă de Curtea Constituțională la 30 iulie 2001, pe motiv că, în cazul în care ministerul respinge cererea sa, persoana în cauză ar avea posibilitatea de a solicita redresarea unei instanțe, în temeiul Legii nr. 82/1998. La 24 iulie 2001, președinta Tribunalului Regional a informat Ministerul Justiției că, în lumina dosarului, a patra reclamantă era în faliment, dar că decizia nu poate fi luată înainte de a se lua o decizie cu privire la cererea de recuzare a judecătorului. La 15 august 2001, Ministerul Justiției l-a informat pe avocatul celei de-a patra reclamante că cererea sa de despăgubire nu putea fi primită deoarece, în situația în care procedura de faliment nu se încheiase încă, nu se poate stabili dacă condițiile de declarare a falimentului erau îndeplinite sau nu în cazul de față. La 29 august 2001, primul reclamant a intentat în fața Tribunalului raional Praga 2 o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva Ministerului Justiției, susținând că acesta din urmă nu și-a primit cererea din 8 iunie 2001. La 21 septembrie 2001, cea de-a patra reclamantă a formulat o acțiune constituțională și a afirmat că anularea declarației de faliment nu a făcut încă obiectul unei înregistrări în registrul comerțului. La 23 noiembrie 2001, a patra reclamantă a depus o plângere penală, susținând că administratorul judiciar nu și-a respectat obligațiile în cursul procedurii de faliment. La 19 iunie 2002, plângerea a fost clasată fără întârziere, recursul împotriva acestei decizii a fost respins la 8 august 2002. La 17 ianuarie 2002, Înalta Curte din Olomouc, sesizată cu obiecția de părtinire ridicată de a patra reclamantă la 14 iunie 2001, a hotărât că judecătorul în cauză nu era recuzat pentru examinarea cazului. La 8 și 18 aprilie 2002, a treia și a patra reclamantă încheie contracte prin care cea de-a patra cedează celei de-a treia creanțe care corespundeau daunelor-interese solicitate Ministerului Justiției. Ulterior, a treia reclamantă sesizează instanța de rotunjire cu privire la o acțiune prin care cerea ca ministerul să-i plătească suma solicitată. La 26 aprilie 2002, Tribunalul Regional a decis asupra remunerării administratorului bunurilor celei de-a patra reclamante și l-a dispensat din funcție. La 13 ianuarie și 6 martie 2003, a patra reclamantă a ridicat o nouă obiecție de părtinire împotriva judecătorilor Tribunalului Regional din Ostrava și a Înaltei Curți din Olomouc. La 30 iulie 2003, Curtea Supremă (Nejvyší soud) La 10 septembrie 2003, Tribunalul raional a respins acțiunea în despăgubire pe care a introdus-o a treia reclamantă împotriva Ministerului Justiției. ; consideră că contractul său de cesiune a creanței încheiat cu cea de-a patra reclamantă a fost nulizat, deoarece ocolise legea și era contrar bunelor moravuri. Cea de-a treia reclamantă a făcut apel la 15 octombrie 2003. La 25 noiembrie 2003, Curtea Supremă a decis că judecătorii Tribunalului Regional nu erau recuzați pentru examinarea cauzei. Ședința stabilită la 1 aprilie 2004 a fost amânată până la 15 aprilie 2004. Potrivit unei note oficiale a Tribunalului Regional din 13 aprilie 2004, Tribunalul concluzionează că condițiile de pronunțare a falimentului celei de a patra recurente erau probabil îndeplinite și, prin urmare, a intrat în contact cu un posibil administrator al bunurilor sale. La 22 aprilie 2004, a doua reclamantă a fost convocată la o audiere informativă prevăzută pentru 24 mai 2004. La 23 aprilie 2004, primul și al treilea reclamant au sesizat Tribunalul raional Praga 2 cu o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul material cauzat de declarația neregulamentară de faliment și întârzierile procedurii. A doua și a patra recurente au invocat aceeași pretenție la Ministerul Justiției. La 5 mai 2004, a patra reclamantă a ridicat o obiecție de părtinire împotriva instanței judecătorești regionale. Dreptul intern relevant Legea nr 328/1991 privind falimentul și redresarea judiciară (versiunea în vigoare în momentul faptelor) În conformitate cu art. 1 alineatul (2), debitorul este în faliment dacă are mai mulți creditori și nu este în măsură să onoreze creanțele exigibile. În cazul în care debitorul este în încetare a plății, se consideră că nu este în măsură să plătească creanțele exigibile. art. 12a prevede că, în cazul în care se atestă că debitorul este în faliment și dacă sunt îndeplinite celelalte condiții legale, instanța declară falimentul printr-o hotărâre pronunțată fără întârziere inutilă. În conformitate cu art. 13, în decizia sa de declarare a falimentului, instanța trebuie să numească un administrator judiciar și să îi invite pe creditori să-și prezinte pretențiile în termen de 30 de zile de la declarația de faliment. art. 15 prevede că, în cazul în care autoritatea centrală competentă primește cererea de despăgubire, aceasta trebuie să plătească suma corespunzătoare în termen de șase luni de la depunerea cererii. 82/1998 privind răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat în timpul exercitării autorității publice de o neregulă în decizia sau desfășurarea procedurii În temeiul art. 13, statul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de o o neregulă în desfășurarea procedurii, inclusiv încălcarea obligației de a efectua un act sau de a lua o decizie în termenul prevăzut de lege. Persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a acestei nereguli are dreptul la daune-interese. (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng că cazul de faliment nu este examinat într-un termen rezonabil și nici de o instanță independentă și imparțială. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, cei interesați se plâng că au fost privați de bunurile lor și de posibilitatea de a dispune de acesta printr-o hotărâre de faliment neregulamentar. (3) În temeiul articolului 13 din Convenție, reclamanții denunță faptul că cererile lor de despăgubire nu au fost încă examinate (sau, prin urmare, primite) de către autoritățile naționale. (1) În primul rând, reclamanții se plâng de durata procedurii de faliment și de lipsa independenței și imparțialității instanțelor sesizate în acest caz. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, a cărui parte relevantă este formulată după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 1.1. În primul rând, trebuie remarcat faptul că cea de-a treia recurentă figurează în cauză numai de la încheierea, în aprilie 2002, a contractelor de cesiune a anumitor creanțe încheiate cu cea de-a patra reclamantă; prin urmare, părțile ar trebui să se pronunțe asupra statutului de victimă al acestei societăți în ceea ce privește durata procedurii de faliment. 1.2. Curtea constată că procedura de faliment a fost, probabil, inițiată în 1996 și nu s-a încheiat încă. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră că este necesar să se comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 24 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 1.3. În ceea ce privește motivul întemeiat de reclamanții din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a instanțelor sesizate cu cauza lor, Curtea constată că părțile interesate au omis să ridice aceste obiecțiuni în fața Curții Constituționale cehe, deoarece nu au formulat o acțiune constituțională împotriva deciziilor instanțelor care resping obiecțiile lor de părtinire. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. (2) În al doilea rând, reclamanții susțin că au fost privați de bunurile lor și de posibilitatea de a dispune de acestea printr-o hotărâre de faliment neregulamentar. Curtea ia notă de faptul că declarația de faliment a celei de-a patra reclamante, pronunțată la 6 aprilie 1999, a fost anulată la 24 aprilie 2001. De la ultima dată, declarația de faliment este lipsită de efectele sale și cauza este pendinte în fața instanței de primă instanță. Prin urmare, este necesar să se constate că cauza este prematură. În ceea ce privește un eventual prejudiciu cauzat reclamanților între cele două date menționate anterior, părțile interesate și-au invocat pretențiile de despăgubire în conformitate cu Legea nr. 82/1998; procedurile astfel inițiate sunt pendinte. Prin urmare, căile de atac interne nu au fost epuizate, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din convenție, iar plângerea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). (3) În cele din urmă, reclamanții denunță faptul că cererile lor de despăgubire, prin intermediul cărora au avut tendința de a restabili presupusele încălcări ale Convenției, nu au fost încă examinate de autoritățile naționale; în acest sens, acestea invocă art. 13 din Convenție, care prevede următoarele: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea constată că, în cererile lor întemeiate pe legea nr. 82/1998, depuse la Ministerul Justiției și la Tribunalul raional, reclamanții solicită compensarea prejudiciului cauzat de declarația de faliment pe care o consideră neregulamentară și de întârzierea procedurii de faliment. Din scrisoarea Ministerului Justiției din 15 august 2001 rezultă că cererea de despăgubire prezentată de cea de-a patra reclamantă nu putea fi primită pe motiv că procedura de faliment nu se încheiase încă și că, prin urmare, nu se poate stabili dacă condițiile de declarare a falimentului erau îndeplinite sau nu în speță. Pe de altă parte, se pare că niciuna dintre cererile depuse la Tribunalul raional la 29 august 2001 și 23 aprilie 2004 nu a făcut încă obiectul unei decizii definitive. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 24 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților care rezultă din durata procedurii de faliment și din lipsa unei căi de atac efective în această privință; Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

14106/02

présentée par Gerhard GROMANN et autres

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 22 février 2005 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

A.

Mularoni,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 2 avril 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le premier requérant, M. Gerhard Gromann, est un ressortissant allemand, né en 1952 et résidant à Střemeníčko (République tchèque). La deuxième requérante, M

me

Dana Gromann, est une ressortissante tchèque, née en 1969 et résidant à Střemeníčko. Ils sont représentants autorisés des troisième et quatrième requérantes, Alanti a.s. (société anonyme) et Star-Pack s.r.o. (société à responsabilité limitée), qui sont des sociétés de droit tchèque, ayant leurs sièges respectifs à Hradec Králové et à Kuřim (République tchèque). Il semble que le premier requérant possède une part sociale dans les troisième et quatrième requérantes.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Le 16 mai 1996, V.V. saisit le tribunal régional du commerce

(krajský obchodní soud)

d'Ostrava d'une demande tendant à ce que la faillite de Star-Pack s.r.o. (la quatrième requérante) soit déclarée. Il alléguait que sa créance, résultant de plusieurs contrats conclus avec cette société, s'élevait à

presque quatre millions de couronnes tchèques (CZK). Par la suite, deux autres créanciers de la quatrième requérante se joignirent à cette demande.

Le 2 juillet 1998, la quatrième requérante fut invitée, en vain, à

s'exprimer sur ladite demande.

Le 6 avril 1999, le tribunal régional du commerce prononça la faillite de la quatrième requérante en vertu de la loi n

o

328/1991 sur la faillite et le redressement judiciaire, nomma un administrateur judiciaire de ses biens et invita les créanciers à faire valoir leurs prétentions. Le tribunal considéra comme un fait attesté que la requérante avait plusieurs créanciers et qu'elle n'était pas en mesure d'honorer ses dettes.

Le 14 avril 1999, la quatrième requérante interjeta appel devant la haute cour

(vrchní soud)

d'Olomouc, qu'elle compléta les 14 juin 1999, 27

octobre 2000 et 15 février 2001. Elle alléguait que les conditions nécessaires à la déclaration de faillite n'étaient en l'espèce pas réunies et se plaignait de la conduite de l'administrateur judiciaire des biens, faisant valoir entre autres que sa représentante n'avait pas été invitée à participer à

la réunion des créanciers.

Le 25 février 2000, l'avocat de la deuxième requérante (représentant la société en faillite) s'enquit de l'état de la procédure.

Le 29 novembre 2000, la deuxième requérante intenta une action à

l'encontre de l'administrateur judiciaire des biens, tendant à faire constater la validité du contrat de bail sur un immeuble (dans lequel elle logeait), conclu entre elle et la quatrième requérante. Sa demande de mesure provisoire, introduite dans le cadre de cette procédure, fut rejetée le 1

er

février 2001. A la suite de l'appel de l'intéressée, ladite décision fut confirmée le 15 décembre 2001. La procédure sur le fond fut éteinte le 25

avril 2002, eu égard au fait que la faillite avait été annulée et que, partant, l'administrateur des biens avait cessé d'exercer ses fonctions.

En février 2001, la quatrième requérante se plaignit de la conduite du tribunal régional et de la haute cour ainsi que des retards dans la procédure de faillite. Les premier et deuxième requérants demandèrent de l'aide au ministre de la Justice

; celui-ci ne constata aucun manquement.

Le 12 mars 2001, la présidente du tribunal régional informa l'avocat des requérants que l'affaire avait été soumise à la haute cour en date du 30

juin

1999 et que celle-ci n'avait pas encore rendu sa décision

; pour ce qui est de la sommation de participer à la réunion des créanciers, elle aurait été délivrée à l'adresse des deuxième et quatrième requérantes figurant dans le registre de commerce, cette dernière aurait également été contactée par téléphone.

Dans un recours constitutionnel daté du 2 avril 2001, la quatrième requérante se plaignait d'une démarche de la haute cour faisant suite à la faillite de l'un de ses créanciers, ainsi que des retards dans la procédure de faillite menée à son encontre. Ce recours fut déclaré irrecevable par la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

le 18 octobre 2001, faute d'une violation quelconque des droits de l'intéressée.

Le 24 avril 2001, la haute cour accueillit l'appel de la quatrième requérante et annula la décision du 6 avril 1999, renvoyant l'affaire au tribunal régional d'Ostrava. En vertu de cette décision, la faillite de la quatrième requérante fut annulée et la déclaration de faillite fut dépourvue de ses effets. Les motifs en furent notamment les vices procéduraux et le manque d'équité entachant la procédure antérieure, ainsi que l'insuffisance de l'examen portant sur les circonstances de la faillite et sur l'impartialité de l'administrateur judiciaire.

Le 21 mai 2001, la quatrième requérante demanda au tribunal régional d'adopter une mesure provisoire par laquelle l'administrateur judiciaire se verrait interdit de disposer de ses moyens financiers et enjoint de lui remettre tous ses biens et documents. Cette demande fut rejetée le 31

mai

2001.

Le 30 mai 2001, la quatrième requérante porta une plainte pénale, contestant les démarches de l'administrateur judiciaire

; elle la compléta les 7 et 14 juin 2001 et 4 juillet 2001. La plainte fut classée sans suite en date du 27 septembre 2001, le recours conséquent de l'intéressée fut rejeté le 20

novembre 2001.

Le 5 juin 2001, le tribunal régional invita la quatrième requérante à se prononcer sur d'autres demandes de déclaration de faillite présentées par ses créanciers.

Le 8 juin 2001, le premier et la quatrième requérants firent valoir auprès du ministère de la Justice leurs prétentions à des dommages-intérêts, au sens de la loi n

o

82/1998, pour le préjudice matériel causé par la déclaration irrégulière de faillite et les retards de la procédure.

Le 14 juin 2001, la quatrième requérante demanda qu'une procédure disciplinaire soit engagée à l'encontre de la juge du tribunal régional chargée de l'affaire et demanda la récusation de celle-ci. Le 7 août 2001, elle souleva une objection de partialité de tous les juges dudit tribunal.

Le 18 juin 2001, le premier et la quatrième requérants introduisirent des recours constitutionnels, tendant à ce que le tribunal régional mette fin aux retards de la procédure de faillite et que le ministère accueille leurs demandes en dommages-intérêts. Le recours du premier requérant fut rejeté par la Cour constitutionnelle en date du 30 juillet 2001, au motif que, pour le cas où le ministère rejette sa demande, l'intéressé aurait la possibilité de demander le redressement à un tribunal, en vertu de la loi n

o

82/1998. Le recours de la quatrième requérante connut le même sort le 3 octobre 2001.

Le 24 juillet 2001, la présidente du tribunal régional fit savoir au ministère de la Justice qu'au vu du dossier, la quatrième requérante était en faillite, mais que la décision ne saurait être prise avant qu'il ne soit statué sur la demande de récusation du juge.

Le 15 août 2001, le ministère de la Justice informa l'avocat de la quatrième requérante que sa demande en dommages-intérêts ne pouvait pas être accueillie car dans la situation où la procédure de faillite n'avait pas encore pris fin, l'on ne saurait juger si les conditions pour déclarer la faillite étaient ou non réunies en l'espèce.

Le 29 août 2001, le premier requérant intenta devant le tribunal d'arrondissement

(obvodní soud)

de Prague 2 une action en dommages-intérêts dirigée contre le ministère de la Justice, faisant valoir que ce dernier n'avait pas accueilli sa demande du 8 juin 2001.

Le 21 septembre 2001, la quatrième requérante forma un recours constitutionnel, se plaignant que l'annulation de la déclaration de sa faillite n'avait pas encore fait l'objet d'un enregistrement dans le registre du commerce.

Le 23 novembre 2001, la quatrième requérante porta une plainte pénale, alléguant que l'administrateur judiciaire n'avait pas respecté ses obligations au cours de la procédure de faillite. Le 19 juin 2002, la plainte fut classée sans suite, le recours contre cette décision fut rejeté le 8 août 2002.

Le 17 janvier 2002, la haute cour d'Olomouc, saisie de l'objection de partialité soulevée par la quatrième requérante le 14 juin 2001, décida que la juge concernée n'était pas récusée de l'examen de l'affaire.

Les 8 et 18 avril 2002, les troisième et quatrième requérantes conclurent des contrats par lesquels la quatrième cédait à la troisième ses créances correspondant aux dommages-intérêts réclamés au ministère de la Justice. Par la suite, la troisième requérante saisit le tribunal d'arrondissement d'une action demandant à ce que le ministère lui paie la somme demandée.

Le 26 avril 2002, le tribunal régional décida de la rémunération de l'administrateur des biens de la quatrième requérante et le dispensa de ses fonctions.

Les 13 janvier et 6 mars 2003, la quatrième requérante souleva une nouvelle objection de partialité à l'encontre des juges du tribunal régional d'Ostrava et de la haute cour d'Olomouc. Le 30 juillet 2003, la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

décida que les juges de la haute cour n'étaient pas récusés de l'examen de l'affaire.

Le 10 septembre 2003, le tribunal d'arrondissement rejeta l'action en dommages-intérêts que la troisième requérante avait introduit contre le ministère de la Justice

; il considéra que son contrat de cession de la créance conclu avec la quatrième requérante était frappé de nullité, en ce qu'il contournait la loi et était contraire aux bonnes mœurs.

La troisième requérante interjeta appel le 15 octobre 2003.

Le 25 novembre 2003, la haute cour décida que les juges du tribunal régional n'étaient pas récusés de l'examen de l'affaire. L'audience fixée au 1

er

avril 2004 fut reportée au 15 avril 2004.

Selon une note officielle du tribunal régional dressée le 13 avril 2004, le tribunal conclut que les conditions pour prononcer la faillite de la quatrième requérante étaient probablement réunies et entra donc en contact avec un administrateur potentiel de ses biens.

Le 22 avril 2004, la deuxième requérante fut convoquée à une audition informative prévue pour le 24 mai 2004.

Le 23 avril 2004, les premier et troisième requérants saisirent le tribunal d'arrondissement de Prague 2 d'une action en dommages-intérêts pour le préjudice matériel causé par la déclaration irrégulière de la faillite et les retards de la procédure. Les deuxième et quatrième requérantes firent valoir la même prétention auprès du ministère de la Justice.

Le 5 mai 2004, la quatrième requérante souleva une objection de partialité à l'encontre de la juge du tribunal régional.

B.

Le droit interne pertinent

Loi n

o

328/1991 sur la faillite et le redressement judiciaire (version en vigueur au moment des faits)

Aux termes de l'article 1 § 2, le débiteur est en faillite s'il a plusieurs créanciers et s'il n'est pas en mesure d'honorer les créances exigibles. Si le débiteur est en cessation de paiement, on considère qu'il n'est pas en mesure de s'acquitter des créances exigibles.

L'article 12a dispose que s'il est attesté que le débiteur est en faillite et si les autres conditions légales sont réunies, le tribunal déclare la faillite par une décision rendue sans délai inutile. Le débiteur peut interjeter appel de cette décision s'il n'a pas lui-même demandé d'être déclaré en faillite.

Aux termes de l'article 13, le tribunal doit, dans sa décision de déclaration de faillite, nommer un administrateur judiciaire et inviter les créanciers à faire valoir leurs prétentions dans le délai de trente jours à

compter de la déclaration de faillite.

L'article 15 dispose que si l'autorité centrale compétente accueille la demande en dommages-intérêts, elle doit s'acquitter de la somme appropriée dans le délai de six mois à compter de l'introduction de la demande. L'intéressé ne peut s'adresser au tribunal que s'il n'a pas obtenu satisfaction dans le délai de six mois.

Loi n

o

82/1998 sur la responsabilité de l'Etat pour le préjudice causé lors de l'exercice de la puissance publique par une irrégularité dans la décision ou la conduite de la procédure

En vertu de l'article 13, l'Etat est responsable du préjudice causé par une

irrégularité dans la conduite de la procédure, y compris la violation de l'obligation d'effectuer un acte ou de rendre une décision dans le délai prévu par la loi. La personne qui a subi un préjudice du fait de cette irrégularité a droit à des dommages-intérêts.

GRIEFS

o

1, les intéressés se plaignent d'avoir été privés de leurs biens et de la possibilité d'en disposer par une décision de faillite irrégulière.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

1.1. Il est à noter d'abord que la troisième requérante ne figure dans l'affaire que depuis la conclusion, en avril 2002, des contrats de cession de certaines créances passés avec la quatrième requérante. Les parties devraient donc se prononcer sur le statut de victime de cette société au regard de la durée de la procédure de faillite.

1.2. La Cour observe que la procédure de faillite a probablement été engagée en 1996 et n'a pas encore pris fin.

En l'état actuel du dossier, elle ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à

l'article 24 § 3 b) de son règlement.

1.3. En ce qui concerne le grief tiré par les requérants du manque d'indépendance et d'impartialité des tribunaux saisis de leur affaire, la Cour observe que les intéressés ont omis de soulever ces griefs devant la Cour constitutionnelle tchèque, en ce qu'ils n'ont pas formé de recours constitutionnel contre les décisions des tribunaux rejetant leurs objections de partialité.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

La Cour note que la déclaration de faillite de la quatrième requérante, prononcée le 6 avril 1999, a été annulée en date du 24 avril 2001. Depuis cette dernière date, ladite déclaration de faillite est dépourvue de ses effets et l'affaire est pendante devant le tribunal de première instance

; dès lors, force est de constater que le grief est prématuré. Pour ce qui est d'un éventuel préjudice causé aux requérants entre les deux dates susmentionnées, les intéressés ont fait valoir leurs prétentions de dommages-intérêts conformément à la loi n

o

82/1998

; les procédures ainsi engagées sont pendantes.

Il s'ensuit que les voies de recours internes n'ont pas été épuisées comme l'exige l'article 35 § 1 de la Convention et que le grief doit être rejeté en application de l'article 35

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour observe que dans leurs demandes fondées sur la loi n

o

82/1998, introduites auprès du ministère de la Justice et du tribunal d'arrondissement, les requérants réclament la compensation du préjudice causé par la déclaration de faillite qu'ils considèrent comme irrégulière, et par les retards de la procédure de faillite.

Il résulte de la lettre du ministère de la Justice datée du 15 août 2001 que la demande en dommages-intérêts présentée par la quatrième requérante ne pouvait pas être accueillie au motif que la procédure de faillite n'avait pas encore pris fin et que l'on ne saurait donc juger si les conditions pour déclarer la faillite étaient ou non réunies en l'espèce. Il semble par ailleurs qu'aucune des demandes intentées auprès du tribunal d'arrondissement les 29 août 2001 et 23 avril 2004 n'ait encore fait l'objet d'une décision définitive.

En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à

l'article 24 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen des griefs des requérants tirés de la durée de la procédure de faillite et de l'absence de recours effectif

à cet égard ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Présidente